L-am invitat pe Mircea Dan Duță să scrie câteva rânduri despre Jarmila Horáková nu numai că o cunoaște de multă vreme, dar și pentru că a încurajat-o constant să aibă încredere și să scrie în limba română nu dintr-un patriotism vetust, ci pentru că și-a dat seama că ea iubește limba română, dar și pentru că a înțeles că are un talent aparte în sfera poeziei. Asupra creației poetice a Jarmilei Horákováse pronunță și colegul de filială Peter Sragher (vezi linkul: https://www.fitralit.ro/31-01-2025-peter-sragher-re-nasterea-jarmilei-horakova/ ), iar într-un alt articol același coleg de filială traduce câteva poezii ale poetei cehe sus-menționate din română în germană (vezi linkul: https://www.fitralit.ro/31-01-2025-jarmila-horakova-o-imensa-mare-de-timp-trait/ ) (Fitralit)
***
Nu se întâmplă prea des ca un autor să-și aleagă drept mijloc de comunicare o altă limbă decât aceea maternă. Cu atât mai puțin când este vorba despre un autor de poezie, mediu fragil, delicat și pretențios, care presupune cunoașterea complexă și aprofundată a limbii în care este scrisă.
Cunoscută, în special, pentru activitatea sa de traducătoare din română în cehă, Jarmila Horáková a ales să-și asume riscul de a-și scrie volumul de poezie Big Bangul care n-a avut loc*în limba română. A dovedit astfel nu numai o excelentă cunoaștere a limbii – ceea ce se poate explica, cel puțin parțial, prin faptul că este absolventă a specializării Studii Românești din cadrul Facultății de Științe Umaniste a Universității Caroline din Praga și, așa cum am menționat mai sus, prin aceea că este o experimentată traducătoare din literatura română –, ci și un talent poetic ieșit din comun, o sensibilitate cu totul particulară și o originalitate care o plasează printre cele mai convingătoare voci ale poeziei cehe contemporane.
Dar, poate în primul rand, Horáková dovedește, prin intermediul acestui volum, o dragoste adâncă pentru limba română și pentru România, pe care o numește țara sa de suflet. Toate acestea fac ca Jarmila Horáková să reprezinte un fenomen unic nu numai la nivelul literaturilor cehă și română, ci și la nivel european.
Jarmila Horáková – poeta din Cehia care scrie în română
Ambasadorul-Cehiei-la-Chișinău-Excelența-Sa-Dl.Stanislav Kázecký vorbește audienței în timpul lansării cărții Jarmilei Horáková în anul 2023
Poeții – oricum, nu prea numeroși – care aleg să scrie într-o altă limbă decât cea maternă preferă, în general, limbi de circulație internațională, care să faciliteze creației lor drumul către un public cât mai larg, sau, dacă este cazul, limba țării în care s-au stabilit, plecând din țara de origine. Nici una, nici cealaltă nu reprezintă cazul Jarmilei Horáková. Ea locuiește în continuare în țara în care s-a născut, Cehia, și n-a ales să scrie nici în engleză, nici în franceză, nici în germană, ci în română, astfel încât motivația sa este de natură profund subiectivă și afectivă. Mai mult, o parte dintre texte se referă la realități specific românești (fusul orar, particularități ale limbii române [v. Românii sunt tari, ca și â-ul lor] etc.), pe care autoarea le filtrează prin propria-i sensibilitate, conferindu-le o fermecătoare formă poetică, strecurând inclusiv notații fine, discrete, dar penetrante cu privire la trăsăturile de caracter ale poporului român. Alte texte fac referire la existența de zi cu zi a autoarei-personaj, cuprinzând elemente din viața de familie, universul profesional sau chiar viața afectivă. Totul se sintetizează într-o poezie sobră, echilibrată, neîncărcată de imagini inutile, convingătoare în primul rând prin narativitatea, accesibilitatea și transparența sa.
Textele poetei impun, prin încărcătura lor intelectuală, erudiție și forța ideilor puse în joc.
* Jarmila Horáková, Big Bangul care n-a avut loc, prefață de Mircea Dan Duță, Editura Arc, Chișinău, 2023.
Facem vorbire despre unul dintre cei mai erudiți poeți cehi contemporani – iar comparația rezistă nu numai în cadrul generației autorului sau al celor apropiate. Pasionat de istorie, antropologie, mitologie și filozofie, Krystyník practică o poezie elaborată, bazată pe atenția acordată în mod egal produsului final, elementelor de construcție stilistică și tematică și tehnicilor de conectare a acestora, contând pe anumite cunoștințe ale cititorului (nu numai) în domeniile enumerate mai sus, dar fără a face din aceasta o condiție sine qua non a înțelegerii textelor.
Complexitatea receptării lor, fără doar și poate îmbogățită și fluidizată de un anumit nivel al inițierii, rezistă într-o bună măsură și în absența acestuia, poemele nefiind în mod absolut tributare bazelor sau trimiterilor teoretice, asocierilor și simbolurilor de natură științifică pe care autorul își sprijină ceea ce am putea numi osatura intelectuală a textelor. Există întotdeauna, pe lângă aceasta, și o țesătură de tip sistem nervos sensibil a elementelor narative, a tropilor și a imaginilor în sens strict artistic, datorită căreia poemul impresionează și atrage atenția per se, ca „produs“ strict literar și, în același timp, ca „poveste“ (prezentă inevitabil aproape în fiecare dintre ele). Mai mult, există situații când artisticul permite deducția, intuirea „teoreticului“ din spatele poveștii, inervația sensibilă poate deveni cheia către sistemul osos, structura solidă care întărește „fizic“ întreaga construcție, dezvăluind cu această ocazie echivalența celor două rețele în ceea ce privește forța de susținere a întregului și de conferire către acesta a unor doze comparabile de credibilitate pe plan artistic, respectiv intelectual, relația lor în mod neașteptat bijectivă, chiar izomorfică, oportunitatea de a o intui pe fiecare dintre ele prin înțelegerea – să-i spunem concretă – a celeilalte.
Poetul ceh Ondřej Krystyník pregătindu-se cu seriozeitat de o recitare poetică (la dreapta)
(…) pe nava care duce acolo unde vrea să ajungă inima mea nu sunt acceptați aceia ca mine. M-am ascuns în cală și poate că, din solidaritate cu cei condamnați, până și corpul navei m-a acceptat preț de câteva clipe (…)
(Pasager clandestin)
Nu este nevoie să cunoaștem legenda (prezentă în mitologiile mai multor popoare) cu privire la călătoria cu o barcă sau corabie rituală către lumea de dincolo a sufletelor celor duși, pentru a intui în pasagerul clandestin pe nava care duce acolo unde vrea inima lui un subiect al mai sus-menționatei legende, iar în aceasta, embrionul narativ și simbolic al superbei alegorii care dă substanța poemului.
Lupii își dezgroapă morții: doliul lor, distribuit după criterii precise, adulmecă umbrele reticent.
