Fragment – Mo Yan, Baladele usturoiului din Paradis

0
304

Capitolul 1

Dragi consăteni, cu luare-aminte ascultaţi Cum vă vorbeşte Zhang Kou azi
Şi despre lumea noastră şi despre Paradis, Despre ogoare întinse şi îmbelşugate
Şi râuri cristaline, ce alunecă la vale.
Aici crescut-au fete mândre şi băieţi frumoşi. Ei pentru usturoiul alb să trudească au ales…
Fragment din balada interpretată de Zhang Kou, menestrelul orb din judeţul Paradis

1

— Gao Yang!

Traducere din chineză şi note de Luminița Bălan
Traducere din chineză şi note de Luminița Bălan

Soarele ardea nemilos în miezul acelei zile. După atâta amar de vreme secetoasă, între cer şi pământ hălăduia un nor de praf îmbâcsit, purtând până departe izul de usturoi rânced. Un cârd de ciori negre ca smoala trecu pe deasupra curţii şi aşternu în zbor o umbră cenuşie pe pământ. Oamenii n-apucaseră încă să lege în funii usturoiul cules, ci îl lăsaseră în grămezi răzleţe, ca să se usuce în bătaia soarelui, aşa că nu-i de mirare că la tot pasul mirosul greu se răspândea în valuri. În odaia principală, Gao Yang şedea pe vine lângă o măsuţă joasă, cu un bol de supă de usturoi în mână. Îşi arcuise sprâncenele, chinuindu-se să-şi înfrâneze greaţa care se ridica din străfundul stomacului. Dădu să mai soarbă o gură când pe neaşteptate un strigăt plin de îngrijorare se făcu auzit dinspre poarta dărăpănată, lăsată deschisă. Recunoscu pe dată vocea lui Gao Jinjiao, primarul satului, care îl chema pe nume.

Degrabă, lăsă bolul jos şi îi răspunse hotărât, în timp ce se îndrepta spre curte:

— Tu eşti, nea Jinjiao? Hai înăuntru! îi zise el din uşa casei.

— Gao Yang, ieşi puţin! Am ceva important de vorbit cu tine. De astă dată, vocea de la poartă se mai înmuiase un pic. Gao Yang nu îndrăznea să-l întâmpine pe primar cu răceală, aşa că se întoarse spre fiica lui de opt ani, care şedea lângă măsuţă, ca s-o instruiască. Fata oarbă părea aidoma unei statui mohorâte de

lemn, cu ochii negri, strălucitori, ţintuiţi în gol.

— Xinghua, să nu atingi nimic, că poţi să te opăreşti!

Când ieşi afară, simţi cum pământul fierbinte îi arde tălpile, iar arşiţa îl făcu să lăcrimeze pe dată. În timp ce îşi scutura praful de pe piept, auzi scâncetul copilaşului nou-născut, de pe kang1. Parcă şi nevasta lui cea beteagă îngâna ceva. Cât aşteptase el să i se nască un fiu! Gândul acesta îl înduioşă, privind fereastra întunecată. Dinspre sud-vest se strecura timid mireasma grâului pârguit, semn că se apropia vremea recoltelor. Pe neaşteptate, îşi simţi inima tare grea, iar un fior ca de gheaţă îi urcă încetişor pe spinare. Ar fi vrut să se oprească în loc, însă paşii îl purtau tot înainte. Ochii îi lăcrimau de-a binelea din pricina mirosului înţepător de usturoi. Ridică braţul ca să-i şteargă, încredinţat de faptul că nu plângea.

— Unchiule, ce s-a întâmplat? Aoleu… măiculiţă!

Dungi de culoarea jadului îi trecură prin faţa ochilor cu iuţeala fulgerului, ca şi cum milioane de frunze verzi de usturoi ar fi săgetat aerul. Simţi o lovitură cumplită în glezna dreaptă, cât se poate de zăbavnică, apăsătoare, pătrunzătoare până-n măduva oaselor. Din pricina şocului, închise ochii şi i se păru chiar că slobozise un strigăt jalnic. Se înclină într-o parte, însă curând veni o nouă lovitură în spatele genunchiului stâng. Urlă din nou, îndoindu-se de şale şi pe nesimţite se prăbuşi pe treptele de piatră. Ar fi vrut să deschidă ochii, doar că pleoapele îi erau ca de plumb, iar miasma înţepătoare de usturoi le pricinuia ochilor săi dureri greu de suportat. Cu toate că lacrimile îi şiroiau necontenit, ştia bine că nu plânge. Când voi să-şi ridice capul şi să se frece la ochi, o strânsoare rece ca gheaţa îi cuprinse încheieturile mâinilor. Două pocnituri îi răsunară ascuţit în urechi, de parcă două ace de oţel i-ar fi sfredelit creierul.

