Totul a început cu un concurs de participare la un atelier de traduceri literare. Am găsit anunțul pe pagina ICR – îmi surâdeau mai ales aceste două aspecte: că urma să se desfășoare în stațiunea ungurească Balatonfüred (taman în Casa Traducătorilor Maghiari, imobil în care a locuit scriitorul Gábor Lipták) și că vom fi coordonați de prolificul traducător literar din engleză și maghiară, domnul profesor George Volceanov.
Mi-am întocmit deci migălos dosarul de candidatură și aveam să aflu câteva săptămâni mai târziu că am fost selectat într-un grup de tineri traducători.
Alături de domnul profesor și de colegii mei – Johanna Bertóti, Alexandru M. Călin, Zsigmond Fülöp și Szilárd Vakarcs –, am petrecut atunci, în aprilie 2015, la Balatonfüred o săptămână cum nici în cele mai boeme visuri ale mele n-aș fi îndrăznit să-mi închipui. Aerul vernal de pădure, gazda (scriitorul Péter Rácz), biblioteca vastă, mansarda primitoare, bicicletele care ni s-au pus la dispoziție, dezbaterile din timpul seminarelor (care nu o dată s-au prelungit până seara târziu, la un pahar de vin) mi-au dat un imbold al cărui efect s-a păstrat până astăzi, confundându-se cu încrederea mea în statutul și responsabilitățile traducătorului literar.
În cadrul seminarului, domnul George Volceanov ne-a propus spre negoț poezia maghiară – eu am ales texte din volumul Elromlani milyen al lui Dénes Krusovszky, carte care, doi ani mai târziu, a apărut în limba română în traducerea mea cu titlul Când te strici, la Editura Charmides.
Îmi amintesc ce bucurie mi-a făcut în anul acelui atelier, toamna, vestea înființării complexei „Reviste de traduceri literare”. Domnul Peter Sragher, președintele Filialei București – Traduceri literare a Uniunii Scriitorilor din România (aflându-se deja, dacă nu greșesc, la al doilea mandat), auzind de la domnul Volceanov de calupul meu de traduceri în lucru, mi-a cerut un grupaj și câteva consemnări pe marginea actului de traducere. (Fac aici o paranteză, menționând că, de când facebookul a luat amploare, mă declar adept al platformelor online, datorită ușurinței de a distribui conținut literar.)
Încă de la prima publicare în „Revista de traduceri literare”, speram tacit să devin, cu timpul, colaborator constant al revistei, identificându-mă nu doar cu profilul ei, ci și cu entuziasmul redactorului-șef, sus-amintitul Peter Sragher. Iată că de atunci am avut onoarea să realizez pentru revistă trei materiale, constând în interviuri cu câte un poet maghiar, plus textele acestora dispuse simetric, în formă bilingvă.
Tot sub tutela revistei am reușit să organizăm, împreună cu poeta Henriette Kemenes și cu foruri de specialitate locale, un Colocviu de traduceri literare cu poeți bihoreni de limbă maghiară taman în orașul meu natal, Oradea. A fost o întâlnire rodnică din toate punctele de vedere: în cadrul atelierului de traduceri, de pildă, au conlucrat exemplar, întru revelarea nivelurilor subtextuale ale poeziilor, perechi de tipul autor maghiar–traducător român. Experiența s-a concretizat un an și jumătate mai târziu, cu ocazia publicării unei antologii bilingve din nouă poeți bihoreni, carte girată de editura revistei orădene Várad, în parteneriat cu Filiala București – Traduceri literare a Uniunii Scriitorilor din România.
În ce mă privește, nutresc o curiozitate aparte pentru poeții ce provin din țări mici și mijlocii, defavorizate cultural. Cu literatura născută acolo avem contact aproape în mod exclusiv prin aceste inițiative de tălmăcire, care sunt de cele mai multe ori benevole. Dacă Poesis internațional nu are deocamdată concurență printre revistele românești în format print specializate pe traduceri literare, același lucru se poate spune și despre „Revista de traduceri literare” în raport cu platformele online.
De aceea: Vivat academia, vivant professores, alias multă putere de muncă în continuare domnului Peter Sragher și colegiului de redacție din jurul său! La mulți ani, „Revistei de traduceri literare”!
