De câteva zile, tot încerc să însăilez ceva, în chip de drum bun lui Nicolae Manolescu și de rămas-bun nouă. Dar nu-mi iese. Nu că nu m-a afectat moartea lui Nicky, ba poate pentru că m-a afectat prea tare și mă lasă fără cuvinte.
Cum ți-am zis de la bun început, întâmplări cu Manolescu n-am de evocat, pentru că nu i-am fost dintre cei foarte apropiați. Țineam la el și-l respectam, dar de la distanță.
De aproape patruzeci de ani lipsesc din țară. Sigur că ne-am încrucișat și înainte (i-am fost chiar student), și după plecarea mea: întâlniri cordiale, aș zice, dar nu asidue. În schimb, destul de asidue erau lecturile și re-lecturile mele din cărțile lui. (Iată, de pildă, chiar luna asta – telepatie oare? –, scriind ceva despre Blecher, i-am recitit capitolul, pe tema respectivă, din Arca lui Noe).
Trandafir din grădina familiei Sragher – In Memoriam Nicolae Manolescu – foto Peter Sragher
În urma lui, îmi rămâne (și cred că întregii culturi românești îi rămâne) un mare gol obiectiv, adânc subiectiv resimțit. E situația pe care o rezumă zicala populară, frumoasă și nespus de tristă în exactitatea ei: „Se făcu larg în bătătură“.
Și e sentimentul, deloc consolator, că noi, cei rămași, suntem – și devenim din ce în ce mai mult – niște supraviețuitori.
Consolator (cel puțin, pentru mine) e gândul că nu mai e mult și că, poate, ne va fi dat să-i reîntâlnim pe toți cei plecați din bătătură noastră, la loc bătut, în fața altei Case.
Como no soy poeta —en el sentido de creador de Poesía (porque en otros sentidos, como dicen, «de músico, de poeta y de loco todos tenemos un poco»)— mi aporte a cualquier homenaje recordatorio a Omar Lara se adscribe a la esfera de la «creación vicaria»: específicamente de la traducción. Tampoco es enteramente mío, sino es fruto de la colaboración con el propio Omar. Así, de paso, tiene por lo menos el mérito de recordarnos (ya que de memoria se trata) un aspecto quizás menos valorado de su creación literaria, que es el Omar Lara como traductor de poesía rumana al español. En efecto, ésta encontró en el exiliado chileno el traductor carismático que se merecía, a la vez que él mismo se hizo merecedor de un lugar destacado no sólo en las letras de su patria sino también en las del país de acogida. Los tres breves poemas que aquí transcribo pertenecen a un libro publicado hace cuarenta años:
Ion Barbu: Juego segundo. Edición bilingüe rumano–española. Traducción de Victor Ivanovici y Omar Lara.* Prólogo de Victor Ivanovici. Bucarest, Ediciones Minerva, 1981
Ion Barbu (seudónimo de Dan Barbilian, 1895–1961), poeta y matemático de genio, es uno de los pilares del «gran» Modernismo en su país. Cumbre y «núcleo duro» de su obra es el ciclo Joc secund / Juego segundo (1930), tras el cual abandonó prácticamente la poesía. No antes, empero, de ganarse, por la dificultad y la depuración de su escritura, el sobrenombre de «Mallarmé de las letras rumanas».
Al recoger el reto del original, apostamos decididamente en esta versión por la traducción poética, en contra de los trenes dominantes que favorecen las traslaciones literalistas (¡como si, en el Arte, el contenido pudiera separarse de su forma!) Pasados ocho lustros desde entonces, me parece que valió la pena. Pero, al lector de decidir.
Sin más, paso la palabra al texto.
_________________________
[Din ceas, dedus…] Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
[De horas, deducido…] De horas, deducido lo hondo de este cima que en azul redimido por el espejo entró y sobre el anegarse de las agrestes greyes juego segundo y puro enaguas esculpió. ¡Nadir latente! El Vate levanta ya el sumar De arpas esparcidas que en vuelo inverso pierdes Y su cantar agota, oculto cual la mar Cuando pasea medusas bajo campanas verdes.
Timbru Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum Durerea divizată o sună-ncet, mai tare… Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum? Ar trebui un cântec încăpător, precum Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
Timbre Zampoña mustia en vegas o flauta en las vías Entonan suave o altor la dividida pena… Mas el limo desnudo y en oración la piedra, La onda hecha novia, ¿ya cómo lo dirían? ¡Oh! menester sería un himno amplio y sumo como el sedoso eco de los salados mares o loas de los ángeles cuando en el Edén sale de varonil costilla Eva con tronco de humo.
Edict Această pontifică lună Cuvânt adormiţilor e, Din roua caratelor sună Geros, amintit: ce-ru-le. O sobă, cealaltă mumie. Domneşte pe calul de şah, La Moscova verde de-o mie De turle, ars idol opac. Dogoarea, podoabă: răsfeţe Un secol cefal şi apter. — Ştiu drumul Slăbitelor Feţe Ştiu plânsul apos din eter. c
Edicto La luna pontífice, llena, al sueño palabra dictó; rocío en quilates resuena. helado recuerdo: cie-lo. Estufa y la otra, ya momia, reinando en caballo-ajedrez; de mil torres verde, en Moscovia, un ídolo de opaca tez. Adornos de brasa mimaran el áptero siglo y mental. — Sé el rumbo de las Magras Caras, sé el éter de aguado llorar.
Le (mini)scandale hollandais m’a désagréablement choqué, mais ne m’a aucunement surpris. Cela se sentait arriver, en particulier sur le terrain de la critique littéraire.
Là, depuis la moitié des années ’90, le fameux WESTERN CANON de Harold Bloom tirait déjà la sonnette d’alarme vis à vis de la montée de l’ainsi dite « école du ressentiment » (études culturelles, néo-historicisme, marxisme, race & postcolonial, gender & queer studies etc. etc.), tendant à privilégier les « excrescences » collatérales et, à vrai dire, secondaires de l’œuvre d’art, au dépens de son contenu axiologique central, qui est (quoi qu’en disent) le plaisir esthétique qu’elle nous procure.
Aujourd’hui la vague de la « correction politique » a aussi atteint le domaine de la traduction. Ce qui nous enseigne que c’est contre le syndrome en soi qu’il faut réagir, dans son ensemble et à son origine première : la logique du ressentiment.
Ne craignons donc pas dire franchement que l’intervention de la « pittoresque » activiste relève bel et bien du racisme, n’importe (ou importe d’autant plus) s’il s’agit d’un racisme réactif et/ou mimétique. Car le meilleur élève de l’oppresseur est l’opprimé, devenu à son tour oppresseur. Faut-il rappeler le massacre de toute la population (civile) blanche d’Haïti, ordonné par Jean-Jacques Dessalines ? Ou l’horrible traitement infligé à la population native du Liberia par les colons noirs américains, anciens esclaves, émigrés en Afrique ?
[Intervenția a apărut la începutul dezbaterii pe tema Is Translating Becoming a Racist Crime? pe site-ul Academia.edu și este publicat cu permisiunea autorului (Fitralit).]
Între sarcinile și prerogativele „breslei”, un loc de frunte îl ocupă traducerea, iar pentru Schleiermacher ea constituie chiar corolarul filologiei. Dovadă faptul că, la numai douăzeci și unu de ani (1789), el și-a început cariera transpunând în germană două capitole din Etica Nicomahică a lui Aristotel și și-a încununat-o cu monumentala versiune din Platon, căreia îi dedicase un sfert de veac (1804–1828) și pe care, la un secol distanță, Ortega y Gasset o considera unică și exemplară pentru modul în care modernii trebuie să abordeze scrierile Antichității clasice (cf. Ortega y Gasset 2000: 62). Mai mult, nelimitându-se „doar” la condiția de practician – fie și eminent –, Schleiermacher a ținut să-și „traducă” și teoretic îndeletnicirea – și vocația – de traducător.
Eseul său Über die verschiedenen Methoden des Übersetzens / Desprefeluritele metode de traducere2 – prezentat sub formă de prelegere la Academia Regală de Științe din Berlin – a devenit actul de naștere al traductologiei moderne.
O naștere, trebuie spus, defel spectaculoasă, pe potriva „modestului miracol” care e traducerea însăși (de la Borges citire). Textul numără circa cincizeci de pagini și a fost așternut pe hârtie în numai trei zile. Autorul n-a mai revenit vreodată asupra subiectului, cel puțin nu într-o lucrare independentă, și nici atunci, pare-se, nu-i acorda o importanță deosebită.
