Editura Humanitas și avatarurile retraducerii literare

0
1213

Trădarea lui Mario Vargas Llosa

Cine nu pedepsește nedreptatea poruncește ca ea să fie făcută.

Leonardo da Vinci

Revista noastră cel mai adesea a scos la lumină meritele traducătorilor de literatură de la noi din țară, dar și ale acelora care efectuează retroversiuni, intelectuali care fac cunoscută și iubită creația scriitorilor din toată lumea, dar și a scriitorilor români pe mapamond, atunci când avem de a face cu retroversiunea. Nu o dată am lăudat măiestria cu care ei traduc, profunzimea cunoștințelor despre cultura și civilizația țării din care provine autorul/autoarea romanului, a volumului de poezie, a piesei de teatru sau a eseurilor transpuse în limba română. Și acest lucru l-am făcut în cunoștință de cauză, pentru că recenzenții traducerilor au fost, la rândul lor, traducători de literatură, colegi/colege de breaslă ce au știut totdeauna să aprecieze acuratețea traducerii, respectarea diferitelor paliere și registre stilistice, adecvarea la limba română, fără a trăda spiritul originalului. Orice tălmăcire din engleză, franceză, germană sau spaniolă etc. este cu atât mai frumoasă, mai valoroasă, mai apreciată, cu cât textul sună ca și cum ar fi fost scris în… limba română. Astfel de traducători literari sunt visul oricărei edituri, sunt visul oricărui cititor, sunt visul oricărui iubitor de literatură universală.

Aceasta e situația ideală.

Sunt însă și aspecte pe care trebuie nu doar să le semnalăm, ci să le și relevăm în toată amploarea și seriozitatea lor, chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă place sau nu celor cărora le batem – cu eleganță – obrazul. Pentru că respectăm în mod absolut această meserie frumoasă, plină de satisfacții, chiar dacă grea, uneori enervantă, alteori epuizantă – traducerea de literatură. Și nu doar că o respectăm, ci o și cinstim, o apărăm la fel cum ne apărăm cele mai apropiate și iubite rude de sânge. Așa cum soldații își apără țara, tot așa și noi, breasla de traducători literari, apărăm demnitatea meseriei noastre.

În numărul 1058/14–20 aprilie al revistei Observator cultural, prof. univ. emerit dr. Coman Lupu, eminent hispanist, aduce în discuție retraducerea unui text literar. Concret, Domnia Sa se referă la „retraducerea“ (cu ghilimelele de rigoare!) a două romane semnate de Mario Vargas Llosa: Sărbătoarea Țapului și Rătăcirile fetei nesăbuite. (reproducem cu acordul revistei sus-menționate și a autorului articolul; vezi: https://www.fitralit.ro/30-04-2021-retraducere-vs-plagiat/)

Sărbătoarea Țapului (traducere de Luminița Voina Răuț și Mariana Sipoș, Editura Allfa, București, 2002) l-a avut drept redactor de carte pe Răzvan Petrescu – un excelent prozator român. Este o traducere excelentă. Nu facem afirmații gratuite, nici nu dăm dovadă de parti pris, acesta e însă adevărul. Le cunoaștem bine pe cele două traducătoare, hispaniste de marcă, ambele membre ale Uniunii Scriitorilor din România. Știm cât de mult au lucrat la această traducere de aproape 600 de pagini, și cu atât mai mare este uluirea noastră – și a celor două traducătoare, care nici măcar nu au fost înștiințate de Editura Humanitas că volumul va apărea într-o nouă „traducere“ (sic!). Volumul a fost retradus la o distanță inacceptabil de mică, ediția anterioară apărând, tot la Editura Humanitas, în anul 2012!

Care să fi fost motivele reale ale unui asemenea demers? Să fi fost oare vorba de o primă traducere nereușită? Au trecut oare câteva decenii în care să se fi produs schimbări importante ale limbii române?!? Niciunul dintre aceste potențiale argumente nu este valabil, în acest caz.

Firește, Editura Humanitas poate să ia decizia de a-și schimba traducătorii. Cine sunt traducătorii în limba română ai lui Mario Vargas Llosa, unul dintre cei mai importanți prozatori sud-americani ai tuturor timpurilor? În decursul deceniilor trecute, aceștia au fost Mihai Cantuniari, Coman Lupu și Luminița Voina Răuț, cea din urmă traducând nu mai puțin de șapte dintre scrierile lui Llosa. Toți trei – hispaniști și traducători de primă mână.

Este absolut necesar să subliniem un fapt deosebit de grav. Pe de o parte, pentru a traduce un autor de importanța lui Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel, trebuie ales un traducător cu o vastă experiență în traducerea literară, cu un curriculum important, iar, pe de altă parte, traducătorul trebuie să poată prezenta cel puțin două referințe din cercul – restrâns, de altfel – al hispaniștilor valoroși din România. De asemenea, ar fi necesar să aibă și girul profesioniștilor breslei traducătorilor de literatură din Uniunea Scriitorilor din România, a cărei Filiala București – Traduceri Literare îi are printre membrii săi pe cei mai buni traducători literari de la noi din țară. În domeniul spaniolei, putem să-i amintim, bunăoară, pe hispanistul Sorin Mărculescu, care a tradus și retradus aproape integral opera lui Miguel de Cervantes, sau pe hispanista Tudora Șandru-Mehedinți, care a tradus și retradus aproape întreaga operă a lui Gabriel García Márquez.

