La FITRALIT se scrie, se citește și se traduce. Bun, și ? N-ar trebui să fie suficient? Nu de alta, dar ce-i prea mult strică. Cel puțin pe aici, prin Balcani.
Da, da, să nu ne mai eschivăm, acolo suntem și cu ființa, și cu mentalitatea – și nu brâul jilav, sastisit de istorie al Dunării ne va imuniza împotriva acestor ”nocive” influențe traco-fanariote: fluviul sacru nu blochează pestilența pe vreunul dintre maluri, ci, dimpotrivă, în spiritul blajin al dreptății atotputernicei obști egalitare, o răspândește conștiincios până acolo unde îi ajung puterile.
Altfel spus, nu exemplul unitar, mai ales acela cu caracter de excepție, este cel care se impune, oricât de ”bun” ar fi, ci, dimpotrivă, majoritatea, oricare (a se citi: oricât de jos) i-ar fi nivelul, sfârșește prin a-și impune forța majoritară, egalitaristă a (sub)mediocrității, aplicând în bătălia-i pervrsă, de veacuri exersată, o tactică fără greș: se scapă mai întâi de cei mai buni, fiindcă sunt cei mai puțini, iar rezistența pe care o pot opune, deși acerbă, este de scurtă durată. După două sau trei înfrângeri sângeroase de acest gen, ceilalți, situați la etajele inferioare, ”cad de la sine” – la propriu și mai ales la figurat.
Tocmai de aceea nu încetează niciodată să mă surprindă contraexemplele. Și mai ales acelea de durată, acelea care, în ciuda vicisitudinilor și a atacurilor periodice, repetate, continue, insistente, ale aparent generalizatei pestilențe a mediocrității, refuză să coboare ștacheta. Iar dacă, întră-o zi, vor fi nevoite să o facă, atunci numai cu prețul sacrificării propriului stabiliment fizic, dacă acela intelectual nu s-a dovedit vrednic de a se apăra. Precum Masada. Se vor preda numai atunci când nu se va mai putea altfel, dar și atunci numai cu tot cu femei, copii și animale. Cu mențiunea că vor fi morți cu toții. Iar nobilii cuceritori romani se vor înstăpâni numai peste o pustietate stâncoasă, populată de cadavre.
Nu, nu citez din romanul lui Ernest Gann, nici din miniseria de televiziune de mare succes produsă în anii 80 ai secolului trecut de ABC, ci încerc să ”instrumentez” un aproape incredibil caz real. Nu suntem în AD 73, în Iudeea, ci în anul de grație 2013, în dulcea patrie nord-dunăreană. Nu ne confruntăm cu guerillele sângeroase ce au urmat Războiului Iudeilor, ci, în cel mai bun caz, cei mai curajoși – sau aceia care nu mai au nimic de pierdut – mai molfăie printre dinții făcuți zob și bărbile rărite câte ceva despre atacurile furibunde din anul precedent la urmele de constituționalitate din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Nu Cornelius Flavius Silva sau împăratul Vespasian încearcă să pună capăt tulburărilor din Iudeea, ci Victorius Pontus Pilat, Il Dottore MAgna Cum Fraudae, și Andreas Margas Marxistus, Il Calorifero Romeno, sărbătoresc un an de glorioasă demolare a legalității și reușită răzbunare pe cultura română.
Învățați cu vremuri și mai aspre, de la Alexandru Lăpușneanu și Ana Paucăr încoace, Eleazarii palizi ai societății civile și ai uniunilor de creație tremură – vorba lui Păstorel – că-i greu în pribegie.
Dar, tocmai fiindcă nu suntem în Iudeea, ci într-o altă Țară (aproape la fel de) Sfântă, tocmai fiindcă posibilitățile, în totalitatea lor, par a nu se fi epuizat nici măcar în (cea)laltă Țară Sfântă (Dumnezeul fiecăreia să le mai țină socoteala), de dincolo de ocean, neașteptatul, pe atunci încă nu extrem de vizibil, apare, totuși, tocmai în cadrul unei uniuni de creație, mai precis la nivelul unei filiale a acesteia.
Proaspăt ales la conducerea Filialei București-Traduceri Literare (astăzi, FITRALIT) a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul Peter Sragher, personalitate cu reputație de înverșunat poet-luptător, dar și încărunțit și înțelepțit de neîncetata guerilă intelectuală împotriva comuniștilor de dinainte și de după 1989, contemplă ravagiile moinei și alege armele aflate de când lumea la îndemâna intelectualului: cultura și știința, dacă vitregia vremurilor nu permite protestul deschis în forul democratic pe moment întrerupt al cetății. Ca urmare, în proaspăt botezatul FITRALIT se citește, se scrie și, mai ales, se traduce tot mai mult, dar, în același timp (o premieră pentru o filială de specialitate a unei uniuni de creație de la noi) se face apel în măsură din ce în ce
În Colocvii se subliniază rolul traducătorului drept „coautor” al cărții în limba-țintă
mai mare la armele infailibile ale pregătirii de specialitate: cum numeroși membri ai filialei sunt cadre didactice din învățământul superior, procesul traducerii este problematizat din perspectivă științifică, coroborat cu aceea a calității literare, începe să fie subliniat în măsură mai mare decât până atunci rolul traducătorului drept ”coautor” al cărții relativ la limba-țintă, sunt scoase în evidență nu numai problemele cu care se luptă tălmăcitorul pentru a crea o variantă calitativ compatibilă cu originalul textului, ci și statutul în sine al acestui truditor până atunci ca și inexistent în lumea literelor, precum și caracterul adesea ingrat al eforturilor depuse de el.
