Program (minim) pentru o traductologie contrastivă

Didactica limbilor și corolarul acesteia, traducerea interlinguală, sunt activități ce se întind pe tot cuprinsul erei postbabelice. De când trufia omenească – aceeași care ne împinsese cândva la păcatul originar  – a fost din nou pedepsită, de astă dată cu amestecul limbilor – „ca să nu [mai] auză fiecare vorba aproapelui [său]” (Fac. 11: 7)[1] -, ne-am văzut nevoiți nu numai să deprindem fiecare vorba aproapelui, dar să şi transpunem, tot fiecare, pe vorba noastră mesaje care altfel ar fi rămas pururi neîmpărtășite.

Dimpotrivă, teoria aferentă, ca domeniu autonom al cunoașterii, e de dată relativ recentă.[2] Totuși ea dispune de pe acum de o vastă bibliobgrafie, care în ultimii ani a cunoscut o pro­liferare de-a dreptul nestăvilită. Și așa cum se întâmplă adesea, de la un punct încolo excesul de informație mai degrabă încețoșează decât clarifică înțelegerea. Drept care, orice nouă contribuție teoretică ce nu se resemnează să adauge încă un titlu la acest fișier interminabil trebuie să îndrăznească a reveni la cele câteva chestiuni de bază ale traducerii şi ale teoriei acesteia, pentru a le restaura în puritatea și simplitatea lor originară.

1. Două întrebări fundamentale

1.1.- În primul rând: Ce este Teoria traducerii (sau Traductologia)?

Este, ca mai toate disci­plinele ştiinţifice, o reflecţie teoretică provenită dintr-o practică anterioară ei. Este însă, spre deosebire de altele, o teorie nu doar neemancipată, ci poate chiar neemancipabilă de practica ce i-a dat naştere. Dacă, de pildă, geometria, ieșită din nevoia măsurătorii terenurilor, a trebuit să se dispenseze de criteriile agrimensorului şi ale cadastrului pentru a putea progresa cu adevărat, o traductologie făcând abstracţie de „practica traducătoare” (la pratique traduisante) ar fi, din contră, de neconceput. În consecință, obiectul și diviziunea internă a disciplinei noastre se vor defini în funcție de și în raport cu natura practicii respective.

Înainte însă de a aborda tematica respectivă, e necesar să formulăm corolarul ce reiese din statutul epistemologic al unei asemenea teorii, servind de auxiliar unei practici particulare. Este vorba de imposibilitatea sau cel puțin de inutilitatea unei ipotetice teorii generale a traducerii. În ultimă instanță, tot ce ea ne-ar putea spune despre traducerea ca atare n-ar fi decât niște principii vagi, lipsite de vreo pertinență specifică. Căci traducerea operează întotdeauna punctual: dintr-o limbă A sau limbă-sursă (fr. langue source / engl.  source language), abrev. LS, într-o limbă B sau limbă-țintă (fr. langue cible / engl. target language), abrev. LȚ. Sau, mai curând, pornind de la un text în limba A („textul-sursă”): ts, pentru a ajunge la un text în limba B („textul-țintă”): tț. Drept care, nu poate exista o singură teorie a traducerii ci mai multe, în speță tot atâtea câte perechile de limbi în contact.[3] În didactica limbilor, această perspectivă metodologică se numește contrastivitate; după părerea mea, ea furnizează traductologiei punctul de vedere adecvat din care procesul traducerii poate fi examinat atât ca un tot cât și în fiecare din etapele sale.

1.2.- Să trecem acum la cea de-a doua întrebare: Ce este Traducerea?

După mine, este o artă (lat. ars / gr. techne), în dublul înțeles al cuvântului: creație și, totodată, meserie. În cazul artei traducerii, aceste două accepțiuni implică anume însușiri intelectuale, precum factorul imponderabil al talentului (înnăscut) și parametrul mai pedestru al  îndemânării(lor) (dobândite). La rândul lor, aceste însușiri se sprijină pe o știință care, împreună cu dexteritățile respective, face obiectul procesului de învățare.

Ținând deci seama de tripla dimensiune a  praticii traducătoare:

creație + meserie (= artă)  + învățare

traductologia contrastivă se divide în trei mari capitole:

1º: etapa finală, de finisare a învățării limbii, unde o analiză de tip contrastiv va pune în evidență piedicile (ca și înlesnirile) suscitate de structurile limbii materne la însușirea unei limbi străine și, prin urmare, la traducerea din și în aceasta. A reflecta în jurul chestiunilor cu pricina ne duce, sau ar trebui să ne ducă la (să zicem) o gramatică a erorilor.[4]

2º: A doua diviziune are a face cu diversele „limbaje” constituite și manifestate în interiorul fiecăreia dintre limbile în contact. Altfel spus, cu variantele acestora – „registre”, „nivele” sau „stiluri” lingvistice -, configurate în baza diferențelor geografice, culturale și de modalitate expresivă. Examenul acestor chestiuni (privite în perspectivă interlinguală) constituie obiectul unei stilistici funcționale contrastive.