(Obiceiurile de înmormântare ale canidelor)
Dubla trimitre reciprocă între cele două structuri de rezistență ale textului este cu atât mai evidentă în poemele scurte, unde ambele se confruntă și se completează aproape „la vedere“: având la bază legende central-asiatice cu privire la obiceiurile de înmormântare ale lupilor, poemul introduce elementul uman de-abia în strofa a doua, iar finalul poate fi înțeles exclusiv în cheie mitic-antropologică, întrucât lupul și omul sunt, în fond, echivalenți în incapacitatea lor de a-și înțelege reciproc ritualurile.
Cât de ciudate i-ar părea obiceiurile de îngropăciune [ale omului] (…)
Dar textul în care Krystyník își atinge, probabil, apogeul artei de a ne învăța să redescoperim (reconstruim?) materialul de construcție pornind de la forma finală a ceea ce autorul a construit deja este intitulat Avatarul esenței. (…) îți voi întinde o gheară de sprijin și te voi ridica la bordul (de mult?) făgăduitei noastre ambarcațiuni cu pene – vom pilota cutia cea neagră cot la cot.
Poemul este foarte puternic prin sine, prin povestea pe care o spune și prin încărcătura metaforică. Putem spune, fără a exagera, că aproape fiecare metaforă dă formă artistică unui simbol biblic, mitologic sau de legendă, în timp ce povestea sintetizează cel puțin trei mituri de origine diferită:
— superba imagine catolică a femeii și a bărbatului uniți prin sfânta legătură a căsătoriei, indestructibilă chiar și dincolo de moarte,
— vocația creatoare/prometeică a Corbului Sacru din mitologiile unora dintre triburile de indieni din America de Sud,
— călătoria cu o barcă sau corabie rituală către lumea de dincolo a sufletelor celor duși, la care se face referire și în poemul Pasager clandestin.
O altă direcție favorită a poetului este sintetizarea mitologiei cu istoria concretă și filtrarea acestei sinteze prin legitățile morale specifice contemporaneității și, desigur, acceptate de el. Un exemplu sugestiv în acest sens este textul Copite. De altfel, intenția, atât la nivelul procedeului, cât și la acela al sintezei ca atare, este anunțată imediat după titlul poemului, prin dedicația adresată către Ungern von Šternberk, reîncarnare a lui Mahākāla, așadar prin aducerea împreună a istoriei și a legendei, respectiv a trecutului mitologic și a epocii moderne (dar și a celei contemporane, prin modul de gândire specific acesteia), pe care se bazează întreaga filozofie, complexă și profundă, a textului. Personajul central îl întruchipează, la fel ca baronul von Șternberg, pe războinicul prin excelență al unei epoci neprecizate, ceva între antichitatea mitologică și începutul secolului al XX-lea (a se vedea referirea la cal, tolbă și săgeți). Îl caracterizează vitejia, dar și cruzimea fără limite, precum și inteligența în aceeași măsură supratemporală, ca și perioada în care evoluează. El își conștientizează ferocitatea comportamentului în raport cu inamicii învinși (…) cântă despre ținuturi cărora le-a aruncat de bunăvoie sare peste rănile mortale,
însă nu atât din motive umanitare, cât în virtutea anacronismului și a inutilității acestui gen de comportament. În aceeași cheie trebuie înțeleasă și renunțarea la arme din finalul poemului, așadar, o dată în plus, nu fiindcă s-ar fi schimbat ceva în modul său de a gândi sau în profilul său moral, eventual din compasiune pentru victime, ci pentru că e suficient de inteligent spre a-și da seama că viitorul va refuza să-i valideze nu numai cruzimea, ci și pe el însuși, ca luptător pentru glorii deșarte și sângeroase, ca zeu întârziat în vremuri în care ferocitatea sa nu mai este nici temută, nici actuală, nici luată în serios. Ceea ce totuși nu-l va determina să devină un martor al propriului trecut, întrucât aceasta ar însemna ca, vorbind despre el, să-l repudieze, așadar să se nege pe sine, ca divinitate și avatar războinic al acesteia: Dar la ce i-a folosit, dacă, deși a renunțat la cal, la arc și la tolba de săgeți, oricum nu s-a făcut mai vorbăreț.
Mai mulți exegeți ai lui Krystyník și-au exprimat surprinderea să afle printre procedeele artistice uzuale ale autorului și ironia, uneori dusă până la auto- sau post-ironie. Departe de a reprezenta o „trădare“ a ecuației generale – oricum, foarte complexă – de înțelegere și interpretare a textelor sale pe care am încercat să o schițăm la începutul acestor rânduri, ironia, dimpotrivă, o îmbogățește, o dezvoltă în direcții neașteptate, dezvăluie valențe care pun în valoare aspecte inedite ale talentului și erudiției poetului. Primul nostru argument este poemul Familie, unde, în final, filtrată de auto- și post-ironie, ironia ca atare se retrage spre a face loc nostalgiei: Pur și simplu când eram copil îmi urla prin cap numai imnul țării iar din ceață-mi făceau cu mâna furuncule grele. Și erau departe atât de departe țărmurile celelalte și acelea de după ele
Poemul Sfânta Împărtășanie se deschide cu unul dintre aspectele involuntar hilare ale pandemiei la intrarea în biserică găsești doar dezinfectant pentru a-ți umezi degetele înainte de a te închina, în loc de apă sfințită,
dar care poate fi înțeles și ca glosă la adresa transsubstanțializării sau ca proiecție a acesteia într-un univers mult mai terre-à-terre decât mediul biblic în care am fost obișnuiți să întâlnim această noțiune și care anticipează, atât la nivelul expresiei, cât și la cel metaforic, ironia spumoasă din final: murat varză, într-un final am acceptat totuși măcar sângele Domnului.
O „schemă“ aproape identică funcționează și în cazul poemului Alfabetul chirilic, în care, după ce își explică, auto-ironic, motivele și metodele de a învăța limba rusă: învăț cu ajutorul punk-ului nu e o formă de a mă cultiva internetul mă bulversează dragostea îmi dă direcția,
personajul-autor pune degetul pe rană într-o supremă explozie de post-ironie: un plan de supraviețuire mai de doamne-ajută nu am.
Recunoaștem deschis că, tocmai datorită acestei multidimensionalități intelectuale și impresionantei erudiții a lui Krystyník, poemele sale au fost cel mai dificil de tradus din tot ceea ce cuprinde această antologie. Vom argumenta printr-unul dintre exemplele cele mai sugestive. Poemul Copite poartă o dedicație la prima vedere stranie: Baronului Ungern von Šternberk reîncarnarea lui Mahākāla
În original, Roman Feodorovici Ungern von Șternberg este trecut, în variantă cehă, drept Nerad ze Šternberku. Se punea problema ce versiune a numelui să utilizăm pentru varianta în română, având în vedere că viitorul baron s-a născut pe teritoriul fostei Austro-Ungarii, într-o familie de origine baltic-germană, dar a servit în armata rusă, fiind executat în 1921 de bolșevici. Având în vedere însă că el a rămas în istorie prin activitatea sa în armata țaristă, am considerat că este firesc să utilizăm pentru traducerea în limba română varianta rusă a numelui.
Dar tocmai acesta este unul dintre aspectele cele mai „provocatoare“ (desigur, în sens de challenge, nu de provocation) ale muncii de traducător.