Și totuși…
În ciuda celor de mai sus, avem de a face cu o tipică operă de mezzo del camin. În anul evenimentului (1813), Schleiermacher împlinea patruzeci și cinci de ani și avea să mai trăiască încă douăzeci și unu (deși cu o expectativă considerabil mai lungă, căci sfârșitul prematur l-a surprins în deplinătatea puterilor sale intelectuale). Avea la activ o sumă de contribuții în diverse domenii filosofice și teologice, toate abordate – să ne amintim – din perspectiva filologiei. Încât se poate spune că eseul despre traducere conține idei îndelung meditate și asimilate temeinic, până la a-i părea lui însuși banale3.
Ceea ce explică redactarea textului au vol de la plume, dar într-o formulare, ai zice, definitivă în laconismul ei, făcând deci inutile remanieri ori adaosuri ulterioare. Pe de altă parte, precum știm, în aceeași perioadă el se afla în plin efort creator, angajat în a duce la bun sfârșit versiunea integrală a Operei platonice.
Cu toate acestea, Über die verschiedenen Methoden… nu este un pro domo sua, o justificare a titanicei sarcini asumate, nici doar codificarea empeiriei respective – fie ea una de excepție –, ci o traductologie în toată puterea cuvântului: o (să-i zicem tot pe nemțește) allgemeine Übersetzung Wissenschaft.
De aceea, discursul lui Schleiermacher despre „feluritele metode de a traduce” poate fi citit în felurite moduri, din el extrăgându-se felurite învățăminte.
Pentru început, îl putem privi ca pe un demers d e s c r i p t i v, ce răspunde la întrebarea: Ce este traducerea? Teolog de formație, Schleiermacher era desigur familiarizat cu așa-numita metodă „apofatică”, sau via negationis, singura cale pe care mintea omenească se apropie cât de cât de esența dumnezeirii. Poate de aceea, prin analogie – dar păstrând proporțiile –, tot negativ va defini el și traducerea. Singurul lucru, ne sugerează Schleiermacher, pe care îl putem afirma cu oarecare certitudine despre Übersetzung (< vb. übersetzen) e că, în tot cazul, ea n u este Dolmetschung (< vb. dolmetschen)4. Nu, așadar, o „translație” utilitară, de regulă orală, ce își are locul „în domeniul afacerilor” [in dem Gebiete des Geschäftslebens]; „adevărata” traducere [orig. eigentliche = ‘propriu-zisă’] operează în scris, pe terenul „științei și artei” [in dem Gebiete der Wissenschaft und Kunst].
De-ar fi să „traducem” cele de mai sus în jargonul filologiei moderne (ceea ce ar fi probabil pe placul filologului Schleiermacher), am zice că distincția activităților cu pricina e de ordin „diafazic”, adică de registru expresiv, fiind bazată pe opoziția fundamentală dintre limbajul scris și cel oral.
În subsidiar, se face apel și la un criteriu „diastratic” (socio-profesional și socio-cultural)5: traducerile se înscriu în sfera „științelor spiritului” (Geisteswissenschaften) – cum le va numi ceva mai târziu Dilthey –, translația funcționează în slujba activităților economice și administrative6.
În fine – sau, mai bine zis, de la bun început –, autorul ne atrage atenția că domeniile celor două categorii taxonomice nu sunt ”suficient de distincte” decât la ”extreme”. Atât traducerea, cât și translația pot fi văzute ca specii ale căror gen proxim Schleiermacher îl numește übertragen [lit. ‘transport’]: o activitate cu care ne confruntăm nu numai ieșind din domeniul limbii proprii, ci și înăuntrul ei, între diversele dialecte ale acesteia, ba chiar între modurile de a se exprima ale diverșilor indivizi. Într-o viziune din nou actualizantă, fenomenul „transportului” lingvistic poate fi apropriat de transferul din așa-numita „teorie a polisistemelor”: un proces care, după studiosul israelian Itamar Even-Zohar (1981: 2) are loc atât „între două sisteme”, cât și „în limitele aceluiași sistem”. Pe de altă parte, dublul sens al procesului respectiv – în interiorul limbii și din/spre exteriorul ei – stă și la baza distincției tipologice a lui Roman Jakobson, între traducerea „intralinguală” și cea „interlinguală” (cf. Jakobson 2000: 114 sq.)7 – din care Schleiermacher o reține pe a doua.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Berner, Christian (1999): « Le penchant à traduire », prefață la Fr. Schleiermacher: Des différentes méthodes du traduire… (11–26).
Coseriu, Eugenio (2001): Lecciones de lingüística general, Gredos / Biblioteca Románica Hispánica, Madrid.
Even-Zohar, Itamar (1981): ”Translation Theory Today. A Call for Transfer Theory”, în Poetics Today, num. 2.4 (Summer–Autumn), Tel Aviv (1–7).
Jakobson, Roman (2000 [1959]): ”On Linguistic Aspects of Translation”, în Lawrence Venuti (ed.): The Translation Studies Reader, Advisory editor Mona Baker, Routledge·Taylor & Francis Group, London and New York (113–118).Ortega y Gasset, José (2000 [1937]): “The Misery and the Splendor of Translation” (trad. engl.), în Lawrence Venuti (ed.): The Translation Studies Reader, Advisory editor Mona Baker, Routledge·Taylor & Francis Group, London and New York (39–63). În spaniolă, J. Ortega y Gasset (1947): Obras completas, tomo V (1933–1941), Revista de Occidente, Madrid (427–448).
Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Über die verschiedenen Methoden des Übersetzens / Despre feluritele metode de traducere, traducere și note de Viorica Nișcov, studiu introductiv de Victor Ivanovici, ediție bilingvă, lucrare apărută sub egida Fitralit, Editura Brumar, 2019.
Citez și comentez după ediția de față (Schleiermacher 2019). Am consultat-o însă și pe cea franceză (Schleiermacher 1999), beneficiind de luminoasa versiune a lui Antoine Berman și de posibilitatea accesului la originalul german (ediția fiind bilingvă). De mare ajutor mi-au fost, de asemenea, aparatul critic și paratextele auxiliare ale volumului, datorate lui Christian Berner.
Relatându-i soției sale succesul repurtat cu lectura publică a conferinței, Schleiermacher adăuga: „La drept vorbind, sunt chestiuni destul de triviale [ziemlich triviales Zeug], dar poate tocmai de aceea lumea a găsit-o frumoasă și plină de spirit” (apud Berner 1999: 13).
Cuvânt de proveniență turcă (intrat în germană prin maghiară), care a dat și în româna mai veche familia lexicală (a) tălmăci, -re / tălmaci / tălmăcitor etc., dar pe care autoarea versiunii de față preferă s-o redea prin (a) transla / translație / translator (cf. și opțiunile lui Berman în fr.: interpréter / interprétation / interprète, plus, pe alocuri, arabismul truchement).
Terminologia îi aparține lui Eugen Coșeriu (2001: cap. xi).
Autorul introduce aici și o discretă nuanță axiologică, căci, vor zice unii, în epitetul eigentliche (= ‘adevărat’, ‘autentic’, ‘genuin’) se poate bănui o părtinire „elitistă” în favoarea traducătorului (Übersetzer) față de simplul „tălmaci” (Dolmetscher). Desigur, este vorba de o overinterpretation a maniacilor postmodernei „corectitudini politice”, care nu e decât un pseudonim al populismului resentimentar.
Doar că, așa cum se poate vedea, lingvistul rus segregă ceea ce unifică Schleiermacher și Even-Zohar.
Vă oferim o parte din studiul introductiv al lui Victor Ivanovici la volumul apărut în ediție bilingvă: Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher Über die verschiedenen Methoden des Übersetzens / Despre feluritele metode de traducere, traducere de Viorica Nișcov, Editura Brumar, Timișoara, 2019, Colecția – Scrieri despre Teoria Traducerii, Coordonatori – Prof.Dr.Emerit Radu Toma, Prof.Dr.Emerit Victor Ivanovici. Cartea a apărut sub egida Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit). În articolul anterior, un scurt fragment din lucrarea lui Schleiermacher (vezi: https://www.fitralit.ro/29-02-2020-friedrich-daniel-ernst-schleiermacher-despre-feluritele-metode-de-traducere-fragment/) (Fitralit)
Undeva, către sfârșitul Sentimentului tragic al vieții al lui Unamuno, citim următoarea alegație, pe un ton asertiv: „O limbă este de fapt o filosofie potențială”. În continuare, autorul o specifică și plusează: „Platonismul e limba greacă ce îl străbate pe Platon, desfășurându-și metaforele seculare”; pentru a conchide provocator, la capătul aceluiași paragraf: „Orice filosofie e deci filologie” (Unamuno 1965: 471–472). Tipică mostră de arguție unamuniană, sentința cu pricina (pe care don Miguel, mare maestru al paradoxelor, o face să-și muște propria-i coadă) ai zice că a fost formulată cu adresă precisă la Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher (1768–1834).
