Satul Piatra din județul Constanța și-a căpătat numele, cred, de la carierele de piatră exploatate în sat și-n ziua de astăzi. Putea să poarte și denumirea Tașaul, după frumosul liman maritim din apropiere. Nu era în plan să ajung acolo, căci aveam de-acum, în două zile, trei întâlniri cu cititorii, dar ideea i-a venit poetei Amelia Stănescu – de curând, a câștigat prin concurs postul de manager al Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman“ din Constanța – care mi-a spus ce idee bună ar fi să mergem și într-un mic sat, cu doar opt sute de locuitori, unde sunt copii dornici de povești. Așa că mi-am zis: este exact locul în care micuții o să afle mai multe despre istoriile de vis cu și despre Daviduțu-luțu-muțu al meu pe când era copilaș drăgălaș și tare gingaș. Nu mi-am închipuit însă ce surpriză o să fie pe capul meu, ce mare bucurie.
Nu se putea să nimeresc însă altundeva, căci numele meu era predestinat întâlnirii cu… pietrenii, căci Peter vine din latinescul Petrus (< gr. Πέτρος) și înseamnă, la origine, chiar piatră. Astfel putem spune că… piatra la piatră trage.
Și ajungem la școală. Minune mare: suntem așteptați de toți copiii școlii, adunați la intrare pe două rânduri, împreună cu învățătorii și profesorii lor, multe eleve și mulți elevi fiind îmbrăcați în ii, ca și cum am fi sosit de Ziua Națională sau altă mare sărbătoare din calendar, ca și cum ar fi descins din basm, în vremuri de odinioară, un prinț vestit cu prințesa lui, gata să-și aplece, cu oareșicare îngăduință, urechea și privirea asupra locuitorilor, ca și cum am fi fost solii unui act de binefacere mult așteptat. Noi nu am venit însă nici pentru a împărți îngăduință, nici cu stop de binefacere, ci doar ca să împărtășim o poveste. Multe povești. Toți copiii zâmbesc cu gura până la urechi, unii chiar râd, iar apoi își dau coate. Simțim că școala a fost cuprinsă, cu adevărat, de sărbătoare. Sărbătoarea lecturii, chiar dacă nu e Ziua Lecturii, pentru că fiecare zi este, de fapt, o zi în care ne putem și-ar trebui să ne delectăm cu cititul. Un buchet de flori de câmp – flori timpurii de primăvară, culese cu drag de copii, pe vremea asta călduroasă a începutului de martie, în drumul spre școală – o întâmpină a bucurie pe Amelia. Și ceremonia de primire nu se încheie aici, ci ni se cântă o melodie și, ca încununare a mișcătoarei primiri, două dintre fetițe vin să ne ofere pâine proaspăt coaptă, împletită, și sare, cea mai mare onoare pentru oaspeți dragi.
Nici nu pășisem bine pe holul școlii, în dimineața cu un soare arătându-și dinții, că suntem ospătați… Nu-mi vine să-mi cred ochilor, sunt profund emoționat, pentru că, ajuns la o vârstă respectabilă, doar pe Nicolae Ceaușescu și pe Elena Ceaușescu i-am văzut, pe vremuri, când erau întâmpinați – de câte un pionier și o pionieră în uniformă și cu cravată roșie – cu pâine și sare. Acum, primiți cu tot respectul suntem noi, Peter Sragher și Amelia Stănescu, „conducătorii“ versurilor și textelor literare, și nu ai țării, ci doar ai „țării cuvintelor“, unele cuvinte fiind chiar pe potriva copilașilor pentru care vizita noastră este o încununare a sosirii primăverii, a bucuriei cuvintelor și a aventurii prieteniei.