Mircea Dan Duță: Deși ați început prin a publica povestiri scurte, ați atras atenția asupra dumneavoastră mai ales prin romanul de debut, Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă, care în 2011 a fost recompensat cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, iar cu doi ani mai devreme a fost nominalizat la Premiul Magnesia Litera pentru Proză și la Premiul Josef Škvorecký. De asemenea, romanul Biografia mielului alb-negru a fost nominalizat la Premiul Josef Škvorecký în anul 2010. V-ați așteptat ca romanele dumneavoastră să aibă un asemenea succes? Și cum îl explicați?
Nu m-am așteptat, și nici Editura Torst, care mi-a publicat cărțile, nu s-a așteptat. Am fost cu toții surprinși. Dar cred că nu trebuie să-i subestimăm pe cititori. Editurile cehești mai mari susțineau că romanul meu este prea complicat, că au loc prea multe și prea adesea schimbări de stil și că folosește o tehnică literară neobișnuită pentru cititorii cehi. Dar eu n-am schimbat nimic în roman și, într-un final, după cinci ani, după ce a fost respins de toate editurile cehești importante, am convins Editura Torst. Și a fost o reușită și pentru ei: romanul s-a bucurat de mare succes atât la public, cât și din partea criticii.
În ambele romane menționate, vă dovediți un excelent și sensibil cunoscător al istoriei și realităților cehești din a doua jumătate a secolului trecut. Desigur, ați cunoscut în mod direct viața din anii ’70 și ’80, dar cum se explică excelenta cunoaștere a mentalităților și realităților din al șaselea și al șaptelea deceniu, așa cum o dovediți mai ales în Scrisoarea de dragoste și în câteva povestiri?
Nu e atât de dificil. Uitați-vă, de exemplu, îl cunosc perfect pe străbunicul meu. Era un bărbat înalt, destul de mărginit, care a participat până la o vârstă înaintată la exercițiile sportive ale organizației naționale Șoimul. Era amabil cu cei tineri, dar și cam morocănos și niciodată nu s-a împăcat cu dezintegrarea Austro-Ungariei. Era muzician amator, cânta la vioară, îi erau dragi pădurile din jurul castelului Křivoklát, de fapt provenea dintr-un sătuc din regiunea aceea și-i plăcea mult să se plimbe pe acolo, să meargă la cules de ciuperci. Nu l-am cunoscut. A murit cu câțiva ani înainte să mă nasc eu. Dar, ascultând amintirile rudelor, care alcătuiesc un fel de mozaic, și observându-le atitudinea în timp ce povesteau, văzând cum le râdeau ochii, cum anumite detalii din caracterul străbunicului îi enervau sau, dimpotrivă, le impuneau respectul – toate acestea erau adesea mai expresive decât cuvintele. Iată un argument că nu este greu să te întorci în timp cu treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Problematică este situația când nu mai există supraviețuitori ai perioadei respective. Dar eu am descris perioade pentru care există supraviețuitori, îi avem atât în familie, cât și în afara ei. Și în această situație este suficient ca autorul să aibă capacitatea de a resimți o anumită empatie. Și de a fi un bun ascultător.
S-a vorbit și s-a scris despre perspectiva dezordonată, de natură postmodernă din care Scrisoarea de dragoste în scriere cuneiformă descrie o jumătate de veac de istorie postbelică a fostei Cehoslovacii și a Cehiei. Vă considerați un scriitor postmodern? Dacă da, care sunt elementele care vă leagă de alți postmoderniști cehi? Dacă nu, ce vă deosebește?
Cred că nu există o prăpastie atât de adâncă între postmoderniști și aceia care scriu în stil „tradițional“. Desigur, am absolvit studii anglo-americane, îi cunosc bine și îi admir pe postmoderniștii englezi și americani, de exemplu pe Thomas Pyncheon. Astăzi, dacă porniți televizorul, vă năpădesc o mulțime de informații „reale și autentice“. În vremea noastră, observăm că anumite guverne știu și pot să schimbe realitatea prin intermediul mass-media. Postmodernismul a înțeles că nu e simplu să descriem ceea ce observăm și că abordarea realist-naturalistă a lucrurilor nu e suficientă, întrucât nu conține ceea ce se petrece cu adevărat în lume, ceea ce observăm noi. De aceea, postmodernismul propune noi abordări literare. În ceea ce mă privește, îmi aleg dintre mijloacele literare pe acelea pe care mi le impune povestea. Scrisoarea de dragoste a utilizat anumite procedee postmoderne, dar Biografia e scrisă în stilul cel mai tradițional. Dintre autorii cehi, îmi plac Petra Hůlová, întrucât fiecare dintre cărțile pe care le scrie este unică în felul ei, Zuzana Brabcová, pentru că este conștientă de dificultatea de a exprima ceva, orice, în mass-media contemporană, precum și Jan Balabán și Karel Milota, autori de povestiri prin excelență.
Tomáš_Zmeškal – Sokrates na rovníku (Socrate la Ecuator, copertă a ediției originale în limba cehă)
Cărțile dumneavoastră au fost traduse până acum în polonă, flamandă și maghiară, iar acum Scrisoarea de dragoste în scriere cuneiformăși în limba română. Ați dori să le transmiteți ceva cititorilor români cu această ocazie? Ați fi interesat ca și alte cărți ale dumneavoastră să fie traduse în română, de exemplu Biografia mielului alb-negru?
Romanele Scrisoarea de dragosteși Biografiaau fost traduse între timp și în lituaniană, bulgară, macedoneană, croată și sârbă. Este gata și traducerea în engleză, iar la anul cartea urmează să apară și în SUA. Cel mai nou contract pe care l-am semnat a fost pentru traducerea în italiană a Scrisorii de dragoste. În ceea ce-i privește pe cititorii români, cred că împărtășim o parte a istoriei comuniste și postcomuniste, iar asta contează, întrucât înseamnă că le va fi ușor să înțeleagă povestea. Totuși, cred că mentalitatea cehă și cea română sunt foarte diferite. Uneori, străinii îi consideră pe cehi ca fiind prea scorțoși și prea încordați, mai ales în public. Vechile generații se comportau cu totul altfel în public și în viața particulară. De fapt, o mare parte a romanului încearcă să analizeze, să răspundă la întrebarea „ce suntem noi, cehii“, ceea ce ar putea fi interesant pentru cititorii români. De fapt, eu însumi continuu să-i „cercetez“, să-i „analizez“ pe cehi. Acțiunea romanului Biografia mielului alb-negru se termină pe malul Mării Negre, chiar dacă nu în România, ci în Bulgaria. De aceea, aș fi încântat dacă acest roman s-ar publica și în limba română. Nu vreau să spun mai mult, ca să nu trădez detalii din intrigă.
Ce părere aveți despre literatura română contemporană?
De vreo câțiva ani, sunt membru în juriile concursurilor literare Magnesia Litera și Josef Škvorecký. Și aceasta, pentru că, după ce am primit Premiul Josef Škvorecký, am obligația de onoare de a face parte din juriu timp de cinci ani. Pentru ediția Magnesia Litera din acest an a trebuit să citesc, să analizez și să evaluez vreo nouăzeci de cărți. Așa că n-am prea avut timp să mă dedic altei literaturi în afară de aceea cehă, motiv pentru care nu cunosc literatura română contemporană. Îi cunosc numai pe clasicii literaturii române recunoscuți ca atare pe plan internațional: Ionescu, Cioran, Eliade și, desigur, pe Tzara, deși am impresia că el a scris mai mult în franceză.