Victor Ivanovici
Figură de vază a
Romantismului german, cel în cauză a întârziat totuși să-și ocupe locul cuvenit
în galeria marilor gânditori romantici, numele fiindu-i oarecum umbrit de ale
altora, care treceau, în epocă, drept filosofi cu „patentă”.[1]
Cel puțin, așa ne apare la prima vedere. La a doua, astăzi, suntem în măsură să
ne dăm seama că profilul silezianului (se născuse la Breslau) e mai complet și
mai complex decât al acelora, el abordând cu egală competență teologia și
metafizica, etica și teoria cunoașterii, estetica și studiile clasice etc. etc.
Pe de altă parte însă, pe cât de diverse îi sunt preocupările, pe atât de
vizibil e și efortul lui de a le așeza într-o perspectivă unitară (deși nu
dogmatic unică).
Există, într-adevăr,
un fir roșu care parcurge întreaga gândire a lui Schleiermacher. Justificând
trimiterea la Unamuno, acest fir nu e altul decât limbajul, văzut fie ca Limbă (Sprache),
fie ca discurs (Rede). În teologie,
de exemplu, el s-a aplecat îndelung asupra raportului dintre Evanghelia după
Ioan și evangheliile sinoptice (Marcu, Matei și Luca), stabilind prioritatea
celei dintâi față de celelalte pe baza criticii textuale și a surselor: o
problemă, așadar, istorico-filologică, soluționată prin metode par excellence filologice. În filosofie,
iarăși, este reputat drept părinte al hermeneuticii moderne, pe care o
concepea, în primul rând, drept arta interpretării textelor și a înțelegerii
lor „întru limba și persoana vorbitoare”. Inutil să multiplicăm exemplele, căci
ele ne conduc spre aceeași concluzie: în toate și înainte de toate, Schleiermacher
a fost filolog – în chiar sensul
„tehnic” alcuvântului –, iar
filologii l-au recunoscut de la bun început drept unul dintre ai lor.[2]
⁂
Între sarcinile și
prerogativele „breslei”, un loc de frunteîl ocupă traducerea, iar pentru
Schleiermacher ea constituie chiar corolarul filologiei. Dovadă faptul că, la
numai 21 de ani (1789), el și-a început cariera transpunând în germană două
capitole din Etica
Nicomachică a lui Aristotel și și-a încununat-o cu monumentala
versiune din Platon, căreia îi dedicase un sfert de veac (1804–1828) și pe
care, la un secol distanță, Ortega y Gasset o considera unică și exemplară
pentru modul în care modernii trebuie să abordeze scrierile Antichității
clasice (cf. Ortega y Gasset 2000:
62).
Mai mult,
nelimitându-se „doar” la condiția de practician – fie și eminent –,
Schleiermacher a ținut să-și „traducă” și teoretic îndeletnicirea – și vocația
– de traducător. Eseul săuÜber die verschiedenen
Methoden des Übersetzens / Despre feluritele metode de traducere[3]
– prezentat sub formă de prelegere la Academia Regală de Științe din Berlin – a
devenit actul de naștere al traductologiei
moderne.
O naștere, trebuie spus, defel spectaculoasă, pe potriva „modestului miracol” care e traducerea însăși (de la Borges citire). Textul numără circa cincizeci de pagini și a fost așternut pe hârtie în numai trei zile. Autorul n-a mai revenit vreodată asupra subiectului, cel puțin nu într-o lucrare independentă, și nici atunci, pare-se, nu-i acorda o importanță deosebită.
Și totuși…
În ciuda celor de mai
sus, avem de a face cu o tipică operă de mezzo
del camin. În anul evenimentului (1813), Schleiermacher împlinea 45 de ani și
avea să mai trăiască încă 21 (deși cu o expectativă considerabil mai lungă,
căci sfârșitul prematur l-a surpins în deplinătatea puterilor sale
intelectuale). Avea la activ o sumă de contribuții în diverse domenii
filosofice și teologice, toate abordate – să ne amintim – din perspectiva
filologiei. Încât se poate spune că eseul despre traducere conține idei îndelung
meditate și asimilate temeinic, până la a-i părea lui însuși banale.[4]
Ceea ce explică redactarea textului au
vol de la plume, dar într-o formulare, ai zice, definitivă în laconismul
ei, făcând deci inutile remanieri ori adaosuri ulterioare. Pe de altă parte, precum
știm, în aceeași perioadă el se afla în plin efort creator, angajat în a duce
la bun sfârșit versiunea integrală a Operei platonice.
Cu toate acestea, Über die verschiedenen Methoden… nu
este un pro domo sua, o justificare a
titanicei sarcini asumate, nici doar codificarea empeiriei respective – fie ea una de excepție –, ci o traductologie
în toată puterea cuvântului: o (să-i zicem tot pe nemțește) allgemeine Übersetzung Wissenschaft.
De aceea, discursul
lui Schleiermacher despre „feluritele metode de a traduce” poate fi citit în
felurite moduri, din el extrăgându-se felurite învățăminte.
1. Pentru început, îl putem privi ca pe un demers descriptiv, ce răspunde la întrebarea: Ce este traducerea?
Teolog de formație, Schleiermacher
era desigur familiarizat cu așa-numita metodă „apofatică”, sau via negationis, singura cale pe care
mintea omenească se apropie cât de cât de esența dumnezeirii. Poate de aceea, prin
analogie – dar păstrând proporțiile –, tot negativ va defini el și traducerea.
Singurul lucru, ne sugerează Schleiermacher, pe care îl putem afirma cu
oarecare certitudine despre Übersetzung
(< vb. übersetzen) e că, în tot
cazul, ea nu este Dolmetschung
(< vb. dolmetschen).[5]
Nu, așadar, o „translație” utilitară, de regulă orală, ce își are locul „în
domeniul afacerilor” [in dem Gebiete des
Geschäftslebens]; „adevărata” traducere [orig. eigentliche = ‘propriu-zisă’] operează în scris, pe terenul
„științei și artei” [in dem Gebiete der
Wissenschaft und Kunst].
[1] Este, bunăoară, cazul prietenilor săi, frații Schlegel. [2] Nu întâmplător, o somitate a studiilor filologice din secolul al XX-lea, precum Leo Spitzer (1887–1960), și-a construit propria-i metodă de interpretare lingvistică a textului literar plecând de la ideea „cercului înțelegerii” (Zirkel im Verstehen) din hermeneutica lui Schleiermacher (cf. Spitzer 1982: 33–34). [3] Citez și comentez după ediția de față (Schleiermacher 2019). Am consultat-o însă și pe cea franceză (Schleiermacher 1999), beneficiind de luminoasa versiune a lui Antoine Berman și de posibilitatea accesului la originalul german (ediția fiind bilingvă). De mare ajutor mi-au fost, de asemenea, aparatul critic și paratextele auxiliare ale volumului, datorate lui Christian Berner. [4] Relatându-i soției sale succesul repurtat cu lectura publică a conferinței, Schleiermacher adăuga: „La drept vorbind, sunt chestiuni destul de triviale [ziemlich triviales Zeug], dar poate tocmai de aceea lumea a găsit-o frumoasă și plină de spirit” (apud Berner 1999: 13). [5] Cuvânt de proveniență turcă (intrat în germană prin maghiară), care a dat și în româna mai veche familia lexicală (a) tălmăci, -re / tălmaci / tălmăcitor etc., dar pe care autoarea versiunii de față preferă s-o redea prin (a) transla / translație / translator (cf. și opțiunile lui Berman în fr.: interpréter / interprétation / interprète, plus, pe alocuri, arabismul truchement).
„La Iowa ne-a întâmpinat Stavros Deligiorgis, un tânăr profesor grec vorbind perfect românește” (citez din memorie).
Peste fraza
respectivă am dat acum mulți ani, răsfoind Jurnalul lui Mircea Eliade; nu mai știu
dacă publicat în țară sau, mai degrabă, la vreo editură din exil (ori poate
chiar tradus într-o limbă străină). Fapt este că, lipsind orice alt indiciu,
notația lui Eliade (datată spre sfârșitul anilor 60) m-a contrariat nu puțin,
astfel încât am comentat-o cu ai mei. La care mama mi-a spus: „Știai că sunteți
veri?”