Într-un târziu, deschise ochii şi privi prin perdeaua nedesluşită de lacrimi. „Doar n-am plâns!“ se gândi el, cam nedumerit. Zări doi poliţişti vânjoşi, îmbrăcaţi în tunică albă şi pantaloni verzi cu vipuşcă roşie. Pe pantaloni se vedeau urme albicioase, dar nici tunicile nu erau tocmai curate, ci erau înţesate de pete negre. Cei doi aveau centiroane maronii, late, de muşama, de care atârnau pistoalele şi un baston negru. Doar cataramele, cu strălucirea lor metalică, săreau în ochi. Nici n-apucă să deschidă gura că poliţistul îi şi flutură prin faţa ochilor o hârtie cu sigiliu roşu, spunându-i bâlbâit:

— Eşti… eşti arestat!

Abia atunci Gao Yang zări cătuşele de oţel, lucioase, strânse pe încheieturile mâinilor şi legate între ele cu un lanţ argintiu care se bălăngăni alene atunci când ridică braţele. Un fior rece ca gheaţa îl străbătu din cap până-n picioare, aproape împietrindu-l. Sângele îi aluneca în sloiuri prin vine şi, deodată, simţi cum întreg trupul i se strânge – testiculele i se retraseră, la fel şi intestinele parcă i se făcură ghem. Un jet de urină rece se porni fără stavilă. Ar fi vrut să-şi stăpânească toate aceste reacţii, să se controleze un pic, dar nu fu chip. Nu se ştie de unde, din neant, îi răsunară în urechi acordurile melodioase, tânguite, stârnite pe corzile de erhu2 de Zhang Kou, menestrelul cel orb. La auzul lor, toţi muşchii i se destinseră şi o stare ca de paralizie puse stăpânire pe el. Cum urina rece i se prelingea pe coapse, simţi mai întâi udătura pe fund, după care tălpile îi fură inundate cu totul. Când căzu în genunchi, auzi chiar cum jetul de urină ţâşneşte şi curge, susurând, pe cracii pantalonilor.

Unul dintre poliţişti întinse o mână rece ca gheaţa, îl înşfăcă de braţ şi îl trase.

— Ri… ridică-te! se bâlbâi el.

Gao Yang era complet năuc. Ar fi vrut să apuce braţul poliţistului, însă cătuşele, cu un zăngănit uşor, i se împlântară în carne, zădărnicindu-i orice pornire. Speriat peste măsură, renunţă şi îşi lăsă în jos braţele ţepene ca nişte crengi, cu palmele căuş, de parcă ar fi ţinut grijuliu vreun obiect de mare preţ.

— Ri… ridică-te! îi răsună în urechi îndemnul poliţistului.

Se sforţă să se ridice, dar nici nu izbuti bine să pună tălpile pe pământ că o durere cumplită puse stăpânire pe glezna sa. Se înclină şi iarăşi ajunse în genunchi pe treptele de piatră.

În clipa aceea, poliţiştii l-au înşfăcat de subsuori şi l-au ridicat. N-avea pic de vlagă în picioare, ceea ce făcu trupul său firav să se bălăngăne între cei doi precum limba unui pendul. Poliţistul din dreapta îl lovi cu genunchiul în noadă, moment în care uită instantaneu de durerea de la gleznă. Tremura ca varga, însă tot se ridică în picioare. Atunci, cei doi l-au eliberat din strânsoare, iar Bâlbâitul a continuat:

— Hai, mişcă!

Lui Gao Yang îi vâjâia capul îngrozitor. Deşi ştia cât se poate de limpede că nu plânge, lacrimi fierbinţi îi scăldau chipul, ca răsărite dintr-un izvor, împăienjenindu-i privirea. Din nou poliţistul îl îndemnă să meargă înainte. Blestematele alea de cătuşe împlântate în carne, la încheieturile mâinilor, îi desluşeau sensul celor întâmplate – era arestat. Îşi făcea curaj să-şi dezmorţească limba. Totuşi, nu îndrăznea să-l întrebe nimic pe poliţist, ci doar să-l ţintuiască pe primarul Gao Jinjiao cu o privire demnă de toată mila. Acesta stătea lipit de un salcâm, redus la tăcere.

