prezentare și traducere de Constantin Geambașu și Passionaria Stoicescu
Iată un al doilea fragment, în care Kordian se găsește la Spitalul de nebuni și este vizitat de Doctor, cel care poate fi un alter ego al său.
Scena 6
Spitalul de nebuni
Se văd cuştile în care stau nebunii legaţi în lanţuri. Unii umblă încet. Kordian zace pe pat, cu febră. Portarul spitalului. Un doctor străin.
Portarul, către Doctor
Domnule, ospiciul aţi venit să-l vizitaţi?
Doctorul
Iată aprobarea mea.
Îi oferă un ducat
Portarul
Semnată de ducaţi…
Privitu-n cuşcă e-ngăduit, se permite,
aici ţicniţii stau, iar dincolo ţicnite…
Ospiciul, ca pe-un ornic, îl pot eu demonta…
Dar sigur medicina e treaba dumneata?
Doctorul
Da.
Portarul
Şi lauzi vreun sistem să nu aibă egal?
Doctorul
Craniul palpat…
Portarul
Da, ştiu, este metoda lui Gall.
Doctorul
Da.
Portarul
Sunt tare curios, dacă-i aşa cum zici,
cum după cap, ce cap e cel mai nebun de-aici.
Doctorul
Ştiinţa lui Lavater mi-este de povaţă. (Arătându-l pe Kordian)
Portarul
Ochiul lui Esculap are albeaţă.
Ăsta-i aici că ţarul crezutu-l-a ţicnit,
că tânăru-i aiurea, dar ţarul a greşit.
Sărmanul are febră, dar mintea îi e brici,
mai brici ca a matale şi chiar decât a mea.
Doctorul
Precis?
Portarul
Ha! Pe-al lui Gall discipol l-am cam jignit aici!
Ai vrea c-o vorbă aspră chiar a te răzbuna
şi ca să dovedeşti că omu-i „tri-li-li“,
oi fi zicând că şi eu nebun sunt?
Doctorul
Cine-ar şti?
Dă-mi voie să-mi aprind trabucul meu, havana…
Portarul
Nu am foc.
Aruncând ducatul
Ducatu-mi frige palma, fir-ar el!
Doctorul ia ducatul şi îşi aprinde cu el trabucul, apoi îl înapoiază portarului…
Mersi.
Portarul
Doamne, astea-s treburi de Satana!
Doctorul
Fii, omule, înţelept, îmi pare că te-nşeli,
vezi, banu-i rece, gheaţă, da-i roşu şi-a lucit.
Portarul
Oare a fost părere? Oare-am înnebunit?
O, Maică Preacurată, nu mă lăsa în van!
Doctorul
Tu nu cu ochii minţii priveşte acest ban,
e-un element el şi-o stihie…
Portarul
E cum spui!
Plec, gata, dacă te ascult, mintea-mi o ia hai-hui!
Portarul pleacă.
Doctorul
L-am alungat, iar mâine va-nnebuni oricum,
gândind ce-i cu ducatul, nădăjduiesc de-acum
c-avea-voi cu-acel tânăr nebun un duet fast.
Ia loc pe patul lui Kordian.
Kordian
Mi-eşti frate? Sau o rudă?
Doctorul
Sunt un entuziast1.
Kordian
Probabil te-ai născut în zori, azi-dimineaţă?
Toţi îmi ziceau că-s singur plutind pe-al lumii val.
Doctorul
Pe tine te ştiau, eu încă stau în ceaţă,
netulburat de nimeni, închis într-un pumnal.
Kordian
Am febră… Îmi e sete… De ce zici n-am habar.
Doctorul
Ia fii atent… Ştii bine, cum să-ţi explic mai clar,
atenţia-ţi încordează profund, că nu e greu!
Kordian
Mi-am încordat-o… Da, ştiu…
Doctorul
La miezul nopţii eu
ieşeam din dormitorul de ţar încetişor…
Kordian
Păi ce cătai?
Doctorul
Nimica, udasem nişte flori…
Kordian
Cum? Pomii fără limbă, doar cu urechi şi-atât…
Doctorul
Arţarii… Frunza-n cruce la alţii le-a crescut,
precum garoafe-n Malta; alţii, ca trestii iar
doar cu genunchi şi goale, ca fiii toţi de ţar
stând în genunchi2 pe trestii, învaţă-un joc ciudat.
Kordian
De ce vorbele tale vuiesc şi sună-nalt?
Vorbeşte-ncet… vreo rugă nu ştii a înălţa?
Doctorul
Ştiu una ce-i împinge pe oameni a lupta.