Acesta ar fi profilul traducătorului literar necesar unei edituri cu pretenția că se respectă, cum este Editura Humanitas.

În schimb, „retraducerea“ pe care o avem în vedere – dacă într-adevăr putem vorbi de o retraducere, și nu, în mare măsură, direct de un plagiat – este semnată de Gabriela Ionescu. Un om care s-a apucat să traducă – fără a ține cont de prestația de excelentă calitate a Luminiței Voina Răuț și a Marianei Sipoș (și o face prost, după cum observă Profesorul Coman Lupu) – direct un scriitor de talia lui Vargas Llosa.

Cel de-al doilea roman, cu titlul ales de Luminița Voina-Răuț: Rătăcirile fetei nesăbuite, a apărut la Editura Humanitas, în anul 2007. Titlul acestui roman este identic cu cel dat de retraducătoarea Gabriela Ionescu.Sau poate a fost ideea editurii să-l păstreze, căci titlul „vinde“, traducerea inițială beneficiind de recenzii elogioase la apariție, atât în 2007, cât și ulterior.

Acest roman este „retradus“, așadar, la fel de inadecvat, după cum singuri veți putea remarca în articolul semnat, în acest număr al revistei, de distinsa hispanistă Liliana Pleșa Iacob, care a realizat o confruntare a primului capitol din cele două versiuni. (confruntarea o puteți citi aici: https://www.fitralit.ro/30-04-2021-ratacirile-fetei-nesabuite-care-a-luat-parte-la-joc-din-crestet-pana-n-talpi-si-a-cam-ramas-de-caruta/)

Avem o întrebare: dacă doamna Gabriela Ionescu tot a acceptat această propunere cu totul discutabilă a Editurii Humanitas, de ce n-a avut decența să aleagă un alt titlu, unul banal, ca, de pildă, Fata rea? Astfel și-au intitulat, de altminteri, fiecare, versiunea traducătorul german, Das böse Mädchen, și cel englez, The Bad Girl. Comentariile sunt de prisos.

Era oare nevoie ca Editura Humanitas să desconsidere atât de evident exigențele cititorului român, dând la tipar nu o ediție slabă, ci două, din romanul „retradus“ Rătăcirile fetei nesăbuite, în 2016 și în 2020 ?

De ce-i desconsideră această editură pe studenții care studiază teoria și practica traducerii la masteratele de hispanistică de la Universitatea din București, din Timișoara și din alte centre universitare?

Astfel că, mutatis mutandis, editura alege, de fapt, să-l desconsidere și pe marele scriitor Mario Vargas Llosa.

*

Despre Luminița Voina Răuț, traducătoarea de mare talent a romanului Rătăcirile fetei nesăbuite, vrem să mai adăugăm doar două lucruri.

În Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română în 2009, despre Domnia Sa se vorbește (p. 392) astfel:

”Luminița Voina-Răuț s-a aplecat îndeosebi asupra operei romanești a unor scriitori importanți din America Latină, din spațiul cultural al limbii spaniole, printre care Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Mario Vargas Llosa. Limbajul simbolic și aluziv, cu expresii sofisticate, caracterul uneori complicat al narațiunii constituie reale dificultăți de transpunere, echivalare lingvistică și stilistică pe care traducătoarea le-a depășit cu succes.”

Iar în volumul intitulat Lumea în 80 de cărți – Dicționar de literatură străină (Fundația Culturală Libra, București, 2004), criticul literar Geo Vasile, analizând în detaliu volumul Cât de mult o iubim pe Glenda de Julio Cortázar (Editura Allfa, 1998), afirmă (pp. 78–79):

”Traducerea acestei cărți, semnată de Luminița Voina Răuț, este o încântare și o performanță nu numai filologică și literară, ci și una de adorație. (…) Traducătoarea face parte din rarissima elită de hispaniști, interpreți și promotori ai geniului lui Julio dincolo de moarte și de barierele lingvistice, instaurând fascinația contopirii cu universul vieții și operei marelui argentinian.”

Nu vrem să trezim impresia că apărăm colegii de filială sau din Uniune – fiecare dintre cei patru traducători aici amintiți, este vorba despre Mihai Cantuniari, Coman Lupu, Luminița Voina-Răuț și Mariana Șipoș sunt în Uniunea Scriitorilor din România, premiați pentru traducerile literare pe care le-au făcut în decursul anilor – și să ni se impute că acționăm pro domo. Prieteni care vin în ajutorul prietenilor, cum se obișnuiește prea adesea în relațiile interumane. Să îndoi adevărul, ca să obții un avantaj pentru un prieten, să încalci adevărul, să minți, ca să-ți dovedești prietenia dincolo de adevăr, dincolo de dreptate, dincolo de cinste. În niciun caz.

Cu aceste puține cuvinte, apărăm nu doar demnitatea breslei traducătorilor literari, ci, în ultimă instanță, și demnitatea lui Mario Vargas Llosa, care, într-un fel, a fost trădat de Editura Humanitas. Cu asta s-a spus tot. Din fericire, autorul este încă în viață și avem certitudinea că le va face dreptate nu numai adevăraților traducători literari, dar își va face dreptate și sieși.

Lasă un răspuns