— Nea Jinjiao… de ce mă arestezi? Ce rău am făcut eu? se tângui el.

Deşi acum ştia bine că plânge, nici urmă de lacrimă, căci ochii lui parcă secaseră şi, pe deasupra, îl ardeau cumplit. Aşa îl întreba el pe şeful satului, cel care îl atrăsese într-o capcană ca să-l scoată în curte, numai că acesta nici gând să-i răspundă, ci doar se bălăngănea, lovindu-se cu spatele de trunchiul salcâmului ca un copil obraznic pus la colţ. La fiecare izbitură, muşchii feţei îi tresăltau.

— Nea Jinjiao, eu n-am greşit cu nimic. De ce m-ai păcălit? strigă el.

O bobiţă de sudoare adăsta pe fruntea primarului, refuzând să se prelingă. Acesta îşi dezvălui într-un rânjet dinţii gălbejiţi, ca şi cum s-ar fi pregătit să tragă un ţipăt şi apoi s-o rupă la sănătoasa.

Unul dintre poliţişti îl lovi din nou pe Gao Yang cu genunchiul în fund, îndemnându-l să meargă.

Mongol în costum tradițional, Henan, China © foto Peter Sragher
Mongol în costum tradițional, Henan, China © foto Peter Sragher

— Tovarăşe… comandante… zise Gao Yang întorcându-se spre el, nu cumva m-aţi arestat din greşeală? Pe mine mă cheamă Gao Yang. Sigur este o confuzie la mijloc…

— Pe tine te vrem! spuse Bâlbâitul.

— Mă cheamă Gao Yang!

— Pe tine te vrem!

— Ce rău am făcut de mă arestaţi?

— Pe 28 mai, la prânz, ai fost în fruntea celor care au distrus sediul Guvernului Judeţean, spuse dintr-o răsuflare Bâlbâitul.

Gao Yang văzu negru în faţa ochilor şi se prăbuşi la pământ.

După ce l-au adunat de pe jos, îşi reveni şi întrebă timid:

— Păi, asta se cheamă infracţiune?

— Mda, se cheamă infracţiune. Hai, mişcă!

— Da’ n-am fost singur… Au intrat acolo o mulţime de oameni…

— N-o să scape nici unul.

Cu privirea în pământ, Gao Yang se gândi că mai bine şi-ar zdrobi capul de zidurile casei şi ar termina odată cu tot chinul, însă cei doi poliţişti îl înşfăcaseră bine, de o parte şi de alta, ca nu cumva să le scape. Deodată, se auzi iarăşi cântecul acela emoţionant şi trist al menestrelului Zhang Kou:

În al zecelea an al Republicii Un tânăr cu sângele fierbinte Veni în Paradis ca din neant,
Să ducă stindardul roşu mai departe. El îndemna sătenii cu birul să se lupte.
Mai-marii din judeţ soldaţii au chemat, Pe dată l-au încercuit,
L-au prins pe bietul Gao Dayi,
Şi capul i-au tăiat.
Acesta era dârz, neînfricat, Căci asemenea lujerilor,
Comuniştii nicicum nu ar fi abdicat.

Simţi cum un val de căldură îi inundă burta, în timp ce picioarele îşi recăpătau vigoarea. Cu buzele tremurânde, avu un imbold ciudat să strige un slogan. Îşi întoarse faţa şi privirea îi rămase aţintită asupra stemei roşii de pe pălăria cu boruri largi a poliţistului. Pe dată, cuprins de ruşine şi remuşcări, Gao Yang se grăbi să-şi plece capul, întinse braţele şi îi urmă pe poliţişti cu supuşenie. Apoi auzi în spatele său un zgomot şi, întorcându-şi capul, o zări pe Xinghua, fiica lui, cum ciocănea uşurel în pământ cu băţul acela de bambus pârlit şi crestat, în căutarea drumului. Tot ciocăni aşa până ajunse pe treptele de piatră de la intrarea în casă. Cât de limpede şi cât de dureros îi răsuna zgomotul acela în suflet! Îi tremura bărbia şi nu se putea stăpâni nicicum, drept care lacrimi fierbinţi îi năvăliră iarăşi în ochi. Acum ştia că plânge de-adevăratelea. Ar fi vrut să rostească ceva, dar parcă i se pusese un nod în gât.