Victor Ivanovici
Nu știam, iar
mama mi-a explicat că mama lui Stavros – pe care el aproape că n-a cunoscut-o,
căci se prăpădise la scurtă vreme după nașterea lui – fusese o Kalligás, clanul
din care și ea, mama mea, se trăgea după mamă. Stirpea era de loc din Kalligata
de Cefalonia, sat măturat de cumplitul cutremur din 1953, și din care astăzi subzistă
doar numele, clopotnița bisericii și fabrica de vinuri apaținând, vezi bine, unui
Kalligás. Pe de altă parte, același nume l-au purtat și îl poartă numeroși politicieni,
armatori, învățați, artiști și scriitori ai Greciei moderne, între care Pavlos
Kalligás (1814-1896), profesor de Drept Civil și Internațional la Universitatea
din Atena, ministru în diverse cabinete din a doua jumătate a sec. XIX și autor
al romanului Panos Vlekas (1855), primul demn de luat în seamă în istoria
literelor neogrecești. O ramură a clanului respectiv (desigur, nu cea mai
ilustră, nici cea mai prosperă, în schimb dotată cu nu puțină îndrăzneală) se strămutase
cu o generație în urmă în România, mai bine zis la marginea ei, în micuțul port
Sulina, de la gurile Dunării (iar unii, zice-se, urcaseră în amonte până la
Brăila). Din acei Kalligás sulineni descindeau, deci, mamele noastre și, prin
ele, noi înșine.
Deși împrăștiată
pe toate meridianele lumii de al Doilea Război Mondial și de dezastrele ce i-au
urmat, familia mai păstra o anume coeziune (să-i zicem) reticulară, grație unui
incredibil și inexplicabil, dar perfect funcțional sistem de gossip planetar al Sulinei de-voie-de-nevoie
globalizate. Așa se face că mama și mai ales bunica erau la curent, bunăoară,
cu faptul că mătușa Katinitsa din Detroit își dăduse fiica după Kostaki, al lui
barba-Yanni din Auckland; că soția
rusoaică și fiicele franțuzoaice ale unchiului Kosmís (mărunt funcționar la
biroul comercial elen din Moscova, apoi la cel din Paris, de unde a fost răpit de
NKVD) izbutiseră să fugă de invazia nemțească din ‘40 și, de la război încoace,
trăiau în Venezuela; că, după ani și ani de căutare, tanti Caliopi de la București
își regăsise fratele comunist în ipostaza de refugiat politic grec… la Tașkent
(acela plecase să se alăture partizanilor lui Markos și, odată cu el, și
fratele mezin al mamei, Nikos, numai că acestuia din urmă amețeala politică îi
trecuse la vreme și o „cârmise” spre America). Pe aceeași filieră am aflat și
eu de „vărul” din Sulina, ajuns între timp o legendă familială, și nu numai.
Și pe bună
dreptate, căci el adeverea visul, uneori bovaric, adesea nemărturisit, dar totuși
cel mai scump al grecilor din diaspora. Percepuți de majoritari ca o (mică)
burghezie „cățărătoare”, cu notabile abilități și performanțe lucrative, ei
aspiră la un status social de respectabilitate
și distincție, al cărui corolar ideal este (ca și pentru evrei, după spusa lui
Arthur Koestler) excelențăintelectuală.
Reușita lui Stavros în tocmai acest domeniu are ceva din
triumful eroului din basme care, înainte de a fi cel mai puternic, este
neapărat cel mai vulnerabil. Într-adevăr, copilului din Sulina destinul i se
anunța neprielnic din pornire. Mai întâi a făcut din el un orfan (chiar dacă mama
vitregă l-a înconjurat cu aceeași afecțiune ca pe odraslele ei biologice, faptul
acesta n-a putut să neutralizeze, la ceilalți, stereotipul „mașterii”). Apoi
războiul mondial i-a nimicit universul familiar, orășelul natal spulberat de
artileria flotei sovietice a Mării Negre. Pacea, adică Războiul Rece, l-a supus
la încercarea dezrădăcinării, când mai toți grecii „pașaportari” au fost izgoniți
de regimul comunist din țara de adopțiune. În fine, adolescenței și primei sale
tinereți le-a fost rezervată proba sărăciei și umilinței, în barăcile de
refugiați unde Grecia devastată de Războiul civil își primea repatriații siliți…
Și totuși, din premisele potrivnice a ieșit un winner: absolvind cu brio Literele la
Universitatea din Atena, a beneficiat în continuare de o bursă Fulbright, și-a
amplificat studiile la Yale și Berkeley specializându-se în literatura
comparată, iar după susținerea dizertației doctorale a urmat o carieră lungă și
rodnică la Iowa State University. Dar,
după schema clasică a basmului (de la Propp citire), să luăm seama că, în
final, eroul victorios este ținut să revină la obârșii pentru a restaura „situația
inițială” anulată sau măcar alterată cândva de un „prejudiciu”.
În această fază, a reîntoarcerii și a „remedierii” (în
felul său, firește, adică în plan spiritual), l-am cunoscut pe Stavros
Deligiorgis „în carne și oase”. Era pe la finele anilor ’70, iar el tocmai
sosise la București, ca lector american la departamentul de engleză al Facultății
de Limbi Străine. Tot pe atunci și la aceeași Facultate funcționam și eu, ca
asistent la catedra de romanistică (spaniolă). Pentru întâlnirea cu pricina mă
pregătiseră, precum vuietul buzduganului aruncat înainte-și de zmeul din
poveste, nu numai faima pe care „folclorul” familial i-o modelase din obsesii
greco-diasporene turnate în tipare de American
dream, ci și ecouri mai recente, emanând de la foști bursieri ai International Writing Program-ului de la
Iowa, unde, spre plăcuta lor surpriză, îi întâmpinase, ca pe Eliade, un „profesor
grec vorbind perfect românește”. Ei bine, văzut de aproape, „personajul” întrecea
toate așteptările.
La Stavros fascinează înainte de toate spectacolul unei inteligențe
la lucru, în tot momentul și cu întreaga-i capacitate. Ceea ce se traduce
într-o mobilitate intelectuală aproape neverosimilă. Îți vine a crede că, aidoma
oamenilor Renașterii, el știe „totul și ceva pe deasupra”, aproape despre orice
pe lumea asta. Pe de altă parte, erudiția sa nu are nici o umbră de ostentație,
căci stăpânește la perfecție arta conversației, unde regula de aur este firescul,
amenitatea și mai ales dialogul. Un asemenea socratism jovial face dintr-însul perfectul
magistru, de la care discipolii învață ceea ce se presupune că știu deja, dar
n-au descoperit încă, iar admirația și gratitudinea ce i-o poartă e dintre acelea
care nu inhibă ci stimulează.
Narrative Intellection in the Decameron by Stavros Deligiorgis, Iowa University Press
Ne-a apropiat atunci o bună „chimie”, care durează până
astăzi și sper să dureze cât vom dura și noi. Dincolo de rudenia, presupusă sau
reală dar, în fond, neesențială, dincolo de o anumită comunitate de preocupări și
interese, care putea fi și întâmplătoare, dincolo chiar de complicitatea de
limbă – căci orice grai nativ practicat în mijlocul unei majorități „aloglote”
sfârșește prin a deveni un limbaj conspirativ -, liantul rareori pomenit
explicit dar mereu subînțeles al acestei prietenii a fost, sunt convins, Paradisul
copilăriei noastre defazate în timp dar coincidente în spațiu, mitul și metafizica
Sulinei.
Ca să nu lungesc vorba, esența acestora se rezumă în
faptul că (așa cum am mai spus) Sulina este o margine: un loc unde sosești, precum bunicii noștri din Cefalonia,
ca să poți pleca și reveni oricând ai dori-o.
În „vremurile bune” – de porto franco sub egida Comisiunii Europene, cu o populație
cosmopolită și cu puzderie de consulate – fusese o poartă (între)deschisă spre
orizonturile lumii largi. Când poarta a fost ferecată, închizându-ne fie în afară
(ca pe Stavros) fie înăuntru (ca pe mine și ai mei), a devenit o barieră
exasperantă. Cu atât mai mult cu cât, ca margine maritimă a țării, Sulina se află, subiectiv vorbind, mai aproape de
Stambul ori de Odesa decât de Tulcea, pragul terrei interior la numai 40 de mile în susul Dunării.