Kordian
Nu, e spusă tare… dar fără crez ştii una?
Doctorul
Turcească rugăciune, ca-n două colţuri, luna,
cu unul dă-n duşmani, cu altul dă în sine…
Kordian
Şi-i necesară lupta?
Doctorul
Ştiu nevoia bine…
De ce norodul piere? Ca acel bard al lui
pentru poem să aibă rime, subiect, mister,
ca o scânteie mică prin gheţuri albăstrui,
să scormonească-un înger din cânt, să-l cânte-n cer.
Pun preţ pe barzi, pe neamul lor ce detună-n cânt.
Kordian
Nu, nu aşa, ci altfel… din cer fugi pe pământ.
Doctorul
Pricep. Imnul de înger se varsă-n bard încet,
cântat-a – dus e neamul, deci cântă un poet.
Kordian
Eşti nătărău! Grăieşti ca din Vechiul Testament.
Doctorul
Când fost-a faraonul în cel mai ‘nalt moment
al vieţii lui, visat-a că şapte boi grăsuni,
alţi şapte slabi mâncat-au.
Kordian
Nu, n-a fost astfel scris.
Doctorul
Întreabă-l pe urmaşul mongol, nu spun minciuni…
Kordian
Zi-mi altceva, căci Cartea cea Sfântă m-a ucis.
Eşti botanist, ia spune?
Doctorul
Eu ţie taină-ţi cer,
o iarbă complet nouă3, ştii, am descoperit,
îmi creşte la fereastră, în coif de cavaler,
în scrumul a o sută de oraşe ce-au pierit.
M-aştept cât de curând ca muguri mulţi s-apară
ca gânduri milioane… şi-apoi o floare rară
ca sângele cel roşu… Seminţele-n păstăi,
mari şi plesnind cu zgomot, ca tunuri detunând.
Aşa-i că admiraţia sclipeşte-n ochii tăi?
Aprinşi sunt de-o lumină poetică-n afund.
Kordian
Flori va face planta? Se-nmulţeşte…
Doctorul
Răsare.
Kordian
Abia răsare?
Doctorul
Geru-o deranjează tare,
şi-o apăr când şi când punând pe ea o oală4.
Kordian
Îmi dai chin, plictis, mi-aduci oboseală…
Spune-mi, dar nu de floare…
Doctorul
Trei elemente sunt,
trei mari idei ce raţiunea pot s-arate.
Sfintei Treimi îi dau doar ele explicare.
Ce-i unitar născu acea diversitate,
din infinitul vechi decurge definirea;
dar ce le leagă şi compară e gândirea
sau elementul trei, din trei treimea-i dată
şi cade unitatea, de nu-i reprezentată;
dispare infinitul de n-arăţi viaţa ce-i;
deci unul altuia egal e, Tată şi Fiu,
iar osmoza lor pe Sfântul Duh l-a făcut viu,
iar raţiunea-i o treime – din trei idei.
Kordian
Cu foşnet de ocean auzul mi-l închei,
am febră… Tu, omule, ce tot îndrugi prostii?
Doctorul
Te vindec… Despre facerea lumii, seminţii
îţi zic… În faţa noastră lumea e pe ducă;
în coaja unui nor, pământul e o nucă.
Domnul, în şase zile, naţii ivi din greu.
În prima zi făcut-a statul ales, iudeu,
popoarele dintâi pe el aflat-au spaţii,
apoi a revărsat orientale naţii,
a treia zi, ca arbori elini, născu alt neam;
a patra zi pe vârful Socrat soare-apăru;
în cea de-a cincea-n nouri zbură vultur roman
şi tot atunci, la urmă, o noapte grea căzu,
noaptea înrourată din veacuri mijlocii,
iar în a şasea, Domnul pe om îl zămisli…
pe Napoleon. Astăzi ziua-a şaptea este
şi Cel de Sus după trudit se odihneşte.
Kordian
Minţi, javră! Dacă jertfa te-alege precum un dar
pentru-a fi liber – om e, de Domnul recreat.
Doctorul
Azi libertatea-nvârte o roată de olar,
ha, bine zici, iar roata un nou drum a urmat,
un vas de lut să scoată.
Kordian
Ba, oameni mari socot!
Doctorul
Vezi, focul febrei tale când ţi se stinge tot,
spui vrute şi nevrute…
Kordian
Ascultă, sincer zi,
nicicând tu n-ai văzut un om? Un înger poate?
Jertfind popoarelor chinul lui de-a suferi
şi fruntea sus s-o ţină când tunetul cade,
şi moartea să o rabde ca Isus schingiuit
pentru norod…
Doctorul
Omul ăsta aici a venit.