Xinghua purta o pereche de pantaloni roşii, iar în picioare avea gumari roşii, legaţi cu şireturi negre. Era plină de praf pe burtă şi pe gât. Tunsoarea băieţească îi lăsa la vedere urechile palide. Gao Yang se sforţă să scape de nodul din gât, dar fără succes.

Fata călca uşor, cu teamă, ridicând mult piciorul – nu băgase de seamă niciodată până atunci ce picioare lungi avea fiica lui. Păşi peste prag şi se opri în locul unde se prăbuşise el în genunchi ceva mai devreme. Se sprijinea uşor de băţul de bambus, un pic mai înalt decât ea. Gao Yang înţelese cât crescuse fiica lui pe nesimţite. Se străduia să scape de nodul din gât, în timp ce privea chipul adumbrit al fetei, cu ochişorii aceia ca două mărgeluţe negre, lucioase. Erau de un negru închis, demonic, parcă fără pic de alb în ei. Fata îşi înclină uşor capul, iar în clipa aceea pe faţă i se aşternu o expresie de om matur. Îl chemă şoptit mai întâi, apoi plângând, ca după câteva momente să strige amarnic:

— Tăticule!

Cu toată puterea de care era în stare îşi înghiţi nodul acela care îi luase vocea cu totul, odată cu lacrimile care se rostogoleau pe obraji, ajungându-i pe buze. Unul dintre poliţişti îl împinse şovăielnic şi îi spuse încet:

— Hai, mai repede! În câteva zile o să-ţi dăm drumul.

Gao Yang privi chipul nesuferit al poliţistului bâlbâit şi simţi adevărate spasme în burtă, apoi în gâtlej. Deschise gura şi scuipă o spumă alb-albăstruie, curăţindu-şi astfel gâtul. Apoi, se grăbi să strige:

— Xinghua, să-i spui mamei…

N-apucă să-şi termine vorba că din nou i se puse un nod în gât. Se apropie de scară şi aplecându-se uşor în faţă, zise:

— Du-te şi spune-i mamei tale că pe tata l-a luat poliţia. Gao Yang o văzu pe fată că încearcă să se aşeze în fund pe pra-

gul uşii, dar dezechilibrându-se, se lăsă pe spate atât de mult, încât abia mai reuşi în ultima clipă să se sprijine cu o mână de pământ, ca să nu cadă. Cu cealaltă mână se propti cu băţul de bambus şi izbuti să se ridice în picioare imediat. Gao Yang o văzu cum deschide gura de parcă ar fi vrut să strige, dar în urechi îi răsună o bubuitură şi nimic altceva. Greaţa pusese stăpânire pe el. Fata semăna cu o maimuţă în lanţuri, biciuită şi târâtă, dar care nu scotea nici un sunet, ci doar ţopăia dezlănţuită de colo-colo. Lovea cu băţul treptele de piatră, lovea pragul de lemn putred, lovea pământul uscat, iar în urma loviturilor rămâneau dâre palide.

Din curte se auzeau strigătele disperate ale soţiei.

— Domnule primar Gao, mergi dumneata înainte, că ştii drumul! au spus poliţiştii în gura mare.

Apoi, l-au înşfăcat pe Gao Yang, fiecare de câte un braţ, de parcă ar fi luat pe sus un copil obraznic, dar neputincios. L-au scos din curte mai mult târâş şi au pornit grăbiţi spre capătul satului.

2

Tras cu forţa, Gao Yang năduşise din cap până-n picioare, iar inima-i bătea cu putere în piept. Când se opri locului în cele din urmă şi îşi ridică privirea, zări o pădurice întunecată de salcâmi. La marginea ei, înspre apus, erau trei case cu ţiglă roşie pe acoperiş. Cum nu se întâmpla să meargă adeseori mai departe de satul lui, nu ştia prea bine cine locuia pe acolo. Poliţiştii l-au dus chiar la păduricea aceea, unde s-au oprit ca să se îndrepte de spinare şi să-şi tragă sufletul. Gao Yang observă atunci că aveau hainele leoarcă de sudoare pe umeri şi în dreptul şalelor, ceea ce-i stârni respect, dar şi multă milă pentru toată truda lor. Primarul Gao Jinjiao se strecură printre salcâmi, uşor aplecat de spate şi apoi, la întoarcere, le spuse în şoaptă:

— În cameră… m-am ridicat la geam şi m-am uitat înăuntru.

Stă tolănit pe kang şi doarme.

