La FILIT, am participat la trei mese rotunde, la care au fost prezenți nu numai traducători literari ai operelor scriitorilor români în limbi străine, ci și o serie de reprezentanți ai instituțiilor care promovează literatura țărilor lor în România și, de asemenea, responsabili pentru traducerile efectuate în limbile țărilor lor – și, iată, și președintele Fitralit.
În trecut, FILIT invita numai traducători străini care promovau literatura română în lume, dar, de la o vreme, organizatorii s-au dovedit interesați – și bine au făcut – ca acei traducători din străinătate să se întâlnească și să poarte discuții cu cei care traduc din limbi străine în limba română.
Am fost de părere, în luarea mea de cuvânt, că nu e suficient ca editurile să se lupte pentru a traduce câștigătorii marilor premii literare din străinătate, cum ar fi Goncourt, Pulitzer, Booker etc., că nu e de ajuns să se încheie contracte exclusive, pentru întreaga operă a câte unui autor, cu edituri importante, ținând seama de poziția lor dominantă în peisajul editorial, că nu sunt suficiente consultările reprezentanților acestor instituții cu cei care cunosc bine literaturile respective. Este necesar să se efectueze sondaje de opinie pe categorii de vârstă (eventual, realizate în cooperare cu editurile și alte instituții de cultură, pentru a împărți costurile), pentru a înțelege mai bine ce ar dori să citească diferiții iubitori de literatură, dar și sub ce formă – carte tipărită, audiobook, carte citită online. Fără să mai vorbim de faptul că și la editurile noastre ar trebui găsiți redactori din rândul noilor generații.
La această întâlnire, au luat parte, printre alții, și reprezentanții a două edituri importante – Humanitas, prin Lidia Bodea, și Polirom, prin Adrian Șerban. În luarea de poziție a editorilor sus-amintiți, s-a deplâns faptul că guvernul român a mărit de curând de la 5% la 11% TVA pentru cărți, că inflația este mare, că puterea de cumpărare a scăzut, că bibliotecile sunt obligate prin lege să cumpere un număr de cărți, dar nu respectă legea și nu se iau măsuri etc. Nu am auzit nicio propunere constructivă – în propriul interes, dar și al potențialilor cititori, poate că la întâlnire era mai degrabă cetățeni străine, fie traducători literari fie reprezentanții unor instituții de cultură din străinătate? – de a ținti mai bine grupele de vârstă, de a pune în discuție modalități noi de creștere a vânzărilor de carte (nu te poți baza doar pe obligațiile rezultate din lege pentru a-ți crește vânzarea de carte), de a veni în întâmpinarea cititorilor, nu am sesizat dorința de a-i cunoaște mai îndeaproape, mai ales că a apărut o generație sau două noi, crescute după Revoluția din 1989, care s-au format cu siguranță altfel decât decideții editurilor din ziua de azi. Cum le vin editurile în întâmpinare? Reprezentanții sus-menționați ai celor două edituri nu au dat răspunsuri în acest sens.
Editura Humanitas are zeci de librării în toată țara, unde cărțile nu sunt doar expuse, ci se și organizează adesea lansări ale propriilor cărți nou-apărute – unele în live streaming, pentru a putea fi urmărite de oriunde în lume -, ca și ale altor edituri prezente în librării, ceea ce stimulează vânzarea de carte, care nu se face, așadar, doar prin site-uri online. Unde editurile, din cute am auzit, au probleme în a primi banii pentru cărțile vândute prin această modalitate. Reprezentantul Editurii Polirom mi-a spus – cu o siguranță de sine absolută în glad – că instituția sa nu are de gând să deschidă nicio librărie, nici măcar în importantul oraș universitar Iași, unde își are sediul. O librărie ar însemna pentru Polirom – o editură importantă de la noi în țară – nu numai spațiul în care să-și expună și să-și lanseze cărțile, ci și locul în care ar putea înființa și un club de carte, unde pot participa și copii, atunci când e lansată câte o carte pentru ei. Librăria ar putea deveni ușor, cum ar spune englezii, a venue, un loc de cultură care ar aparține Editurii Polirom și-i întărește identitatea printre cititori și iubitorii de cultură în general. Dar nu, nu a fost cazul ca reprezentatul editurii să cadă măcar pe gânduri, o persoană a celui care plate influența politica editurii.