De aceea, înainte chiar de a rupe pecețile și a sfărma
zăvoarele, peste margini trebuie întinse punți.
E ceea ce face de multă vreme Stavros Deligiorgis, iar punțile lui se numesc
vocația profesorală, comparatismul și traducerile. Despre prima am vorbit ceva
mai înainte. Pe celelalte două le vede îmbinate până la indistincție, căci
pentru el, ca și pentru George Steiner, literatura comparată se nutrește
nemijlocit din izbânzile (sau eșecurile) „artei exacte” a traducerii.
Voi da numai două exemple. Prefațând o versiune greacă apărută cu prilejul Anului Caragiale, Stavros explică pertinent de ce, deși cu toții râdem, dar nu de aceleași lucruri (căci râsul e un fenomen universal, pe când umorul are solide anclaje locale), grecii pot totuși gusta comiculul lui nenea Iancu. În altă prefață, la o antologie cuprinzând traduceri proprii, în engleză, din poeți români contemporani (un text pe care nu încez să-l îndemn să-l dezvolte), ne sugerează cam cum ar arăta poezia românească privită din perspectiva tradiției poetice anglo-saxone.
Pe astfel de punți vine spre noi Stavros Deligiorgis, pe
ele și noi putem păși către el. Pe astfel de punți mă bucur să-l întâlnesc de
fiecare dată pe Stavros, vărul mea din Sulina.
Didactica limbilor și corolarul acesteia, traducerea interlinguală, sunt activități ce se întind pe tot cuprinsul erei postbabelice. De când trufia omenească – aceeași care ne împinsese cândva la păcatul originar – a fost din nou pedepsită, de astă dată cu amestecul limbilor – „ca să nu [mai] auză fiecare vorba aproapelui [său]” (Fac. 11: 7)[1] -, ne-am văzut nevoiți nu numai să deprindem fiecare vorba aproapelui, dar să şi transpunem, tot fiecare, pe vorba noastră mesaje care altfel ar fi rămas pururi neîmpărtășite.
Victor Ivanovici
Dimpotrivă, teoria aferentă, ca domeniu autonom al cunoașterii, e de dată relativ recentă.[2] Totuși ea dispune de pe acum de o vastă bibliobgrafie, care în ultimii ani a cunoscut o proliferare de-a dreptul nestăvilită. Și așa cum se întâmplă adesea, de la un punct încolo excesul de informație mai degrabă încețoșează decât clarifică înțelegerea. Drept care, orice nouă contribuție teoretică ce nu se resemnează să adauge încă un titlu la acest fișier interminabil trebuie să îndrăznească a reveni la cele câteva chestiuni de bază ale traducerii şi ale teoriei acesteia, pentru a le restaura în puritatea și simplitatea lor originară.
1. Două întrebări fundamentale
1.1.- În primul rând: Ce este Teoria traducerii (sau Traductologia)?
Este, ca mai toate disciplinele ştiinţifice, o reflecţie teoretică provenită dintr-o practică anterioară ei. Este însă, spre deosebire de altele, o teorie nu doar neemancipată, ci poate chiar neemancipabilă de practica ce i-a dat naştere. Dacă, de pildă, geometria, ieșită din nevoia măsurătorii terenurilor, a trebuit să se dispenseze de criteriile agrimensorului şi ale cadastrului pentru a putea progresa cu adevărat, o traductologie făcând abstracţie de „practica traducătoare” (la pratique traduisante) ar fi, din contră, de neconceput. În consecință, obiectul și diviziunea internă a disciplinei noastre se vor defini în funcție de și în raport cu natura practicii respective.
Înainte însă de a aborda tematica respectivă, e necesar să formulăm corolarul ce reiese din statutul epistemologic al unei asemenea teorii, servind de auxiliar unei practici particulare. Este vorba de imposibilitatea sau cel puțin de inutilitatea unei ipotetice teorii generale a traducerii. În ultimă instanță, tot ce ea ne-ar putea spune despre traducerea ca atare n-ar fi decât niște principii vagi, lipsite de vreo pertinență specifică. Căci traducerea operează întotdeauna punctual: dintr-o limbă A sau limbă-sursă (fr. langue source / engl. sourcelanguage), abrev. LS, într-o limbă B sau limbă-țintă (fr. langue cible / engl. target language), abrev. LȚ. Sau, mai curând, pornind de la un text în limba A („textul-sursă”): ts, pentru a ajunge la un text în limba B („textul-țintă”): tț. Drept care, nu poate exista o singură teorie a traducerii ci mai multe, în speță tot atâtea câte perechile de limbi în contact.[3] În didactica limbilor, această perspectivă metodologică se numește contrastivitate; după părerea mea, ea furnizează traductologiei punctul de vedere adecvat din care procesul traducerii poate fi examinat atât ca un tot cât și în fiecare din etapele sale.
1.2.- Să trecem acum la cea de-a doua întrebare: Ce este Traducerea?
După mine, este o artă (lat. ars / gr. techne), în dublul înțeles al cuvântului: creație și, totodată, meserie. În cazul artei traducerii, aceste două accepțiuni implică anume însușiri intelectuale, precum factorul imponderabil al talentului (înnăscut) și parametrul mai pedestru al îndemânării(lor) (dobândite). La rândul lor, aceste însușiri se sprijină pe o știință care, împreună cu dexteritățile respective, face obiectul procesului de învățare.
Ținând deci seama de tripla dimensiune a praticii traducătoare:
creație + meserie (= artă) + învățare
traductologia contrastivă se divide în trei mari capitole:
1º: etapa finală, de finisare a învățării limbii, unde o analiză de tip contrastiv va pune în evidență piedicile (ca și înlesnirile) suscitate de structurile limbii materne la însușirea unei limbi străine și, prin urmare, la traducerea din și în aceasta. A reflecta în jurul chestiunilor cu pricina ne duce, sau ar trebui să ne ducă la (să zicem) o gramatică a erorilor.[4]
2º: A doua diviziune are a face cu diversele „limbaje” constituite și manifestate în interiorul fiecăreia dintre limbile în contact. Altfel spus, cu variantele acestora – „registre”, „nivele” sau „stiluri” lingvistice -, configurate în baza diferențelor geografice, culturale și de modalitate expresivă. Examenul acestor chestiuni (privite în perspectivă interlinguală) constituie obiectul unei stilistici funcționale contrastive.
3º: Ultimul capitol al Traductologiei nu se pretează decât foarte puțin sau deloc là o abordare discursivă și, în consecință, nici la învățare. Nucleul „pur și dur” al acestei diviziuni este o activitate desfășurată în spațiul de izolare și solitudine dinaintea paginii albe, unde are loc dialogul traducătorului cu textul de tradus. Opțiunile necesare în faza cu pricina sunt aproape la fel de greu de raționalizat ca și acelea ale poetului însuși. Cu toate acestea, în stadiul respectiv pot rezulta de oarecare utilitate anumite metode de analiză ce dau seama despre mijloacele lingvistice utilizate spre a obține efecte estetice. Mă refer, în speță, la o abordare stilistică a ts, care, odată pusă în slujba traducerii, devine componentă a unei operațiuni poetico – poietice, adică a unui un model stilistic contrastiv, vizând producerea unui tț[5].
Cele două activități de care ne ocupăm aici – cea teoretică și cea aplicativă –, considerate în corelația lor, pot fi rezumate în următorul tablou sinoptic:
După cum se poate observa, prezentând diviziunea internă a obiectului nostru de studiu am căutat să procedez într-o ordine, ca să-i zic astfel, „didactică” de jos în sus, adică de la simplu la complex, de la didactica limbilor la creația lingvistică derivată din contactul și contrastul lor.
2. Despre traductibilitate
2.1.- Din cele de până acum putem conchide că o Traductologie contrastivă…
– de felul aceleia pe care încerc să o descriu aici – își propune, sau ar trebui să-și propună înainte de toate să evalueze posibilitățile obiective de care dispune (sau nu dispune) un text spre a fi tradus. Pe scurt, axul reflecției teoretice în acest domeniu ar fi conceptul de traductibilitate (adjectivat ca traductibil / intraductibil).
Subiectul merită o discuție mai detaliată căci aici începe cu adevărat și se sfârșește problematica traducerii.