Îl voi striga.
Strigă doi nebuni, unul ţine braţele încrucişate, celălalt o mână ridicată.
Doi vezi, suferind pentru lume;
cum o fac, vor zice, să te convingi imediat…
Spre nebunul cu braţele încrucişate:
Frate, ce persoană mare eşti tu, ia spune!
Primul nebun
Nu-s persoană, eu demult în cruce m-am schimbat.
Eu cruce-am fost în patima lui Crist,
deci pe mine l-au răstignit;
în loc de piroane chiar eu de mână l-am dus,
ca pe-un prunc plângând necăjit.
Sunt cruce; când oferă lemnul crucii papa,
nu-l credeţi! Am picioare şi mâini, stânga, dreapta,
nimic n-a dispărut din mine, număraţi chiar…
Spune trist, îndepărtându-se:
Doamne, întoarce dinspre mine cupa de-amar.
Doctorul, spre Kordian
Vezi, el lumii s-a sacrificat.
Kordian
Cu mintea-i dus!
Doctorul, spre nebunul cu mâna ridicată:
Dar tu, de ce o mână spre ceruri o ţii sus?…
Al doilea nebun
Zi-i încet! Al cerului de-azur potcap
în palma asta-l ţin şi-acopăr lumea toată.
Soare, cer, luna argintată
vor să cadă lumii pe cap;
dar eu stau sub bolta înclinată anume,
apatic, trist, fără-a dormi.
Miluiţi-mă, vă mântui în fiece zi,
de potop eu apăr întreaga lume…
Noapte bună! Oameni, dormiţi!
Pleacă.
Doctorul
Ei? Şi ăsta-i mare? Şi el s-a sacrificat!
Kordian
E un ţicnit!…
Doctorul
Ce blasfemii pe gură emiţi!
Kordian
Amândoi sunt nebuni. Şi tu mintea ţi-ai stricat.
Doctorul
De unde ştii că nu eşti şi tu-n acelaşi hal?
Ca să omori stafia, sacrificat te-ai vrut.
O, peşte auriu în bol de cristal,
sparge-te de buza hotarului nevăzut;
din aripi baţi în cristalul care te-a închis,
el e tot, iar lumea al neantului abis.
Kordian
Gândesc.
Doctorul
Deci lumea ţi-e gândire5.
Kordian
Tânjesc.
Doctorul
Nu gândi.
Kordian
Zău, nu pot…
Doctorul
Poţi afla un mod gândul de-al goni,
ia-o razna, vei fi derviş acu’.
Kordian
Drace, ptiu!
Eşti – să ucizi sufletul sufletului durut;
îmi iei comoara, propria convingere, tu;
îmi stingi ultimul meu foc.
Doctorul
Sfărâm divinul lut…
Kordian
O, smulge-m-ar Domnul din gura ta de venin.
Marele Prinţ Konstantin soseşte cu soldaţii şi-arată spre Kordian.
Marele Prinţ
Luaţi-l şi duceţi-l la moarte şi la chin!
Kordian
E lume! Pot să mor, Doamne, de-ai binevoit
să scap de acest om… Ce voie înţeleaptă!
Arată spre locul din care Doctorul a dispărut
Unde-i? Unde?
Marele Prinţ
Uniforma-i puneţi, negreşit…
La Piaţa Saxonă cu el…
Kordian
Unde-i el?!
Soldatul
Prințu-așteaptă.
* J. Słowacki, Kordian, traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, prefață de Bogusław Dopart, postfață de Constantin Geambașu, București, Eikon, 2022, pp. 133–151.
1. Doctorul este în acelaşi timp un personaj distinct şi un simbol al dilemelor care frământă conştiinţa eroului. Aici se înfăţişează ca reprezentant al tinerilor romantici, dornici să răstoarne lumea, numiţi în epocă „entuziaşti“ (n. t.).
2. În afară de plantele-spion, la curtea ţarului se cultivau oameni care tindeau să obţină ordine (frunza în formă de cruce) şi slugarnici, ce se îndoiau în plecăciuni, precum trestia (n.t.).
3. Nouă, în comparaţie cu plantele ce cresc la curtea ţarului. Comentatorii văd în noua iarbă o nouă insurecţie (n. t.).
4. Vasul de bucătărie reprezintă o alegorie referitoare la atitudinea antieroică a vieţii de cavaler (n. t.).
5. Transpare aici ideea că omul nu este în stare să cunoască realitatea înconjurătoare, ci doar să formuleze anumite judecăţi, care nu sunt altceva decât iluzii ale minţii sale (n. t.).
