Singurul istoric al științei și tehnicii care s-a ocupat de toate disciplinele de la noi din țară, tatăl meu, I. M. Ștefan (pseudonimul lui Alexandru-Sergiu Sragher, 1922–1992), a studiat pe îndelete nu numai școlile științifice românești constituite după unirea Moldovei cu Țara Românească, ci și biografia unor mari oameni de știință și inventatori. Mulți dintre aceștia au dat încă din copilărie semne ale talentului lor indiscutabil în domeniul în care aveau să devină celebri. Unora – și aici, lucrurile devin cu adevărat interesante – le-a fost greu să aleagă între știință și disciplinele umaniste. Întâlnim printre ei pianiști sau violoniști, alții – iubitori ai artelor plastice – dădeau seama de un mare talent pentru desen. După cum existau și pasionați de literatură și chiar de… traducere și retroversiune literară. Acesta a fost și cazul Mariei Teohari (1885–1975), prima femeie astronom din România.
Oricum, dincolo de îndeletnicirea lor vocațională, toți aceștia au beneficiat și de un violon d’Ingres, rămas ca o puternică pasiune de-a lungul întregii lor vieți.
Iată mai jos câteva mărturisiri făcute chiar tatălui meu de Maria Teohari. (Peter Sragher)
„Am ajutat-o mult pe mama. De mică îmi plăcea să muncesc. Mă pricepeam, de pildă, la lucrul de mână și la croitorie. Mama zicea că am un talent înnăscut. Nu cred. Doar că eram harnică, îndemânatecă și deprinsesem repede cele ce mă învățase o vecină. Lucram frumos și repede. Pot să vă spun că m-am îmbrăcat întotdeauna cu rochiile cusute de mine. Făceam, de asemenea, rochii pentru mama și surorile mele.“
Dar aceste preocupări ale traiului de toate zilele, care au ajutat-o să înțeleagă de mică seriozitatea vieții, nu le-au izgonit pe cele legate de dragostea pentru frumos. Mariei îi plăceau mai ales sonatele lui Beethoven. Slovele le-a deprins încă înainte de a merge la școală – și a început a citi cu nesaț basme, poezii, ba până și ziarele. „Cum în casă la noi se vorbea, pe lângă românește, și germana, franceza, engleza, am învățat curând aceste limbi, iar posibilitățile mele de lectură s-au lărgit.“
Nu împlinise încă zece ani, când o pasiune a pus stăpânire pe ea: aceea de traducătoare. Îi plăcea să traducă din comorile literaturii române în alte limbi, mai ales poeziile lui Alecsandri, Coșbuc și Eminescu. La început, firește, traducerile erau stângace. Cu timpul însă, s-a perfecționat în acest meșteșug. În adolescență, avea câteva caiete groase de traduceri, de care mama și profesoarele ei erau încântate. N-a avut ambiția să le publice, dar citea din ele rudelor și prietenilor…
Și-mi amintesc din nou după-amiaza în care am cunoscut-o. Ochii îmi căzuseră pe picturile care se înghesuiau, una lângă alta, pe pereți. Erau, mai ales, vase cu flori și peisaje. Mi-a înțeles privirea și mi-a răspuns: „Tablourile astea? Sunt toate făcute de mine. Îl vedeți pe acela? Florile care atârnă peste pian? Când l-am pictat, nici nu terminasem încă școala primară.
Era, într-adevăr, o pânză cu stângăcii și naivități – pictură de copil de nouă ani; dar revărsarea de culori era plină de farmec. O atmosferă de basm și visare se desprindea din trăsăturile delicate ale penelului. Cu timpul, a început să deseneze și să picteze din ce în ce mai bine. Devenise un adevărat talent. Profesoara ei de desen de la Liceul „Elena Doamna“ s-a luptat, fără succes, la începutul secolului al XX-lea, ca Maria Teohari să se dedice picturii, așa cum i-a mărturisit chiar [tinerei] pe când era pe cale să absolve liceul: „Nu-i păcat de talentul excepțional? De ce să urmezi științele? Ai fi ca o pasăre închisă în colivie. Câțiva ani de Belle-Arte și vei fi o pictoriță bună de expoziții.“
Și n-a fost să fie.
* Fragment din capitolul „Maria Teohari – Cum s-au certat materiile de școală între ele“ din volumul I. M. Ștefan, Și ei au fost copii. Din copilăria unor savanți și inventatori români, Editura Ion Creangă, București, 1981.