După părerea mea, traductibilitatea e comparabilă cu ceea ce în matematici se numește un interval de la … până la … Desfășurat discursiv, conceptul în cauză atinge o chestiune teoretică fundamentală:
Textul (sursă) a aparținând limbii (sursă) A este / nu este traductibil
în limba (țintă) B, cu / fără rezultatul textual (țintă) b?
unde, evident, a (ts) deschide, iar b (tț) închide intervalul. Interogația de mai sus poate fi chiar precizată și nuanțată, cu condiția să remarcăm că, pe lângă alternativele „este / nu este” și „cu / fără”, aici încap și alte întrebări, ca de pildă „de unde până unde, din ce punct de vedere și în ce măsură?”
Ceea ce, pe de altă parte, ne sugerează că traductibilitatea și non-traductibilitea sunt parametri relativi, adică valabili între anumite limite, pe când în termeni absoluți mai degrabă nu există. Cu alte cuvinte, „totul e traductibil” și „nimic nu este” sunt aserțiuni complementare, amândouă la fel de adevărate sau de false.
2.2.- Analogia la care am recurs aici[6] prezintă inconvenientul…
de a sugera o imagine liniară și statică a traductibilităţii. Pentru a-i înțelege cu adevărat funcționarea, în procesualitatea ei, să pornim de la o transcripție spațială a intervalului:
…și traseele ei
Diversele segmente, vectorii sau traseele reprezentate în această schemă au următoarele valori:
a → B : traseul traductibilității
sau, mai curând, ceea ce îndeoște înțelegem prin așa ceva: premisele și condițiile necesare și suficiente pentru traducerea unui ts într-o LȚ. Totuși, în acest punct concret întâmpinăm o dificultate majoră de ordin epistemologic. S-o formulăm în termeni saussurieni: în timp ce a este un act de Parole gata constituit, B nu e decât o Langue, ale cărei posibilități și constrângeri traducătorul abia urmează să le evalueze. Iată dece traseul a – B e dificil, dacă nu imposibil de acoperit în mod nemijlocit (de unde şi faptul că l-am reprezentat printr-o linie punctată).
Se pune deci problema găsirii unor căi alternative, ocolitoare. Una din ele începe cu vectorul următor, adică:
A → B : traseul stilisticii funcționale contrastive
care, așa cum am arătat, pune în contrast stilurile funcționale (registrele sau nivelele) celor două limbi, demers ce permite evaluarea de principiu a traductibilității lor în ambele sensuri.
Alte două intervale îl încadrează pe cel de dinainte:
A → a : traseul lecturiits
în scopul de a determina punctul de inserție al al idiolectului poetic în sistemul funcțional al LS, cu alte cuvinte care sunt ingrédientele sociale ale expresiei individuale; și
B → b : traseul producerii tț
avându-și proriul punct de inserție (desigur unul virtual) în LȚ, punct care, în principiu, trebuie să fie omologul precedentului.
Vectorii A → a și B → b sunt componentele de bază ale modelului stilistic contrastiv. Cum am anticipat, acest model se sprijină pe principiul omologic (sau al echivalenței funcționale) care, enunțat mai pe larg, ar fi următorul:
aşa cum a (a1, a2…an) pentru A, tot astfel b (b1, b2...bn) pentru B.
De unde necesitatea de a lua în considerație încă unul sau două segmente. Mai întâi:
a → b : traseul abreviat al omologíei
prin care se completează modelul stilistic contrastiv, incluzând o conexiune directă între A – a și B – b. Aceasta face posibile ultimele intervenții de revizuire și ajustare, cu alte cuvinte finisarea textui tradus, în baza regulii de aur care cere ca, aici ca și în contabilitate, să existe un echilibru între „activ” și „pasiv”, adică între pierderile și câștigurile eventuale, înregistrate pe parcursul traducerii.
Complementar, vectorului de mai sus i se adaugă următorul:
b → A : traseul analizei contrastive
având un caracter facultativ[7], s-ar zice, dar nicidecum superfluu, întru cât reprezintă feedback-ul indispensabil în orice activitate intelectuală. Pentru a-l efectua, traducătorul trebuie să oună la contribuție atât cunoștințele lingvistice cât și competențele sale de ordin mai general, sub egida „gramaticii erorilor”.
Etapa în cauză poate parcurge și o cale analogă, dar mai amuzantă, și care, pe deasupra, prezintă avantajul unei anumite afinități cu metodele experimentale din științele naturii. Este vorba de principiul „reversibilității” (reversibilità), formulat cândva de Umberto Eco (2003: 58): Il testo B nella lingua Beta è la traduzione del testo A nella lingua Alfa se, ritraducendo B nella lingua Alfa, il testo A2 che si ottiene ha in qualche modo lo stesso senso del testo A („Textul B în limba Beta este traducerea textului A în limba Alfa dacă, retraducând B limba Alfa, textul A2 astfel obținut are, cumva, același sens cu textul A”). Acel prudent „cumva” (in qualche modo) ne sugerează însă că Eco păstra destule rezerve în materie (dat fiind că produsul retroversiunii poate fi satisfăcător semantic vorbind, nu însă – sau nu neapărat – și din punct de vedere estetic).
⁂
Ideile de mai sus reprezintă, mai mult sau mai puțin, tot ceea ce se poate spune despre Teoria traducerii în genere. Restul, adică esențialul, este de domeniul practicii traducătoare și al teoriilor particulare ce o asistă ori de câte ori abordăm un text-sursă spre a-l atrage către o Limbă-țintă.
Nădăjduiesc totuși ca un program minim ca cel de față să poată fi de ajutor acelora care fac primii pași pe acestă cale lungă, anevoioasă și fascinantă.
Referințe bibliografice:
Eco, Umberto (2003) : Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione. Bompiani, Milano.
Passeron, René (1977) : «La poïétique». În Colectiv: Études de poïétique. Klincksieck, Paris (11-23).
[1] Redau aproape literal versiunea greacă din Septuaginta: ina mè akoúsosin hékastos tèn phonèn toû plesíon – pe care o bănuiesc mai apropiată de originalul ebraic. Versiunea canonică românească este: „ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. [2] Deși mi se pare puțin probabil ca, din timpuri imemoriale, oamenii să nu fi căutat să priceapă natura „modestului miracol” al traducerii (cum îl numea Borges) și, mai apoi, să-și treacă unii altora învățămintele acelor reflecții. Căci, să nu uităm, supraviețuirea omului ca ființă socială depinde tocmai de capacitatea sa de a acumula și a transmite informația. [3] La limită, se poate imagina, dacă nu o teorie aparte, cel puțin unele „unelte” teoretice confecționate ad hoc pentru fiecare autor, ba chiar pentru fiecare operă de tradus. [4] Cu un caracter, desigur, interlingual; a nu se confunda cu la grammaire des fautes comise în interiorul unei singure limbi, așa cum a conceput-o Henri Frei (1929). [5] „Poietica” (de la gr. ποιεῖν / poieîn) este lascience du faire: cu alte cuvinte reflecția teoretică a artistului asupra operei pe care o produce. I-ul etimologic este menținut pentru a deosebi acest termen de de acela de „poetică”, în accepțiunea de știință a obiectului artistic finit (cf. Passeron 1977: passim). [6] Intervalul din matematici, care ne poate trimite și la teoria sistemelor, dat fiind că ‘de la…până la’ echivalează eventual cu input / output. [7] De unde şi reprezentarea lui printr-o linie întreruptă.
Comentând versiunile englezești ale Rubaiyat-elor lui Omar Khayyam, datorate lui Edward FitzGerald (1859), Borges subliniază undeva însușirea lor de a ne cere „să le citim ca [și cum am fi] persani și ca [și cum ele ar fi] vechi”.
Victor Ivanovici
Evident, argentinianul dorea, într-o primă instanță, să elogieze fidelitatea traducătorului față de „spiritul” autorului și operei traduse. Dar, după opinia mea, interesul major al judecății sale critice rezidă în acele ca [și cum], care ne sugerează posibilitatea de a privi traducerea într-o perspectivă (să-i zicem) „contrafactuală”.
Firește, o atare perspectivă a fost dintotdeauna prezentă în Artă, căci, ca să-i cităm pe anumiți teoreticieni germani, creația artistică este domeniul prin excelență al lui „ca și cum” (als ob). Iar în arta traducerii, în mod specific, factorului respectiv îi revine, pe deasupra, o importantă funcțiune culturală lato sensu.