Învățătoarele și profesoarele sunt, la rândul lor, doar un zâmbet, bucuroase de oaspeți, mai ales că amândoi invitații vor fi pe măsura gândurilor și sentimentelor micilor elevi. După ce Amelia îi întreabă pe copii dacă se bucură că am venit să-i vedem și ei răspund foarte tare, în cor: Daaaaaa, mă prezintă pe mine: „A venit un scriitor tocmai de la București, să vă citească o poveste, și apoi puteți pune întrebări“, după care eu pot să mă lansez cu încredere în aventura lecturii. Vocea face tumbe și se aruncă pe tobogan, se dă în legănuș, așa cum alintă Daviduțu-luțu-muțu leagănul, vocea devine amenințătoare și apoi calină, se plimbă printre frunzele care-abia au făcut ochi ale primăverii, aruncă o privire până la strălucitorul lac Tașaul, ca să se aștearnă precum zefirul într-o mângâiere lină în povestirea ”Uiu rău” din Cartea lui David, unde devii părtaș la întâmplări nemaipomenite, nemaiînchipuite din copilăria lui Davidchen-liebelen. După ce bag o spaimă nemaiauzită și apoi o scot cu grijă și zâmbet din suflețelul copilașilor și de pe chipul lor, povestirea, ce păcat!, ce nedrept!, se sfârșește. În tot timpul lecturii mele dramatice, văd cum trăsăturile chipurilor se schimbă, având zugrăvită ba teama, ba bucuria, ba râsul, ca și cum elevii s-ar plimba cu un montagne russe într-un parc de distracții în timpul vacanței, care e musai să le dea senzații tari. Urmează aplauze. Dar nu s-a încheiat întâlnirea cu micii școlari, căci Amelia îi întreabă dacă vreunul dintre ei scrie.
Așa o descopăr pe Francesca. O fetiță de opt ani, care mi-a luat piuitul. A scris deja un catren rimat, pe care ni-l recită liniștită, cu o candoare de care îmi aduc aminte că o aveam și eu în vremea copilăriei. După care ne spune de la A la Z care este programul ei – un program strict, pus la punct de ea, fără niciun ajutor din partea părinților, program din care nu lipsesc două perioade ale zilei dedicate lecturii. Căci Francesca ne mărturisește că iubește cititul, cărțile și literatura. Mă uit mai bine la ea și nu-mi vine să cred cum un copilaș de opt ani este în stare, cu luciditate maximă, să-și organizeze așa de riguros existența și, aș putea adăuga, așa de frumos. Este un aer de liniște pe chipul acestei fetițe. O liniște care este rodul unei mulțumiri interioare, a satisfacției că și-a găsit deja o pasiune care-o încântă, chiar dacă pe chipul ei nu apar, ca la alți copii, zâmbetul sau râsul. Tot ceea ce face are aerial și substanța seriozității. Nimic nu-i lăsat la voia întâmplării. Într-un timp în care mulți dintre copii sunt fascinați de minunățiile telefonului mobil, Francesca stă și citește, așa cum îmi aduc aminte că și eu făceam cu multe decenii în urmă, când eram de vârsta ei – dar, recunosc, nu cu rigurozitatea ei, pentru că, pe atunci, eram pasionat și de sport, înot și tenis de masă. Și mă gândesc – și îi spun și Ameliei – că un astfel de copil trebuie ajutat să-și împlinească visurile. Ar fi o idee să vină mai mulți, cu un autocar, la Constanța. Poate există un cerc de literatură care se ocupă și de copii mai mici pasionați de scris.
După ce se încheie, ce păcat!, totul, a venit vremea fotografiilor. O astfel de întâlnire e musai să fie imortalizată. Pentru că elevii vor să se fotografieze cu scriitorii, cu mine și cu Amelia, și se formează grupuri de doi sau trei, unii vor numai cu scriitorul sau numai cu scriitoarea.
La sfârșit de tot, copiii drăgălași și drăgăstoși cer imperios o îmbrățișare. Așa că se strâng câteva zeci în jurul nostru și ne îmbrățișăm. Marea îmbrățișare.
Cu adevărat, la școala din satul Piatra nu am citit doar, ci mi-am făcut prietenă întreaga școală, cu toți copiii și învățătorii și profesoarele.
Acum, după imensa îmbrățișare, ne iubim cu adevărat.
Țin să mulțumesc firmei Ameropa Grains și doamnei Monica Dianca, CRS Representative, ca și firmei S.C. Chimpex SA și doamnei Alina Ștoleac, CRS Representative pentru că au făcut posibil turneul meu poetic în municipiul Constanța și în satul Piatra, comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța.