1 Organizație națională întemeiată în timpul Primei Republici (Cehoslovace), în scopul de a stimula practicarea sportului și dezvoltarea armonioasă a organismului.
2 În germană, Puerglitz – castel gotic din Boemia Centrală.
Scriitor ceh de origine ceho-congoleză, s-a născut în 1966 la Praga. A studiat limba și literatura engleză la King College, University of London. A lucrat ca lector universitar la Universitatea Carolină din Praga, precum și ca lector de limbi străine, traducător și interpret. În acest moment, lucrează ca profesor de literatură engleză la un liceu din Cehia. Este membru al PEN Clubului din Cehia și locuiește în Praga.
Deși publicase anterior povestiri scurte, a atras atenția asupra sa, în principal, prin romanul Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă, care descrie dintr-o perspectivă fragmentată, postmodernistă, o jumătate de secol de istorie postbelică a fostei Cehoslovacii și, mai târziu, a Cehiei. Cărțile autorului au fost până acum traduse în polonă, olandeză, maghiară și română. Romanul Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă a fost nominalizat pentru Premiul Magnesia Litera Pentru Proză si Premiul Josef Škvorecký în anul 2009 și recompensat cu Premiul Uniunii Europene pentru literatură în 2011, iar romanul Biografia mielului alb-negru a fost nominalizat pentru Premiul Josef Škvorecký în 2010. Din creația autorului a fost tradus în limba română romanul Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă, care a apărut în 2015 la Editura Curtea Veche.
Acest roman este o piesă de o soliditate și o complexitate puțin întâlnite în prozele postmodernismului ceh. Baleind peste un spectru stilistic imens, pe care îl stăpânește cu egală măiestrie, începând de la dialogurile de un umor sec, trimițând la Hašek, dar și la teatrul absurd al lui Havel din anii ’60, continuând cu pasajele de profundă meditație filosofică sau de sensibilă interiorizare sufletească, trecând prin desfătarea narativ-cronicărească de tip oriental a „poveștii în poveste“, traversând adesea pieziș, aproape „contra curentului“, plăcerea ludică a intertextualității și culminând cu prospețimea pasajelor postmoderne propriu-zise, care combină elementele specific cehești de „sweet horror“ cu agresivitatea mustind de pitoresc a „draculismelor“ de ultimă generație, Zmeškal reușește aici mai mult decât o retrospectivă postmodernă a unei jumătăți de veac postbelice în Cehoslovacia, respectiv Cehia. Scrisoarea de dragoste în scriere cuneiformă este, în aceeași măsură cu Povestașul lui Vargas Llosa, cu povestirile scurte ale lui Naghib Mahfuz sau cu Valul de păsări albe al lui Yasunari Kawabata, un omagiu adus nevoii umane de ficțiune, instinctului atavic de refugiu în imaginar, tendinței primordiale de a fabula, imagina, plăsmui, inventa, crea, visa o lume paralelă, eventual inspirată de aceea definită în mod convențional ca fiind reală, dar în fond atât de (puțin?) deosebită de aceasta.
***
Începuturile căutării
În 2006, se împlineau opt ani de când revenisem la Praga. Alţi unsprezece înaintea lor îi petrecusem la Londra, sub formă de stagiu. În acel moment m-am decis că voi reîncepe să-mi caut tatăl. Ultima dată când încercasem acest lucru mă aflam încă la Londra. Trecuseră zece ani de atunci şi, după două războaie sângeroase în care îşi pierduseră viaţa peste cinci milioane de oameni, situaţia politică şi militară din Congo începea să se liniştească. În anul 2006, în Congo au avut loc alegeri organizate de Naţiunile Unite. A fost cea mai amplă şi cea mai costisitoare operaţiune din istoria Organizaţiei şi toţi cei interesaţi într-un fel sau altul de situaţia din Congo au aşteptat cu sufletul la gură rezultatul alegerilor. În mare, lucrurile au ieşit bine. Ceea ce, într-un context legat de Congo, însemna că statul nu s-a dezintegrat şi că s-a reuşit alegerea parlamentului şi a preşedintelui. Problema era că, dacă s-ar fi ajuns la dezintegrarea ţării sau dacă s-ar fi mers în această direcţie, n-aş fi avut prea multe şanse să-mi regăsesc tatăl. Părinţii mei s-au despărţit pe la sfârşitul anilor ’60, iar la începutul anilor ’70 s-au certat atât de tare, încât mama a întrerupt până şi corespondenţa cu tatăl meu. Cele mai proaspete veşti pe care le aveam cu privire la el proveneau cam din 1974, când locuia şi studia în Franţa. Aşadar, era vorba despre informaţii mai vechi de treizeci de ani. Nu cunoşteam nici motivul pentru care mama încetase să-i mai scrie. Ea nu mi-a vorbit niciodată despre asta.
De fapt, mama nu vorbea deloc despre tata. Nu vorbea, în general, despre lucrurile care nu-i reuşiseră, pe care nu avusese forţa de a le stăpâni. De-abia mai târziu, când am crescut, am constatat cu uimire că mamele colegilor şi ale prietenilor mei vorbeau mult mai mult şi mult mai des, despre orice şi cu oricine. Şi că felul taciturn de a fi al mamei nu constituia o regulă, ci o excepţie. Propriu-zis, mama nu vorbea prea mult despre nimic şi cu nimeni. Existau numai câteva subiecte pe care era capabilă să le dezvolte din când în când, în ciuda caracterului său introvertit până la refuz. De exemplu, îi plăcea să vorbească despre câini, despre flori, despre romane poliţiste, iar, mai târziu, la bătrâneţe, despre romane şi filme ştiinţifico-fantastice, care, spre surprinderea mea, au devenit unul dintre genurile ei preferate. Vorbea cu drag şi despre bărcile cu pânze, însă foarte rar, şi numai când era neobişnuit de binedispusă. Cu ani în urmă, îşi cumpărase chiar şi o mică iolă, dar nu avusese prea mult succes în efortul de a învăţa s-o manevreze. Tata nu apărea niciodată printre subiectele predilecte de conversaţie ale mamei, aşa cum nu apăreau, de exemplu, nici fotbalul sau muzica clasică, teme pe care ea pur şi simplu le ignora.