3º: Ultimul capitol al Traductologiei nu se pretează decât foarte puțin sau deloc là o abordare discursivă și, în consecință, nici la învățare. Nucleul „pur și dur” al acestei diviziuni este o activitate desfășurată în spațiul de izolare și solitudine dinaintea paginii albe, unde are loc dialogul traducătorului cu textul de tradus. Opțiunile necesare în faza cu pricina sunt aproape la fel de greu de raționalizat ca și acelea ale poetului însuși. Cu toate acestea, în stadiul respectiv pot rezulta de oarecare utilitate anumite metode de analiză ce dau seama despre mijloacele lingvistice utilizate spre a obține efecte estetice. Mă refer, în speță, la o abordare stilistică a ts, care, odată pusă în slujba traducerii, devine componentă a unei operațiuni poetico – poietice, adică a unui un model stilistic contrastiv, vizând producerea unui tț[5].

Cele două activități de care ne ocupăm aici – cea teoretică și cea aplicativă –, considerate în corelația lor, pot fi rezumate în următorul tablou sinoptic:

După cum se poate observa, prezentând diviziunea internă a obiectului nostru de studiu am căutat să procedez într-o ordine, ca să-i zic astfel, „didactică” de jos în sus, adică de la simplu la complex, de la didactica limbilor la creația lingvistică derivată din contactul și contrastul lor.

2. Despre traductibilitate

2.1.- Din cele de până acum putem conchide că o Traductologie contrastivă…

– de felul aceleia pe care încerc să o descriu aici – își propune, sau ar trebui să-și propună înainte de toate să evalueze posibilitățile obiective de care dispune (sau nu dispune) un text spre a fi tradus. Pe scurt, axul reflecției teoretice în acest domeniu ar fi conceptul de traductibilitate (adjectivat ca traductibil / intraductibil).

Subiectul merită o discuție mai detaliată căci aici începe cu adevărat și se sfârșește problematica traducerii.

După părerea mea, traductibilitatea e comparabilă cu ceea ce în matematici se numește un interval de la … până la … Desfășurat discursiv, conceptul în cauză atinge o chestiune teoretică fundamentală:

Textul (sursă) a aparținând limbii (sursă) A este / nu este traductibil
în limba (țintă) B, cu / fără rezultatul textual (țintă) b?

unde, evident, a (ts) deschide, iar b (tț) închide intervalul. Interogația de mai sus poate fi chiar precizată și nuanțată, cu condiția să remarcăm că, pe lângă alternativele „este / nu este” și „cu / fără”, aici încap și alte întrebări, ca de pildă „de unde până unde, din ce punct de vedere și în ce măsură?”

Ceea ce, pe de altă parte, ne sugerează că traductibilitatea și non-traductibilitea sunt parametri relativi, adică valabili între anumite limite, pe când în termeni absoluți mai degrabă nu există. Cu alte cuvinte, „totul e traductibil” și „nimic nu este” sunt aserțiuni complementare, amândouă la fel de adevărate sau de false.

2.2.- Analogia la care am recurs aici[6] prezintă inconvenientul…

de a sugera o imagine liniară și statică a traductibilităţii. Pentru a-i înțelege cu adevărat funcționarea, în procesualitatea  ei, să pornim de la o transcripție spațială a intervalului:

3. …și traseele ei

Diversele segmente, vectorii sau traseele reprezentate în această schemă au următoarele valori:

sau, mai curând, ceea ce îndeoște înțelegem prin așa ceva: premisele și condițiile necesare și suficiente pentru traducerea unui ts într-o LȚ. Totuși, în acest punct concret întâmpinăm o dificultate majoră de ordin epistemologic. S-o formulăm în termeni saussurieni: în timp ce a este un act de Parole gata constituit, B nu e decât o Langue, ale cărei posibilități și constrângeri traducătorul abia urmează să le evalueze. Iată dece traseul a – B e dificil, dacă nu imposibil de acoperit în mod nemijlocit (de unde şi faptul că l-am reprezentat printr-o linie punctată).

Se pune deci problema găsirii unor căi alternative, ocolitoare. Una din ele începe cu vectorul următor, adică:

care, așa cum am arătat, pune în contrast stilurile funcționale (registrele sau nivelele) celor două limbi, demers ce permite evaluarea de principiu a traductibilității lor în ambele sensuri.