Este timpul, în opinia noastră, ca o nouă generație să preia frâiele unor editurilor, sau măcar a unor departmente ale ancestora, care să aibă o relație mai apropiată cu noua generație de intelectuali și cititori. Printr-un site viu pe internbet care poate fi interfața cu noua generație de intelectuali.
A existat o singură excepție, și anume Editura Junimea, prin Simona Modreanu, care a ridicat probleme deosebit de interesante, cum ar fi scrierile ce tratează raportul dintre cenzură și libertate, deplângând totuși că primește și lucrări radicale, care nu pot vedea ca atare lumina tiparului. A subliniat, de asemenea, că tinerii sunt cititori pe rețele online, extrem de preocupați de social media, interesați de podcasturi etc. Iatp o modalitate de a te apropia de ei, a fost de părere redactoarea-șefă a Editurii Junimea, considerând că este vorba de un segment greu de atras, pentru că tânăra generație nu mai citește cărți fizice, ci doar ebooks, audiobooks, așa că există barieră de comunicație. (Aici trebuie spus că ebooks nu sunt o mare noutate, există de peste douăzeci de ani).
S-a ridicat și problema Institutului Cultural Român, care trimitea altădată informații despre târgurile internaționale. Din nefericire, în mult prea mică măsură sunt sprijiniți autorii români traduși în străinătate, pentru a putea participa la acele târguri de carte – în organizarea ICR sau a Ministerului Culturii – în calitate oficială. Așa că, dacă autorul este descurcăreț, reușește, prin relații, iar dacă nu, atunci nu. Cartea lui poate fi la târg, dar autorul, nu. Instituțiile statului trebuie să vadă editurile ca niște reali parteneri în promovarea literaturii și culturii românești peste hotare.
Suntem de părere că editurile ar trebui să vină în întâmpinarea acestui mod de asumare a literaturii: ele să găsească acei tineri care-i înțeleg pe cei de o vârstă cu ei și să realizeze ebooks, audiobooks, podcasturi, să inițieze discuții, toate care pot promova și atrage tânăra generație spre carte în orice formă.
O altă modalitate de a atrage atenția unei generații mai tinere, mai interesate de multimedia, este de a publica titluri cu cod QR ce duce la un portal în care poetul, prozatorul etc. citește – personal sau cu ajutorul unui actor – un fragment din carte, ce devine, în acest fel, o publicație multimedia.
Am fi simțit nevoia prezenței la dezbateri a bibliotecilor, spre pildă a Bibliotecii Județene Iași, a unei bibliotici municipale, a unei biblioteci universitare, dar și a unor librării de marcă din capitala Moldovei, ca să se abordeze mai aprofundat relația dintre, pe de o parte, edituri, și, pe de altă parte, librării și biblioteci. (Prezența, prin Elena Diaconu, a Librăriei Kyralina, n-a fost relevantă din acest punct de vedere, deoarece această instituție vinde doar cărți de import în limba franceză.)
Lupta pentru ca o carte să ajungă în ziua de astăzi în mâinile și, apoi, în sufletul cititorului este dificilă. Depinde de cei care s-au înhămat la anevoioasa misiune de a propaga literatura universală, de a găsi noi căi de a-l convinge pe cititorul potențial că merită s-o cumpere. Ceea ce nu poate ști cel care a produs cartea este dacă ea va deveni o simplă decorațiune interioară a locuinței sau dacă va și fi lecturată după entuziasmul de moment care l-a determinat pe cumpărător s-o achiziționeze.
Post Scriptum. Ne aducem aminte de strădania de a cumpăra cărți în era comunistă, când apăreau mult mai puține decât în ziua de azi. Iar o carte valoroasă stârnea un interes atât de mare în rândurile intelectualilor, dar și ale oamenilor obișnuiți – se vorbea „în târg“ că o să apară –, încât unele titluri se epuizau în câteva zile, ba chiar în câteva ore. Oamenii care cădeau pradă acestei rumori culturale, fără să fie însă în mod excesiv interesați de literatură, își expuneau achiziția cât mai vizibil în bibliotecă, pentru a se putea lăuda cu ea la prima vizită a unor prieteni. Cartea devenea oarecum un obiect muzeistic de cum intra în casă, și praful se așternea pe cărți înainte de a fi fost măcar descries – dacă vor fi fost deschise vreodată. Intelectualii adevărați o citeau, chiar dacă erau nevoiți s-o împrumute de la bibliotecă.
