Cronica (un pic tardivă) a unei conferințe de traduceri

0
36

Da, tardivă, căci evenimentul la care mă voi referi în rândurile de mai jos a avut loc în zilele de 11-12 decembrie 2016, la Universitatea East Anglia din Norwich. O universitate celebră în lumea literaturii engleze contemporane, pentru Centrul Britanic de Traduceri Literare pe care-l găzduiește, dar, desigur, și (mai ales!) pentru faptul că aici a luat ființă în 1970 primul masterat britanic de creative writing, la inițiativa regretatului Malcolm Bradbury, „fratele de sânge” al mult mai cunoscutului – la noi – David Lodge, de care îl unea pasiunea pentru critica și teoria literară, dar și plăcerea cu care demitiza realitățile incomode ale lumii universitare în satiricele lui romane etichetate drept campus novels. Merită reținut și faptul că printre absolvenții din prima promoție s-a numărat și Ian McEwan, cel de mulți considerat cel mai talentat romancier britanic al momentului. (Un alt student merituos: Kazuo Ishiguro, autorul Rămășițelor zilei, tradus în limba română de Radu Paraschivescu.)

George Volceanov
George Volceanov

Și pentru că mă adresez, ca traducător, în primul rând altor traducători, să amintesc, în treacăt, că Malcolm Bradbury a fost magistral tradus de Gabriel Gafița la începutul anilor 1990, la Editura Univers (cândva, demult, „editura publicului cultivat”), cu The History Man (Un om al istoriei), iar cel mai recent roman al lui McEwan (Nutshell – Coaja de nucă), a fost la fel de bine tradus de către Dan Croitoru la Editura Polirom și a fost lansat la Târgul Gaudeamus simultan cu ediția engleză. De altfel, la o lansare britanică a acestui roman și la o întâlnire cu cititorii am avut plăcerea să și asist în seara zilei de 9 decembrie 2016, tot la Norwich, în cadrul prestigiosului eveniment literar Worlds Literature Festival, organizat de Writers’ Centre din Norwich – un salon literar cosmopolit, eclectic, ce reunește anual scriitori de pe toate continentele, supunând spre dezbatere, de fiecare dată, o altă temă. Cum tema anului 2016 a fost, inevitabil, dedicată fenomenului global numit Shakespeare, Institutul Cultural Român a găsit de cuviință să mă desemneze reprezentantul țării noastre la festival. De altfel, alături de un autor sud-african și o scriitoare chineză, am făcut parte din trioul desemnat de organizatori să prezinte, în deschiderea lucrărilor, comunicări grupate sub titlul generic „Shakespeare în lume”.

Cu scuzele de rigoare, după o divagație de două paragrafe, revin la evenimentul anunțat în titlu – conferința de traduceri organizată de British Council și Centrul Britanic de Traduceri Literare în campusul Universității East Anglia. Conferința a fost continuarea celei de la Köln, despre care am relatat pe larg atât eu cât și o parte dintre participanți (să ni-i reamintim: Dana Bădulescu, Anca Tomuș, Bogdan Stănescu, Violeta Baroană, Loredana Pungă) în numărul 9 din iulie 2016 al Revistei de traduceri literare. De data aceasta, invitații nu s-au reunit pentru traduceri experimentale (consensuale, în grup, pe specimene de text dramatic shakespearian), ci pentru a trage linie și a evalua rezultatele conferințelor de traduceri Shakespeare de la Köln (în limbile germană, polonă și română), Singapore (în malaieză și chineză) și Ciudad de Mexico (în spaniolă, de către mai multe grupe de lucru, din Mexic, Chile și Argentina). Plăcerea reîntâlnirii cu Elke Ritt (Germania), Prof. Marta Gibinska (Polonia), Duncan Large (directorul Centrului), Patrick Spottiswoode (de la Teatrul Globe) și alte cunoștințe mai vechi, precum Sonia Massai de la King’s College și Tom Cheesman de la Universitatea din Swansea, a fost dublată de întâlnirea în premieră cu câțiva veritabili profesioniști ai traducerilor shakespeariene: Alfredo Michel Modenessi, de la Universitatea Națională Autonomă din capitala mexicană, și Shihui Weng, coordonatoarea unui proiect de traducere a integralei dramatice shakespeariene în limba chineză, sponsorizat de către Royal Shakespeare Company din Stratford (m-am întrebat, desigur, de ce n-avem și noi, membrii proiectului „Un Shakespeare pentru mileniul trei”, parte de norocul acestor confrați exotici, dar, sincer, merituoși).