Ştiam de la bunica, precum şi de la unchi, mătuşi şi alte rubedenii, că tata venise în Cehoslovacia pe la sfârşitul anilor ’50 sau începutul anilor ’60, pentru a studia ştiinţele economice şi că pe la jumătatea celui de-al şaptelea deceniu fusese rechemat în Congo. I-a cerut mamei să-l însoţească împreună cu mine, dar ea a refuzat. N-am ştiut niciodată de ce nu s-au căsătorit. Lumea zicea că tocmai refuzul ei de a se muta în Congo a deschis drumul către despărţirea lor rapidă şi probabil inevitabilă. După aceea, tata nu s-a mai întors niciodată în Cehoslovacia. Ştiam că, la un moment dat, se stabilise în Belgia, apoi, pentru o vreme, în Franţa, după care s-ar fi întors definitiv în Congo ca profesor universitar de ştiinţe economice. De fapt, nu se putea desluşi ce anume era adevărat şi ce nu în toate acestea, întrucât mama, pesonajul principal al poveştii, sălăşluia într-o lume închisă, numai a ei. Dacă s-ar fi născut în zilele noastre, ar fi fost probabil suspectată de sociofobie. În public, angoasele şi starea permanentă de tensiune nu o părăseau niciodată, ceea ce reprezenta, poate, un indiciu în favoarea acestor bănuieli. Din fericire însă, pe vremea aceea comportamentul uman nu era supus unor astfel de evaluări, astfel încât nimănui nu i se părea că mama ar prezenta vreo ciudăţenie.
Clubul „Mlejn“(2006)
La sfârşitul lui ianuarie, când mi-am trecut situaţia în revistă, eram conştient de faptul că, dacă doream să-mi găsesc tatăl, trebuia să încerc tot ce era posibil. Nu existau prea multe lucruri care puteau fi lăsate deoparte. Multă vreme, n-am avut idee cum aş fi putut să fac cunoştinţă cu vreun congolez la Praga. Pe aici, e greu să dai de africani. Doar Praga nu e Parisul, Bruxellesul sau Londra. Undeva, pe site-ul Ministerului de Interne, al cărui angajat eram atunci, se afla un articol cu evidenţa imigraţiei în Republica Cehă, începând din momentul apariţiei acestui stat. Numărul imigranţilor din Congo menţionat aici era de cincizeci şi opt.
Analizând toate variantele posibile, mi-am amintit că, de vreo câţiva ani, se desfăşura la Praga festivalul „Africa, tărâm al creaţiei“ şi că, fie întâmplător, fie în urma unei decizii deliberate a organizatorilor, tematica ediţiei din anul acela se referea exact la Congo. Fuseseră invitaţi la festival câţiva scriitori şi dramaturgi congolezi, dar, din păcate, toţi erau din Congo Brazzaville, aşadar din Micul Congo, nu din Congo Kinshasa, de unde provenea tata. De-abia aşteptam să înceapă festivalul, fiindcă speram ca la el să participe şi congolezi din ţara tatălui meu. Numai că, la începutul lui martie, m-am îmbolnăvit de gripă, iar festivalul urma să se desfăşoare tocmai între patru şi unsprezece ale lunii. Mă mângâiam cu gândul că în câteva zile aveam să mă vindec, numai că, treptat, gripa mea s-a transformat într-o adevărată supergripă, iar eu am ajuns să fiu mulţumit că eram în stare să parcurg distanţa de câţiva paşi dintre patul în care zăceam şi fierbătorul de ceai din bucătărie. Urmăream neputincios programul festivalului, care se scurta cu fiecare zi. Până atunci, în Cehia subiectul Congo nu interesase pe nimeni într-o asemenea măsură şi era evident că situaţia nu avea să se repete cel puţin timp de câţiva ani. Mă simţeam din ce în ce mai rău. Între timp, a sosit şi ultima zi a festivalului, sâmbătă, unsprezece martie, când ansamblul muzical „Nsango malamu“ urma să concerteze în clubul „Mlejn“ din cartierul Stodůlky.
Descrierea evenimentului suna astfel: „Nsango malamu“(Congo, Angola, Republica Cehă). Concert de muzică sacră africană. Percuţie şi voce. Interpretare în limba lingala. Invitaţi: elevii maestrului percuţionist Jacques Moliba, conducătorul ansamblului. Intrarea 150 sau 100 de coroane.
Din Dejvická până în Stodůlky am mers cu autobuzul. Numai Dumnezeu ştie câte pastile am înghiţit şi la ce au fost bune. Tot ce speram era să nu adorm în autobuz, ca să pot coborî acolo unde trebuia, şi să nu adorm la concert, pentru ca apoi să încerc să leg ceva cunoştinţe.
Niciodată nu m-am priceput să-mi fac relaţii în scopuri pragmatice. Înainte, dădeam vina pe lipsa mea de experienţă, dar această explicaţie nu avea cum să reziste trecerii timpului, aşa că de vreo zece ani încoace am început să dau vina pe propriul meu caracter. Autobuzul înainta cu greu printre nişte câmpuri de pe care încă nu se topise zăpada. Ţineam în mână programul festivalului, din când în când aţipeam şi repetam în gând: „cubul auriu, cubul auriu“. Iar când mă trezeam, între două reprize de microsomn, urmau câteva momente pline de nelinişte, pe parcursul cărora nu-mi mai aminteam ce însemna, de fapt, cubul acela auriu. Atunci îmi cădeau ochii pe programul tipărit, pe care îl mototoleam spasmodic în palmă, îmi adunam gândurile, regăseam chenarul Adrese şi contacte şi reciteam pentru a cine ştie câta oară: Clubul „Mlejn“, str. Kovářova. Veţi observa un cub albastru cu o inscripţie aurie. Ocoliţi-l şi intraţi în club.