Mă explic. Desigur, cititorii lui FitzGerald nu erau persani, și nici poemele pe care el îi invita să le citească nu datau din secolul al XII-lea. Cu toate acestea, poetul anglo-irlandez, prin dublul exotism al demersului său traductiv, i-a făcut părtași la un dublu act de ospitalitate: atât spațială, cât și temporală. Cu alte cuvinte, FitzGerald a izbutit să suscite un dat nou în orizontul de așteptare al publicului, îmbogățind gustul poetic anglo-saxon de la mijlocul secolului al XIX-lea cu o nuanță inedită: o savoare virtual veche și presupus orientală.
Pe de altă parte însă, fiind vorba de o „mare” cultură (citește autosuficientă și globalizată în același timp), contrafactualitatea reprezintă un joc pe care ea îl va juca sau nu, ad libitum. Vorbind în termeni aproape brutali și în răspărul corectitudinii politice, ne putem imagina foarte bine sistemul literar englez, sau pe cel francez (ca să luăm un alt exemplu), „supraviețuind” – măcar că ar fi păcat – și fără fațetele lor „exotice”, schițate de un FitzGerald sau de un Antoine Galland (primul traducător european al celor 1001 de nopți). În treacăt fie spus, nu e totuși lipsit de semnificație faptul că tocmai pornind de la asemenea deschideri „ludice” s-a născut Orientalismul științific occidental, cel atât de hulit astăzi de tot soiul de pamfletiști resentimentari de școală „postcolonială”.
Cu totul alta este ordinea priorităților în culturile a căror rază de acțiune, redusă și locală, le „interzice” veleitățile autarhice. Pentru ele, dimensiunea contrafactuală devine o necesitate urgentă, având a suplini lipsuri și carențe ce definesc asemenea culturi chiar în propriul lor context. Este și cazul celei românești. Și iată de ce.
Pe de-o parte, în România procesul de modernizare s-a înfăptuit, în toate domeniile, prin „arderea etapelor”, cu ritmuri atât de febrile, încât, în ochii unor spirite circumspecte și conservatoare, rezultatele acestuia au apărut drept cumul de „forme fără fond”. Deși excesivă, formula nu era lipsită de fundament în privința civilizației materiale și a armăturii instituționale a țării; în schimb, aducerea la zi a culturii spirituale a fost un net succes, îndreptățind mândria – amestecată totuși cu amărăciune – a lui George Enescu: „Dacă administrația și politica românească ar fi la înălțimea mișcării artistice, am fi una din țările cele mai fericite din lume”.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că și izbânzile din domeniul cu pricina au fost câștigate prin eforturi intenționale, nu printr-o creștere „organică”. Prin urmare, culturii românești moderne i-au lipsit – și continuă să-i lipsească – temeliile antice, medievale și renascentiste ale modernității europene, în pofida armonizării de ultimă oră (dar destul de solid instalată) a uneia cu cealaltă. Totuși, etapele „arse” nu pot fi definitiv lăsate deoparte: mai devreme sau mai târziu, lacunele respective vor trebui umplute, fie și contrafactual, căci – ce să-i faci? – „realitatea reală” exclude oricare altă modalitate. Iată sarcina ce incumbă traducerilor actuale ale marilor opere ale trecutului: în ciuda unei istorii deficiente, ele o reîntregesc virtual ca și cum dintotdeauna fi fost astfel. Tocmai acest rol l-au jucat, în context românesc, versiunea poemelor homerice, de George Murnu, a Divinei Comedii, de George Coșbuc, a lui Faust, de Lucian Blaga și un lung et cætera. Fără a o uita pe ultima dintre ele, noua tălmăcire a lui DonQuijote, de Sorin Mărculescu (2004), unde traducătorul (am spus-o și cu alt prilej) ne dă o idee despre ce ar fi literatura româna dacă, la timpul potrivit, ar fi trecut printr-o fază renascentistă, și despre cum limba-țintă trebuie să se înstrăineze, spre a o putea recrea astăzi.
⁂
Pe urma precedentelor sus-menționate și a altora, de același fel – păstrând, desigur, toate proporțiile –, voi trece la propriul meu experiment contrafactual, în scopul de a pune la încercare rezistența și capacitatea românei literare de a acoperi încă una dintre carențele ei istorice: mă refer la ultimul – și poate cel mai strălucit – capitol al Renașterii europene, care a fost Barocul.
Încercând să „ghicesc”, prin și pentru traducere, care ar putea fi limbajul virtual al unui baroc românesc, îmi propun să interoghez un specimen efectiv al barocului spaniol. Este vorba de sonetul emblematicului don Luis de Góngora y Argote (1561–1627), al cărui prim vers sună: La dulce boca que a gustar convida. Într-însul, poetul etalează toate resursele virtuozității sale formale, spre a preveni și admonesta (în spiritul Contrareformei) în legătură cu pericolele mortale ale cărnii; fără a putea însă – și nici, probabil, a voi – să ascundă senzualitatea arzătoare și dorința intensă deșteptate de viziunea unui superb corp feminin.
Pentru traducătorul contrafactual, principala provocare o constituie tocmai resursele respective: în măsura în care va fi în stare să le (re)suscite într-o limbă care nu a cunoscut vreodată întortocheatele rafinamente ale Barocului, această limbă va dobândi, tot contrafactual, anumite nuanțe barochizante. Ofer în continuare un bilanț parțial al rezultatelor pe care cred că le-am obținut în această direcție.
Pentru început, o adevărată „marcă de fabrică” a stilului gongorin este sintaxa inconfundabilă, ce alterează ordinea presupus firească a cuvintelor, fie din rațiuni metrice, fie de emfază. Această figură de limbaj se numește hiperbaton, Góngora fiind autorului celui mai faimos pe care îl înregistrează poezia spaniolă: Éstas, que me dictó, rimas sonoras… / „Aste, ce îmi dictă, rime sonore…” (Soledad Primera). În sonetul de față, poetul face un uz mai degrabă reținut de figura în cauză. Totuși, pe un hiperbaton se sprijină construcția celor două catrene: La dulce boca… amantes, no toquéis… porque… Amor está…; iar penultimul vers conține un prothýsteron sau hýsteron proton: …después huyen del que incitan ahora (lit.: „și apoi fug de cel pe care îl incită acum”) – care este echivalentul hiperbatonului între figurile de gândire.
Am păstrat drept ax al versiunii românești hiperbatonul principal: Preadulcea gură… amanți, nu sărutați…, deși coda explicativă a acestuia: …Amor răsare… – e mai puțin explicită.[1] Am căutat să compensez pierderea respectivă, introducând un hiperbaton secundar care inversează topica „normală” a originalului (a se compara: a gusta invită, / distilată-ntre perle, o umoare vs. a gustar convida / un humor entre perlas destilado). În fine, scăpând dorinței numai ce-ațâțate menține până la un punct tipul de histerologie existent în textul spaniol (consecința înaintea antecedentului), dar pierde opoziția temporală între después și ahora, care îl întărea în formularea originală.
Un alt procedeu caracteristic lui Góngora este eluziunea (studiată cândva de Dámaso Alonso), care face din unele versuri ale poetului cordobez adevărate „șarade” lirice, unde verba propria sunt dislocate și deplasate prin ocoluri metaforice și/sau aluzii mitologice, adesea prin combinarea ambelor procedee. În sonetul despre care vorbim, aquel licor sagrado / que a Júpiter ministra el garzón de Ida aparține tocmai acestui tip mixt, căci pe de-o parte conține o perifrază metaforică (licor sagrado pentru ‘ambrozie’), iar pe de alta, el garzón de Ida face aluzie la divinul paharnic Ganimede, substituindu-i numele cu acela al locului (Ida) de unde, potrivit mitului grecesc, fusese răpit de zei.
În românește, am menținut ca atare metafora eluzivă sacra licoare, dar m-am văzut nevoit să explicitez metonimia aluzivă: de Ganymed lui Jove oferită. Neajuns pe care am încercat să-l contrabalansez înlocuind numele propriu Júpiter cu Jove, care este o formă sinonimică a primului, însă aparține unui registru stilistic (așa-zicând) mai elevat.
Registrul sau nivelul de limbaj, adus aici în discuție, ne trimite la o nouă trăsătură caracteristică a barocului gongorin, înregistrată de istoria literară sub denumirea de culteranism. Într-adevăr, Góngora și emulii săi și-au uluit – și, nu de puține ori, și-au iritat – contemporanii prin importul masiv de vocabular, turnùri sintactice și referenți culturali greco-latini, cu scopul declarat de a revoluționa idiomul poetic într-un sens „elitist”. De atunci încoace (și poate chiar dinainte), această predispoziție dăinuie, înfruntată cu cea simetric contrară, a „neaoșismului” (casticismo), constituind într-olaltă (ca să ne amintim încă o dată de Dámaso Alonso) „Scila și Caribda literaturii spaniole”. În La dulce boca…, caracteristica în chestiune se manifestă destul de prudent – mai ales prin comparație cu radicalismul culteran din marile poeme –, mărginindu-se la numai două cultisme lexicale puțin frapante (ministrar pentru ‘a servi’, ‘a oferi’ și sierpe în loc de serpiente, pentru ‘șarpe’), plus câteva nume proprii de sorginte mitologică (Ida, Amor, Aurora, Tántalo).