— Cu… cum îl arestăm? îl întrebă Bâlbâitul pe tovarăşul său. Să-l păcălească primarul Gao să iasă afară! Ăsta a fost în armată. Tare mă tem că n-o scoatem la capăt prea uşor cu el.

Acum pricepea el spre cine ţinteau, pe cine voiau ei să aresteze. Gao Ma! Cu siguranţă era Gao Ma! Privi dispreţuitor capul chel al lui Gao Jinjiao şi simţi un imbold aprig să se repeadă şi să-l muşte, însă într-o clipă furia aceea se risipi şi în locul ei un gând neobişnuit se cuibări în mintea lui: poliţiştii să mai aresteze câţiva oameni alături de el. „Dacă i-ar aresta pe toţi bărbaţii din sat, atunci s-ar mai linişti şi nevastă-mea“, se gândi el. „Cel mai bine ar fi să-l aresteze pe Gao Ma, că, de o fi să stau în închisoare, atunci acolo ne trebuie o căpetenie, iar el este cel mai potrivit.“

— Nu-i cazul să-l trimitem pe primar. Intrăm în forţă şi-l săltăm. Şi, dacă n-o merge aşa, atunci ne punem cu bastoanele pe el şi-l doborâm la pământ, sugeră unul dintre poliţişti.

— Domnilor ofiţeri, păi… eu nu prea mai am treabă pe aici.

Am plecat! spuse Gao Jinjiao.

— Cu… cum n-ai treabă? Stai cu ochii pe ăsta! Gao Yang îl privi cu ură pe Gao Jinjiao.

— Domnule ofiţer, eu chiar că nu pot să-l păzesc. Dacă cumva fuge… nu pot să-mi asum eu singur treaba asta.

Şi, zicând acestea, îi aruncă o privire pe furiş lui Gao Yang.

Bâlbâitul îşi şterse sudoarea de pe faţă cu mâneca şi întrebă:

— Gao Yang, ai îndrăzni tu s-o ştergi de aici?

Acesta, într-un avânt neaşteptat de curaj, pe un ton sfidător, răspunse rânjind:

— Aş îndrăzni!

Bâlbâitul se hlizi şi, dezvăluindu-şi dinţii ca nişte colţi scânteietori de tigru, continuă:

— Aaaa… auzi? Ar îndrăzni să fugă. Ştii tu vorba aia: „O fugi călugărul, dar templul rămâne tot pe loc“.

Nici una, nici două, Bâlbâitul scoase de la brâu un snop de chei lucioase, pipăi puţin cătuşele şi apoi le deschise cu un păcănit înfundat. Îl privea surâzător pe Gao Yang, în timp ce acesta îşi freca încheieturile mâinilor pe urmele vineţii lăsate de cătuşe, cuprins parcă de un val imens de recunoştinţă. Gao Yang simţi din nou cum îl podideşte plânsul, dar de astă dată îşi zise în sinea sa cu năduf: „N-au decât să curgă lacrimile. Eu nu plâng“.

Încrezător, îşi ridică privirea către poliţişti şi se încumetă să-i întrebe:

— Tovarăşi, asta înseamnă că pot să plec acasă?

— Să pleci acasă? îi răspunse unul dintre poliţişti tot cu o întrebare. De dus înapoi, te-om duce noi, dar nu acum. Stai cătinel!

Bâlbâitul îi făcu semn din ochi tovarăşului său, care se duse de îndată în spatele lui Gao Yang şi îl împinse cu putere, lipindu-l de un salcâm. Izbitura de scoarţa aspră a copacului îi pricinui o mare julitură pe nas. Cei doi îi traseră braţele în jurul copacului şi până să apuce el să se dezmeticească, se şi trezi încătuşat din nou. Îmbrăţişând un copac atât de mare, nu mai era chip să-şi vadă mâinile, căci era una cu copacul. De furie, izbi copacul cu fruntea de câteva ori, iar agitaţia sa le pricinui frunzelor un tremurat uşor. Cicadele, deranjate şi ele, săreau speriate care încotro. Le simţea stropii reci pe care i-i trimiteau pe gât.


ISBN 978-973-689-656-9, Traducere din chineză şi note de Luminița Bălan © Humanitas Fiction, 2013, colecție coordonată de Denisa Comănescu

1. Pat de cărămidă care se încălzeşte precum o sobă, existent în toate casele în China de Nord, unde este foarte frig în timpul iernii.
2. Erhu este un instrument tradiţional cu două corzi.

Lasă un răspuns