Speram să pot bea o cafea în clubul „Mlejn“. Altfel, aveam să adorm. Şi, dacă adormeam, aveam să cad de pe scaun. Aşadar, planul de bătaie era următorul: o cafea şi apoi să nu adorm. Într-un final, am zărit din autobuz cubul albastru, m-am ridicat, am acţionat soneria pentru şofer şi am coborât exact unde trebuia. Am apucat chiar să și beau o cafea, apoi a început concertul. Pe parcursul primelor cincisprezece minute, totul a fost minunat. Pe urmă, nu mai ştiu ce s-a întâmplat – m-am aşezat în aşa fel, încât să nu cad de pe scaun, mi-am sprijinit capul de spetează şi am adormit. Din când în când, mă trezeau aplauzele, iar când acestea au devenit suficient de puternice şi de îndelungate, m-au obligat să-mi vin în fire şi, aplaudând la rândul meu, să funcţionez măcar în regim de avarie şi într-o oarecare stare de veghe. După ce concertul a luat sfârşit, am mai băut o cafea, apoi am fost la toaletă şi mi-am ţinut capul sub jetul de apă rece de la robinet. Până la urmă, toate acestea n-au fost în zadar. Încet-încet, publicul începuse să se răspândească, dar membrii corului şi câţiva spectatori rămăseseră pe loc, formând două grupuri care încercau să facă un fel de conversaţie. M-am lipit de unul dintre ele, iar, în momentul când cafeaua a început să-şi facă efectul, am început să laud cu ipocrizie concertul din care ascultasem cel mult un sfert. Printre picături, am plasat informaţia că tatăl meu este originar din Congo. După câteva clipe, mi-a căzut în plasă un congolez înalt şi mustăcios. După ce am schimbat politeţurile de rigoare, am reuşit să pricep că individul se numea Nazaire. După ce mi-a studiat cartea de vizită împodobită cu leuşorul de pe stema de stat şi pe care scria în cehă şi în engleză că eram angajat al Ministerului de Interne, Nazaire a arătat cu mâna către individul cel mai bine îmbrăcat din toată hardughia şi mi-a spus: „Ăsta e consulul din Congo.“ Apoi, a adăugat: „Vezi că tipul nu vorbeşte ceheşte. Numai franţuzeşte.“ Cărţile de vizită de la Interne impresionează întotdeauna. Din fericire, din ceea ce scria pe a mea nu se putea deduce că, de fapt, în minister eram conţopistul cu rangul cel mai mic, că nu puteam ajuta cu nimic pe nimeni, nu aveam niciun fel de influenţă şi nu puteam determina nicio schimbare în favoarea nimănui. „Dar engleză ştie?“, am mai întrebat. „Da, ştie şi engleză“, mi-a răspuns Nazaire. După câteva clipe, i-am adresat consulului câteva fraze în engleză, care nu spuneau nimic, am mai bălmăjit ceva despre taică-meu şi că îi pierdusem urma, iar apoi mi-am scos cartea de vizită. Ce-i drept, individul a reacţionat, mi-a răspuns nu ştiu ce în engleză. Dar apoi, văzând sigla Ministerului de Interne, mi-a adresat o privire cu aproape o jumătate de secundă mai lungă decât cea dinainte, s-a înfoiat în costumul albastru care-i venea ca turnat şi m-a informat: „Câţiva congolezi cam de vârsta tatălui dumneavoastră au studiat în Praga, Brno, Bratislava şi Ostrava.“ Am dat din cap că pricep şi am mai aruncat în dreapta şi-n stânga cu nişte cărţi de vizită. Doar ştiam bine că până şi cel mai la locul lui dintre străini manifestă un respect aproape obligatoriu chiar şi faţă de cel mai netot dintre funcţionarii de la Ministerul de Interne al ţării de adopţie. Îmi aminteam încă foarte bine acest lucru de pe vremea propriului meu sejur în Anglia. După o oră, când am ridicat ancora, aveam cărţi de vizită şi date de contact de la Nazaire, Leon, Dieudonné, Patrick, Jacques, un ataşat de la ambasadă şi Remy. Având în vedere că, după războaiele din anii ’90, din Congo emigraseră în Cehia numai vreo 58 de persoane, pot spune că mă întorceam acasă cu o pradă frumuşică. În autobuz, m-a trezit şoferul când am ajuns la capătul liniei. Nici eu nu mai ştiu cum am ajuns acasă, iar apoi am dormit două zile încheiate. După aceea, în sfârşit, gripa a început să cedeze.
Din când în când, mergeam la bere sau la cină cu câte unul dintre congolezii de la clubul „Mlejn“. În prezenţa mea, vorbeau ceheşte, dar între ei o dădeau pe franceză. Cu câteva săptămâni mai înainte, fusesem la o conferinţă despre Congo care a avut loc la Muzeul Náprstek. Conferenţiarul era Dr. Pavel Mikeš, specialist în studii africane, care lucrase ani întregi la ambasada cehă din Kinshasa, aşadar în adevăratul Congo. Era imposibil să nu-ţi dai seama că iubea Africa. Iar cunoştinţele lui acopereau domenii vaste: stăpânea istoria congoleză, ştia unde se află zăcămintele minerale ale ţării, era capabil să analizeze nu numai cultura, ci şi situaţia din industria naţională. După conferinţă şi o scurtă convorbire cu lectorul, m-am simţit mândru că o personalitate de talia lui a reprezentat Republica Cehă în Congo – din păcate, un sentiment pe care nu l-am cunoscut prea des. Dr. Mikeš mi-a dat adresa de email a unui coleg de-al lui de la ambasadă, căruia i-am scris că îmi căutam tatăl. După câteva săptămâni, am primit din partea diplomatului respectiv un răspuns prin care mă informa că foştii studenţi congolezi din Cehoslovacia se întâlneau o dată pe lună într-un restaurant din Kinshasa, dar că niciunul dintre ei nu-l cunoştea pe tatăl meu. Problema consta în faptul că ei îşi făcuseră studiile în anii ’70, în timp tatăl meu venise în Cehoslovacia în 1959 şi părăsise ţara cu mult înainte ca ei să ajungă acolo. I-am mulţumit consulului pentru încercarea de a mă ajuta şi mi-am continuat căutările, care constau în a întreba pe oricine cu privire la orice aspect legat de Congo. Consemnam toate răspunsurile sub formă de notiţe care conţineau măcar câte-o propoziţie şi pe care le-am adunat într-unul dintre cele două registre destinate acestui scop.
O altă problemă consta în faptul că numărul congolezilor care studiaseră în fosta Cehoslovacie era dezarmant de mic, cel puţin în comparaţie cu acela al angolezilor sau al etiopienilor, de exemplu. Statul Congo Kinshasa, care pe vremea aceea se numea Zair, nu apucase pe calea comunismului, astfel încât puţini dintre cetăţenii săi veneau să studieze în Republica Socialistă Cehoslovacă. Pe scurt, căutările mele au fost multă vreme lipsite de succes, dar, la un moment dat, a avut loc o schimbare esenţială.
Iubita mea Em avea o prietenă numită Lenka. Printr-o cunoştinţă de-a acesteia mi-au parvenit dintr-o arhivă următoarele informaţii:
Numele: Loukoki Joseph
Data naşterii: 15.05.1932, Kinganga
Domiciliul de bază: Leopoldville, Congo Belg.
Domiciliul în R.S.C.: Stará Boleslav – Houška
Studii: liceul
Studii în R.S.C.: M.S.R.
Limbi cunoscute: kikongo, franceza
Fraţi sau surori: 5
Religia: catolic
Starea civilă: necăsătorit
Numele tatălui: Mavoka Jean
Ocupaţia tatălui: agricultor – decedat
Numele mamei: Mfulu Agnes
Ocupaţia: casnică
Surse de venit: bursă de la Ministerul Învăţământului – 600 coroane
Aici, numele tatei era transcris altfel. În certificatul meu de naştere, era menţionat drept „Lukoki“, în timp ce în documentul din arhivă apărea în forma „Loukoki“. Ştiam acum că tata avusese cinci fraţi sau surori şi aflasem numele bunicilor, pe care până atunci nu le cunoscusem. Deosebit de important era detaliul că tata vorbea limba kikongo, specifică zonei Bas-Congo, ceea ce însemna sudul şi sud-vestul statului. Aceasta limita şi numărul posibilităţilor cu privire la etnia lui, dintre cele patru existente pe teritoriul respectiv. În document, se mai menţiona, pe verso, că tata fusese înscris ca student în primul an la Universitatea de Studii Economice din Praga. Rubricile din dreptul anilor doi, trei, patru şi cinci nu erau completate. Aşadar, un set aproape complet de informaţii din trecut. Din păcate, cu informaţiile din prezent nu stăteam atât de bine. Ce-i drept, l-am vizitat de câteva ori pe consulul congolez, însă acesta era ocupat până peste cap – pregătea ambasada pentru sosirea însărcinatului cu afaceri ad-interim. Reprezentanţa diplomatică avea numai trei angajaţi, iar doi dintre ei erau congolezi care se căsătoriseră în Cehia cu mult timp în urmă, pierzând treptat contactul cu foştii lor concetăţeni. Mai mult, se confruntau cu neprimirea la timp a salariilor. Uneori, acestea le erau trimise din Kinshasa în fiecare lună, alteori, fără nicio explicaţie, întârziau câte trei sau patru luni. Ca atare, angajaţii misiunii diplomatice erau nevoiţi să rezolve probleme legate de achitarea chiriei pentru birouri, a facturilor telefonice sau a energiei electrice. Pe deasupra, după cum se vorbea, nu era clar dacă Ambasada Congoleză din Praga avea să mai existe sau nu. Se auzise că Ministerul Ceh al Afacerilor Externe intenţiona să desfiinţeze ambasada noastră de la Kinshasa. Dacă avea să se întâmple astfel, era evident că şi statul Congo urma să-şi închidă ambasada din Praga. Pe scurt, funcţionarii congolezi de la noi deţineau mai puţine informaţii cu privire la ceea ce se întâmpla la Kinshasa decât consulul ceh aflat în misiune în acest oraş.