Au participat și câțiva tineri cercetători, autorii unor comunicări mai mult sau mai puțin interesante. Am aflat – mi s-a părut aiuritoare informația – că the este cuvântul cheie în tragedia Macbeth. Autorul acestei „epocale” descoperiri propunea un studiu comparatist cu traduceri din cât mai multe limbi. L-am liniștit anunțându-l că în unele limbi articolul hotărât este enclitic. Mi s-a părut inutilă risipa de energie și hârtie dedicată identificării „strategiilor de traducere” a metaforelor shakespeariene dintr-o mare tragedie din engleză în greacă (erau vreo zece posibilități teoretice, dar, după cum sublinia Modenessi, toată discuția cvasi-teoretică se făcea pe citate micro-textuale scoase din contextul dramatic mai larg). O tânără cercetătoare a analizat modul în care versiunile cehe ale piesei istorice Henric al V-lea au reușit (sau nu) să rezolve traducerea variațiilor lingvistice folosite de personajele scoțiene, velșe și irlandeze din piesă. Articolul m-a dus cu gândul la Horia Gârbea, care, la debutul său ca traducător shakespearian, i-a individualizat lingvistic pe meșteșugarii atenieni din Vis de-o noapte-n miezul verii, făcându-i să vorbească în fel și chip, cu accente din graiul oltenesc, ardelean și moldav. (Ironia face ca tot Horia Gârbea să aibă în pregătire și traducerea lui Henric al V-lea, pentru Volumul 12 al ediției românești, în curs de derulare la Editura Tracus Arte.) Extrem de interesant mi se pare proiectul lui Tom Cheesman, cel care, de câțiva ani încoace, analizează, cu ajutorul unor sofisticate programe de computer, cele câteva zeci de versiuni germane ale tragediei Othello, reușind să depisteze cu acuratețe variațiile dintre acestea. Cu ajutorul unor reprezentări grafice, cercetătorul poate stabili „coincidențele interpretative”, devierile de la o variantă la alta, gradul de originalitate sau de servilism în raport cu precursorii, inclusiv cazurile flagrante de plagiat. Și iată o veste bună pentru găinarii din spațiul balcanic: până și în Germania, chiar și în trecutul apropiat, sunt detectabile situații jenante când câte un traducător și-a pus semnătura pe-o versiune anterioară mai puțin cunoscută, circulată sau jucată.

Un alt lucru interesant: am aflat că în cultura malaieziană sărutatul pe scenă este interzis. De aceea, în scena sonetului dialogat dintre Romeo și Julieta, scena primului sărut, actorii malaiezieni care au interpretat textul la finalul workshop-ului de la Singapore, în ciuda evidențelor textuale, au păstrat o distanță decentă, sărutul propriu-zis fiind o elipsă pe care trebuie s-o completeze imaginația spectatorilor.

Pentru mine, ca traducător, cea mai importantă achiziție culturală a fost prezentarea susținută de Alfredo Michel Modenessi, care pleacă de la premisa că traducerea literară este comparabilă cu jazz-ul. Traducerea bună este apanajul virtuoșilor. Ca să interpretezi o partitură, o secvență muzicală, trebuie să fii tobă de muzică și să ai ureche muzicală. Ca traducător, trebuie să ai lecturi vaste, o bogată cultură generală și de specialitate, să știi prozodie, stilistică, gramatică etc. Alăturarea traducerii și a muzicii mi-a amintit de Adrian Sahlean și Migălosul cronofag, în care reputatul nostru traducător eminescian pledează pentru înțelegerea traducerii ca transpunere a unei melodii compuse pentru un anumit instrument într-un alt registru, de pildă, de pe strune pe clape. Meritele traducătorului nu trebuie minimalizate, așa cum au tot încercat unii în ultima vreme; căci și La campanella lui Liszt, studiu pentru pian al Concertului nr. 2 pentru vioară de Paganini, este… a lui Liszt, iar ultimul Coriolan românesc, este, îmi place să cred… al lui Gârbea & Volceanov, un studiu, o transpunere ce ia ca punct de plecare un text shakespearian scris în engleza elisabetană. M-am identificat cu multe dintre punctele de vedere formulate de Modenessi – de pildă, că traducerea nu se rezumă doar la semantică, ci implică și economia de limbaj, mai ales când e vorba de traducerea de versuri. Mi-a mai plăcut la Modenessi faptul că, în prezentarea lui, a mers pe confruntarea pasajelor originale shakespeariene cu traducerile mexicane anterioare și cu versiunile lui proprii, demonstrând de fiecare dată superioritatea sa fie la nivel semantic (prin recuperarea unor jocuri de cuvinte care se pierd la alți traducători), fie la nivel formal (prin păstrarea prozodiei originalului, mai ales când e vorba de forme fixe cum ar fi sonetul, prezent la Shakespeare și în Romeo și Julieta, și în Chinurile zadarnice ale dragostei). Este o metodă cu care, fără să vrei, riști să-ți faci dușmanii – dar, în cazul unui autor de statura Marelui Will, împărtășesc opinia lui Modenessi, că exigențele față de sine, dar și față de alții, trebuie să fie maxime.

Cu Prof. Marta Gibinska mă voi reîntâlni, la sfârșitul lunii iulie, la conferința bienală a Asociației Europene de Studii Shakespeariene, care în acest an va avea loc la Gdansk, în timpul Festivalului Internațional Shakespeare. Distinsa mea colegă de la Universitatea Jagellonă din Cracovia, alături de Prof. Mădălina Nicolaescu de la Universitatea din București, va modera seminarul dedicat traducerilor shakespeariene. Cu acest prilej voi prezenta o lucrare despre traducerile românești ale lui Richard al II-lea, în care, printre altele, mă întreb de ce această mare piesă-poem, considerată cea mai poetică și lirică creație dramatică shakespeariană, are 548 de versuri rimate în original, pe când versiunea românească semnată de Mihnea Gheorghiu are doar 266…? Asta apropo de fidelitatea față de original și exigența față noi înșine…

Lasă un răspuns