Să nu uităm că, uneori, numele său nici măcar nu era menționat pe ”produsul finit” al muncii sale, cartea apărută în traducere, că nici măcar astăzi meseria de traducător nu este codificată în nomenclatorul profesiilor de la noi și că trecerea numelui traducătorului pe prima copertă, alături de acela al autorului, a început a se practica de-abia din 2018 și numai de către editurile cele mai deschise la nou.
Problematica abordată era complexă și delicată, risca adesea să atingă limitele volatile ale politicului într-un moment când nu era nici de dorit, nici agreabil să ai de a face cu politica (după momentul de respiro Dacian Cioloș, revenirea la putere a ”celui mai cinstit guvern de după Revoluție” într-o ediție revizuită și adăugită nu promitea și nici nu a adus nimic bun), o abordare heirupistă ar fi riscat să compromită totul, dar, trebuie spus, nici nu ar fi fost în stilul lui Sragher. Lucrurile de spus, de analizat și de arătat în public erau multe și metoda cea mai rațională era abordarea lor pe rând și cu măsură.
FITRALIT a instituit, ca o premieră în cadrul organizației-mame, o serie de manifestări științifice se specialitate, cu frecvență lunară, intitulate Colocvii de traducere literară. Inspirate, așa cum este firesc, de titlurile apărute sub egida FIlialei, dar și de munca membrilor acesteia, colocviile abordează în principal tematica traducerii și a dificultăților de care s-a lovit tălmăcitorul în tentativa de a oferi echivalente românești ale unor texte, expresii sau ”simple” cuvinte din limba-sursă, felul în care au rezolvat aceste probleme sau probleme asemănătoare alți traducători, variante posibile la care s-ar fi putut recurge etc.
De câte ori este posibil, colocviile se desfășoară nu numai în prezența traducătorilor, ceea ce este de la sine înțeles, dar și cu participarea autorilor traduși, iar dintre aceștia din urmă merită menționate nume mari ale literaturii europene și mondiale contemporane precum Tom Edward Phillips (Anglia), Petr Borkovec, Petr Hruška, Radek Fridrich, Jarmila Moosová-Kuřítková (Cehia), Martina Straková, Vlaďo Petrovič, Oľga Gluštíková (Slovacia), Ivan Hristov, Petar Tchouhov, Evelina Miteva (Bulgaria), Vladimir Martinovski (Macedonia de Nord), Claus Ankersen (Danemarca), J.K. Ikhalainen (Finlanda) etc.
La Colocviile de traduceri literare adesea sunt invitați autorii străini ai textelor literare
Dintre traducătorii români de marcă, participanți la colocvii și susținători fervenți ai acestora, merită menționați cel puțin George Volceanov, Sorin Paliga, Antoaneta Olteanu, Mircea Dobrescu, Gheorghe Iorga, Dușița Ristin, Anca Irina Ionescu etc, iar tabloul muncii tălmăcitorului se completează în mod încă și mai convingător atunci când se reușește invitarea unor traducători străini din limba română, precum Stavros Deligiorgis (SUA-Grecia), Victor Ivanovici (România-Grecia), Rainer Schubert (Austria), Jarmila Horáková sau Tereza Kortusová (Cehia), cu mențiunea că prima dintre ele este, probabil, și prima poetă cehă de limba română. Mă onorează ca, din când în când să mă număr printre ei, în calitate de traducător din și în cehă, slovacă și română.
FITRALIT a organizat anul trecut, în colaborare cu Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, primul Simpozion internațional despre retraducere literară din România.
În termenii stricți ai statutului, FITRALIT ar fi trebuit să se limiteze la a citi, a scrie și a traduce. Adică la a-și face treaba pentru care a fost creată pe lume. Și, să fim sinceri, majoritatea filialelor-surori, precum și alte uniuni de creație, luate în ansamblu sau pe departamente, secții, părți, filiale sau în ce s-or mai fi împărțind, nici măcar într-atât nu se deranjează. FITRALIT și-a făcut un nume nu numai prin faptul că își face treaba, dar și prin integrarea în activitatea sa a unei solide dimensiuni critice și științifice.
Unii admiră la scenă deschisă această politică.
Alții o înjură (exemplul sârguinței nu este întotdeauna bine-văzut – ”dacă o să zică lumea că noi de ce nu facem”?)
Câte unii se mărginesc la o observare atentă a riscurilor și a eventualelor oportunități.
Alții, cei mai mulți, lasă lucrurile să curgă în legea lor și nu pricep în ruptul capului ce rost are să-ți complici viața.
În primul rând pe aceștia din urmă i-am invita la următoarele ediții.
Măcar așa, ca să priceapă de ce, de vreo 2000 și ceva de ani încoace, mai există pe lume și Masade care se încăpățânează să nu cadă.