Mulţumită congolezilor din clubul „Mlejn“ l-am cunoscut pe Elie, care provenea din aceeaşi regiune ca şi tatăl meu. Elie venise în Cehia în anii ’90 în timpul războaielor din Congo şi menţinea contactul cu familia sa. Dar în rest, despre situaţia actuală din Congo ştia cam cât ştiam şi eu. Numărul mare de etnii şi suprafaţa considerabilă a statului Congo îmi îngreunau foarte mult căutările. Însă, chiar şi în aceste condiţii, nu-mi rămânea decât să merg mai departe – mai mult sau mai puţin – în acelaşi mod ca şi până acum.
1 Club, cafenea şi bar din cartierul praghez Stodůlky.
2 În original: „Africa creatoare“ sau „Africa creativă“. Pentru evitarea cacofoniei, am propus varianta inclusă în text. Festivalul la care se face referire promovează atât elementul de producţie materială africană, cât şi pe acela artistic.
3 Personaj real, imigrant de origine congoleză, care trăieşte şi lucrează şi astăzi în Republica Cehă.
4 În prezentarea concertelor care se desfăşoară pe teritoriul Cehiei, se menţionează întotdeauna mai întâi preţul obişnuit al biletelor, apoi costul biletelor cu preţ redus.
5 Cartier aflat în apropierea Hradului (Castelului) Praghez.
6 Cartierul Stodůlky, destinaţia eroului, se află la marginea Pragăi, într-o zonă care păstrează încă un intens caracter rural.
7 În Praga, unele staţii de autobuz sunt facultative, iar pentru a coborî acolo, călătorii trebuie să acţioneze o sonerie instalată în autobuz şi destinată avertizării şoferului că este necesar să oprească la staţia respectivă.
8 Leul cu două cozi este unul dintre elementele constitutive ale stemei cehe de stat.
9 Muzeu praghez specializat în prezentarea culturilor africane, asiatice şi americane.
10 Personaj real, africanist şi diplomat ceh.
11 Republica Socialistă Cehoslovacă.
12 Mişcarea Sindicală Revoluţionară – organizaţie care, în timpul socialismului, reunea toate sindicatele din fosta Cehoslovacie, fiind, în acelaşi timp, strict subordonată Partidului Comunist Cehoslovac.
Când autorul oferă chei nu numai către înțelegerea, ci și – involuntar – către traducerea operei sale
Barbara Klicka s-a născut la Płock (1981), unde a și debutat, la vârsta de nouăsprezece ani, cu volumul Wrażliwiec (Sensibil). În prezent, locuiește la Varșovia. Este coautor al textelor și membru al trupei muzicale Pochwalone și unul dintre puținii specialiști în idiș din Polonia, calitate în care activează ca redactor la Cwiszn, trimestrial evreiesc de literatură și artă. Următorul ei volum de poezie, intitulat la fel la fel, a fost publicat cu doisprezece ani mai târziu și a atras atenția criticilor literari și pe cea a juriului Concursului de Poezie Silesius Wrocław 2013, care l-a nominalizat la categoria „Cartea Anului“. Totuși, poeta fusese remarcată încă dinainte de către Biroul Literar din Wrocław și invitată, ca unul dintre cele mai interesante talente, să participe la un proiect literar menit a semnala schimbarea gărzii generaționale.
La acea vreme, criticii scriau despre dezvoltarea surprinzătoare a tinerei autoare, despre faptul că poezia ei este tulburătoare, inconfortabilă și inspiratoare și că devenise din ce în ce mai vie și în mod clar unică. Atmosfera de aparentă persiflare a textului și recepția lui ulterioară sunt legate de faptul că autoarea deconstruiește convenția dezvăluirii și a confesiunii, impregnând-o cu atât de multe intruziuni ironice, încât pare incapabilă să-și susțină în mod constant atmosfera inițial autoasumată și formal tipică de melancolie și gravitate. În timp ce volumul ei de debut a trecut aproape neobservat, criticii s-au arătat mai generoși față de următorul. Julia Fiedorczuk, ea însăși poetă și critic literar, a scris că a fost vorba despre „o carte încântătoare, senzuală, dureroasă și fără compromisuri, sută la sută feminină“, și că unele dintre poezii „au trasat un spațiu dureros și încântător, în care au loc aventurile corpului și ale limbajului“, relatat de „o fată care nu e de acord cu legea gravitației“.
Doi ani mai târziu, Klicka publică o altă carte, observată și comentată instantaneu și, ca urmare, nominalizată la premii importante. Cartea în cauză este volumul intitulat drăguț (2015), care a câștigat în 2016 Premiul de poezie Silesius Wrocław și Premiul literar Gdynia. Iată cum își rezumă criticul literar Anna Kałuża impresiile după lectura volumului:
Barbara Klicka este o maestră a dispoziției; știu că asta poate suna rău astăzi, dar discutăm despre o atmosferă care ar putea fi aceea din Picnic sau Hanging Rock. Vrând-nevrând, învestim, ca cititori sau critici, în incertitudinea și secretele eroinelor autoarei. În volumul drăguț, ele reușesc cumva să rămână la suprafata existenței și în formele sale permanente, totuși există neîntrerupt tentații de disipare pregătite, în același timp, pentru metamorfoze. Klicka își împletește în mod original narativele introductive, lasă un pic de aer suprarealist în fiecare poem, dar lumea pe care ne-o arată nu dispare sub forma unui vis dintr-un basm, dimpotrivă, este o lume în care nimănui nu-i pasă de pierderea de pe firmament a eroinelor.
Autoarea însăși a afirmat că în carte există o conversație continuă, o neîntreruptă tendință de construcție de sine într-un dialog fără sfârșit, de negociere a pozițiilor prin acest gen de comunicare. Aceasta este pentru mine cea mai apropiată formă de a crea și defini realități în lume. Necesitatea de a conduce un dialog impune un alt mod de realizare a narațiunii.