Alte două intervale îl încadrează pe cel de dinainte:

în scopul de a determina punctul de inserție al al idiolectului poetic în sistemul funcțional al LS, cu alte cuvinte care sunt ingrédientele sociale ale expresiei individuale; și

avându-și proriul punct de inserție (desigur unul virtual) în LȚ, punct care, în principiu, trebuie să fie omologul precedentului.

Vectorii A → a și B → b sunt componentele de bază ale modelului stilistic contrastiv. Cum am anticipat, acest model se sprijină pe principiul omologic (sau al echivalenței funcționale) care, enunțat mai pe larg, ar fi următorul:

aşa cum a (a_1, a₂…a_n) pentru A, tot astfel b (b_1, b₂...b_n) pentru B.

De unde necesitatea de a lua în considerație încă unul sau două segmente. Mai întâi:

prin care se completează modelul stilistic contrastiv, incluzând o conexiune directă între A – a și B – b. Aceasta face posibile ultimele intervenții de revizuire și ajustare, cu alte cuvinte finisarea textui tradus, în baza regulii de aur care cere ca, aici ca și în contabilitate, să existe un echilibru între „activ” și „pasiv”, adică între pierderile și câștigurile eventuale, înregistrate pe parcursul traducerii.

Complementar, vectorului de mai sus i se adaugă următorul:

având un caracter facultativ[7], s-ar zice, dar nicidecum superfluu, întru cât reprezintă feedback-ul indispensabil în orice activitate intelectuală. Pentru a-l efectua, traducătorul trebuie să oună la contribuție atât cunoștințele lingvistice cât și competențele sale de ordin mai general, sub egida „gramaticii erorilor”.

Etapa în cauză poate parcurge și o cale analogă, dar mai amuzantă, și care, pe deasupra, prezintă avantajul unei anumite afinități cu metodele experimentale din științele naturii. Este vorba de principiul „reversibilității” (reversibilità), formulat cândva de Umberto Eco (2003: 58): Il testo B nella lingua Beta è la traduzione del testo A nella lingua Alfa se, ritraducendo B nella lingua Alfa, il testo A₂ che si ottiene ha in qualche modo lo stesso senso del testo A („Textul B în limba Beta este traducerea textului A în limba Alfa dacă, retraducând B limba Alfa, textul A₂ astfel obținut are, cumva, același sens cu textul A”). Acel prudent „cumva” (in qualche modo) ne sugerează însă că Eco păstra destule rezerve în materie (dat fiind că produsul retroversiunii poate fi satisfăcător semantic vorbind, nu însă – sau nu neapărat – și din punct de vedere estetic).

⁂

Ideile de mai sus reprezintă, mai mult sau mai puțin, tot ceea ce se poate spune despre Teoria traducerii în genere. Restul, adică esențialul, este de domeniul practicii traducătoare și al teoriilor particulare ce o asistă ori de câte ori abordăm un text-sursă spre a-l atrage către o Limbă-țintă.

Nădăjduiesc totuși ca un program minim ca cel de față să poată fi de ajutor acelora care fac primii pași pe acestă cale lungă, anevoioasă și fascinantă.

Referințe bibliografice:

Eco, Umberto (2003) : Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione. Bompiani, Milano.
Passeron, René (1977) : «La poïétique». În Colectiv: Études de poïétique. Klincksieck, Paris (11-23).

[1] Redau aproape literal versiunea greacă din Septuaginta: ina mè akoúsosin hékastos tèn phonèn toû plesíon – pe care o bănu­iesc mai apropiată de originalul ebraic. Versiunea canonică românească este: „ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”.
[2] Deși mi se pare puțin probabil ca, din timpuri imemoriale, oamenii să nu fi căutat să priceapă natura „modestului miracol” al traducerii (cum îl numea Borges) și, mai apoi, să-și treacă unii altora învățămintele acelor reflecții. Căci, să nu uităm, supraviețuirea omului ca ființă socială depinde tocmai de capacitatea sa de a acumula și a transmite informația.
[3] La limită, se poate imagina, dacă nu o teorie aparte, cel puțin unele „unelte” teoretice confecționate ad hoc pentru fiecare autor, ba chiar pentru fiecare operă de tradus.
[4] Cu un caracter, desigur, interlingual; a nu se confunda cu la grammaire des fautes comise în interiorul unei singure limbi, așa cum a conceput-o Henri Frei (1929).
[5] „Poietica” (de la gr. ποιεῖν / poieîn) este la science du faire: cu alte cuvinte reflecția teoretică a artistului asupra operei pe care o produce. I-ul etimologic este menținut pentru a deosebi acest termen de de acela de „poetică”, în accepțiunea de știință a obiectului artistic finit (cf. Passeron 1977: passim).
[6] Intervalul din matematici, care ne poate trimite și la teoria sistemelor, dat fiind că ‘de la…până la’ echivalează eventual cu input / output.
[7] De unde şi reprezentarea lui printr-o linie întreruptă.