În ce mă privește, am acordat nuanței „culterane” o pondere mai mare în traducere decât în original. Pe de-o parte, pentru a echilibra (așa cum am mai spus) pierderi înregistrate la alte niveluri; pe de alta, deoarece acest aspect constituie un obiectiv relativ ușor de atins, în imediat. Cu o precizare: după mine, în limba-țintă „culteranismul” (virtual) nu poate fi specific și exclusiv latinizant, ca în spaniola lui Góngora, câtă vreme în cultura română „latinismul” (de la finele secolului al XIX-lea) n-a fost altceva decât un curent purist în filologia academică, fără mare răsunet în creația literară propriu-zisă. Un ton similar celui culteran ar putea fi mai degrabă sugerat prin apropiere asimptotică de norma lingvistică și stilistică a Romaniei occidentale. În acest sens, traducerea mea recurge la anumite artificii menite a crea senzația respectivă. Ele merg de la 1º: grafii etimologice și 2º: modificări fonetice, până la 3º: variații morfologice și 4º: morfo-sintactice. Adică, 1º: Ganymed pentru „Ganimed(e)” (cf. fr. Ganymède) – 2º: àspidă pentru „aspidă” (accentul urcă de pe penultima, pe antepenultima silabă, ca în sp. áspide) și Tàntal pentru „Tantal” (de pe ultima pe penultima, ca în sp., ital. „Tántalo”) – 3º: armat pentru „în-armat” (suprimarea prefixului în-; cf. sp. armado și fr. armé ) și dură pentru „dur-eaz-ă” (suprimarea infixului –ez/eaz-; cf. sp. dura și fr. dure) – 4º: scăpând dorinței pentru „scăpând de dorința” (construcție cu dativul, reputată ca mai „cultă” decât acuzativul cu prepoziție preferat de norma comună; cf. fr. échapper à).[2]
⁂
La capătul acestui comentariu pro domo, e momentul să mărturisesc că versiunea românească a sonetului lui Góngora se vrea una creatoare, căci doar astfel – subliniază cu toată tăria Roman Jakobson – poate și trebuie să fie traducerea poeziei. Pe de altă parte, potrivit ipotezei de lucru expuse în nota de față, o asemenea versiune, prin chiar faptul că urmează îndeaproape reperele textului de plecare, are un impact contrafactual asupra limbii și culturii de sosire.
Totuși, pentru ca ambiția creatoare și, a fortiori, latura contrafactuală a demersului de față să nu treacă drept alibiuri ale arbitrariului, e necesar ca actul traducerii și produsul său să fie supuse unui anumit control. Umberto Eco, de exemplu, recurge, în acest scop, la principiul „reversibilității”: o versiune poate fi considerată drept satisfăcătoare dacă, traducând-o din nou în limba-sursă, rezultatul spune quasi la stessa cosa cu originalul. Tot el însă păstrează destule rezerve față de criteriul în chestiune, căci retroversiunea, chiar solventă semantic, poate să nu fie, esteticește vorbind. În plus, cititorii de poezie, la fel (sau chiar mai abitir) ca traducătorii și traducerile lor, se împart în două tabere înverșunat opuse între ele – sourciers vs. ciblistes (după J.-R. Ladmiral) și, respectiv, foregnizing vs. domesticating (după L. Venuti). Așa încât aproape niciodată una dintre părți nu-și va pleca auzul la argumentele celeilalte, și viceversa.
Așa stând lucrurile, propun, la rândul meu, nu un criteriu, nici o metodă, ci un posibil etalon de măsură al reușitelor și eșecurilor traducerii mele. El ar putea fi o „prozificare” (termenul îi aparține lui Gérard Genette), în limba franceză, pe care o transcriu dedesubtul originalului spaniol și versiunii românești.
Ce mă face să socotesc respectiva procedură fiabilă? Mai întâi, faptul că, fiind vorba de o transpunere în proză și, pe deasupra, într-o terță limbă, mi-am luat, bineînțeles, mult mai puține libertăți față de original, decât în traducerea „creatoare”, către limba mea nativă. În al doilea rând, pentru că, până la un punct, parametrul contrafactual rămâne totuși implicat și în această a doua versiune.
Raționamentul meu e următorul: de-a lungul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, literatura franceză și-a avut și ea scriitorii și poeții săi de orientare barocă (Agrippa d’Aubigné, Cyrano de Bergerac, Pierre Scarron și alții), ba chiar dispune de precursori anteriori (les rhétoriqueurs, les précieux, sau mai bine zis „prețioasele” ridiculizate de Molière). Le Grand Siècle – al XVII-lea –, cu al său mainstream clasic, a sfârșit prin a marginaliza tradiția cu pricina, fără însă a o dezrădăcina de tot. Prin urmare, a-l transplanta într-însa pe un Góngora, fie și cât de cât „domesticit”, e ca și cum am reactualiza-o drept termen de comparație și referință pentru experimente contrafactuale mai îndrăznețe.
Cititorului îi revine să se pronunțe dacă – și până unde – versiunea mea rezistă la o asemenea încercare.
Luis De Góngora Y Argote: [La dulce boca…]
La dulce boca que a gustar convidaPreadulcea gură ce-a gusta invită, un humor entre perlas destilado,distilată-ntre perle, o umoare,
y a no envidiar aquel licor sagradoși-a nu râvni defel sacra licoare que a Júpiter ministra el garzón de Ida,de Ganymed lui Jove oferită,
amantes, no toquéis, si queréis vida;amanți, nu sărutați, dacă iubită porque entre un labio y otro coloradovi-e viața: dintre buze, -n pripă mare, Amor está, de su veneno armado,Amor armat cu-al său venin răsare, cual entre flor y flor sierpe escondida.ca dintre flori o àspidă pitită.
No os engañen las rosas, que a la AuroraNu vă-nșele, noian, petale roze diréis que, aljofaradas y olorosasce-nrourate, -ați zice, parfumate, se le cayeron del purpúreo seno;că Aurorii dintre sâni căzură;
manzanas son de Tántalo, y no rosas,mere ale lui Tàntal sunt, nu roze, que después huyen del que incitan ahorascăpând dorinței numai ce-ațâțate, y sólo del Amor queda el veneno.și doar veninul din Amor mai dură.
⁂
La douce bouche qui vous invite à goûter une humeur distillée entre perles et à n’envier point la boisson sacrée qu’à Jupiter offre le garçon d’Ide,
ne touchez pas, ô amants, si vous aimez la vie ; car, entre l’une et l’autre lèvre rouge, Amour attend, armé de son venin, comme, entre fleur et fleur, serpent caché.
Ne vous trompent les roses qui, diriez-vous, viennent de tomber, perlées et parfumées,
du sein de pourpre de l’Aurore même ;
ce sont les pommes de Tantale, non pas de roses, qui fuient ensuite ceux qu’elles viennent d’inciter, et ce qu’y reste n’est que poison d’Amour.
[1] Datorită înlocuirii lui porque prin două puncte (:). [2] De fapt, procesul e ceva mai complex. Pentru început, am operat aici o substituție lexico-semantică: a scăpa por „a fugi” (cf. orig. huyen), dar cu sensul italienescului scapare; substituție care, în secundă instanță, mi-a deschis posibilitatea de a modifica regimul de caz cerut de verb (dativ în loc de acuzativ).
Acest site folosește „Cookies“. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. SETĂRI COOKIEACCEPT
Confidențialitate și Cookies
Rezumat
Acest site folosește Cookies pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați. Dintre acestea, cele clasificate ca fiind necesare sunt stocate în browser deoarece sunt esențiale pentru funcționarea de bază a site-ului. De asemenea, sunt utilizate Cookies terțe. Acestea din urmă vor fi stocate doar cu acord. Aveți opțiunea de a renunța, dar acest lucru poate avea un efect negativ asupra experienței de navigare.
Cookies necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Sunt incluse cele care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate. Acestea nu stochează nicio informație personală.