Trebuie să recunoaștem că tocmai transpunerea acestui dialog în limba-țintă – în cazul nostru, limba română – a reprezentat pentru traducător principala provocare aferentă acestui volum și prima mare încercare în confruntarea dură cu textul pe care o reprezintă orice tentativă de a o traduce pe Klicka într-o altă limbă. Pe scurt, aveam de ales între „a lua de bun“, stilistic vorbind, rezultatul ingeniosului (alt) mod de realizare a narațiunii definit de autoare și a-l traduce ca atare, ca „produs finit“, sau de a include cu onestitate în procesul traducerii și „tehnologia“ aferentă acestei realizări, ținând seama că, în fond, Klicka-autoarea lucrează cu ea pe față și o include fără drept de apel nu numai în descrierea felului său de a crea (meta-critică), dar îi atribuie un colorit specific și definitiv în forma finală a creației poetice (Dichtung) (Meta-creație). Am ales, așa cum se poate constata din text, varianta a doua și, deși a fost mult mai complicat, credem că, cel puțin în acest caz, am făcut ceea ce trebuie.
Un element de challenge pentru traducător este și faptul că volumul începe cu un joc de cuvinte și, din câte se pare, îl duce mult mai departe decât era planificat inițial: avem dexteritatea uimitoare a cuvintelor, măiestria combinatorică, jocul atotcuprinzător al ironiei – ei bine, alege ce să traduci mai întâi și la ce să renunți încetul cu încetul. Desigur, cel mai facil (?) – și suficient – ar putea părea s-o imiți pe autoarea însăși pe care o traduci, să înșiri laolaltă cuvinte și fraze pentru a le face să se suprapună și să se surprindă reciproc, însăși melodia lor fiind atât de captivantă. Riscul este că s-ar putea să rămâi (tu, ca traducător, așa precum, în aparență, ea, ca autoare) numai cu această muzică, iar, dacă ea nu-și păstrează melodicitatea și ritmicitatea inițiale (specifice polonei) și în limba ta, este puțin spus că ai pierdut partida: dacă un autor găsește – și are – întotdeauna scuză pentru a fi „cântat“ în final altfel (chiar și altfel de fals) față de cum anunțase la început, ea sau el putând oricând invoca derapajele de inspirație, traducătorul nu-și poate permite așa ceva. Astfel încât am preferat, o dată în plus, să fim extrem de precauți și, în loc să ne bazăm în traducere pe calitățile muzicale ale polonei în traducere, am preferat să definim pentru varianta românească o melodicitate și o ritmicitate specifice, cu speranța că ele nu doar că nu vor trăda, ci, dimpotrivă, vor invoca în mod armonios originalul.
În concluzie, credem că, printre multe alte poeme ironice, un val întreg – cel al Barbarei Klicka – va fi întotdeauna „audibil“. Doar că, atunci când în ecuație intră și variabila numită traducere, este vorba despre mult mai mult decât atât. O oarecare fragilitate a fost aruncată pe cântar, o slăbiciune a fost scoasă în evidență. Să-i spunem pe nume: durere. Poate că nu se poate face niciodată diferența dintre durerea de scenă și aceea reală, dintre durerea creației poetice (Dichtung) și aceea a adevărului (Wahrheit), deoarece aceasta din urmă rămâne în afara literaturii și se întâmplă – oarecum(?) – fără cuvinte. Rămânem, așadar, în teatrul suferinței. Spectacolul regizat de Klicka ne atacă tocmai acolo unde ne așteptăm mai puțin, acolo unde, în mod obișnuit – dar ce înseamnă oare aceasta în contextul unei „normalități“ nu numai pretinse, dar pe care mai și avem pretenția de a o traduce? –, am aștepta reținere. Puteți invoca o soluție pe linia porții, vă puteți lega de argumentul „ultimei soluții“. Iar a lua cuvântului, ca ultimă soluție, este cea mai emoționantă rezolvare dintre toate. Autoarea își îndeplinește datoria de a vorbi cu o ironie (dar există așa ceva ?) „la modul exclusiv masculin“, abandonând un reziduu liric întunecat în adâncul sufletului cititorului. Mecanismele precise ale cuvintelor au pus în mișcare o empatie neplanificată. Suferim împreună cu ea, admirându-i eleganța expresiei. Dublu efect, dublu înțeles. Oare nu tocmai pentru asta apreciem cel mai mult poezia?
Și acum, privind decorul caracteristic acestei poezii: mare, plecare, durata șederii, spa, terapie, reședință, anotimp, luni și date; în ciuda disperării, ceea ce este în continuare cultivat este credința într-o explozie de lumină, un fulger sau o cale de ieșire din capcană. Două serii de poezie clasică precedând seria de proză poetică explorează în mod constant acest subiect. Pentru a folosi limbajul poveștilor vechi, este vorba despre ciocnirea și suprapunerea a două arhetipuri (Eros și Thanatos). Eroul are o tendință sinucigașă care este instantaneu sfidată de voința de a trăi. De parcă ar fi două persoane în același trup. Cu cât unul dintre ei dorește mai mult să cedeze în fața bolii, cu atât celălalt tânjește mai mult la viață, oferind imagini cu posibile soluții, inclusiv pe cele ale sarcinii, ale nașterii… Un copil ar reuși, poate, fuziunea celor două jumătăți fracturate ale „eu-lui“ și, rețineți, „încă fugind în direcții diferite“. Acesta e modul în care speranțele sunt concepute pentru a evada din această configurație binară, bipolară, pentru a ieși din impas. Odată cu viața potențială care se întâmplă (din nou) într-un mod diferit, gândurile se îndreaptă către „fulger“, către sfințenia unei lumini care erupe brusc în întuneric sau către forma razei care ar putea-o marca în întuneric.
Początek jak z przepisu na wiosnę. Jechałam w długą podróż szybkim samochodem. Wszędzie były chmury, doceniałam walor szyberdachu. Mijaliśmy bociany, więc powiedziałam: patrz, bociany. Powiedział: cieszysz się jak dziecko. Głupi, powiedziałam, cieszę się jak dziecko, bo mówisz do mnie jak do kobiety w kwietniu, bądź mi przyjacielem, chcę od tego świecić. Potem wezwałam na świadków miejscowych, maile, balety. Wszystko w dość dużych ilościach, bo nic uparcie nie chciało mi starczać. Ale nic, nadciąga bowiem kalendarzowe zmartwychwstanie z tej okazji niosę światu sernik. Niech kocha mnie każdy, skoro ty nie możesz.
PAȘTE
Un început ca dintr-o rețetă de primăvară. Am fost într-o călătorie lungă cu o mașină rapidă. Nori peste tot. I-am preţuit cum se cuvine, căci m-au ferit de soare. Am trecut pe lângă câteva berze, de aceea am zis: uite, berze. Iar el a zis: ești fericită ca un copilaş mic. Prostii, am zis eu. Sunt fericită ca un copilaş pentru că vorbeşti cu mine precum cu o femeie în luna aprilie. Fii prietenul meu, vreau ca prietenia ta să mă îmbujoreze, să-mi dea strălucire. Apoi Telefoane către martorii de la fața locului, e-mailuri, balete. Totul în cantități destul de mari, întrucât încăpăţânarea nu mă aranjează niciodată. Nu contează, căci tocmai acum are loc trezirea din moarte a calendarului cu această ocazie, voi aduce pe lume o plăcintă cu brânză dulce. Să mă iubească toţi, de tu nu eşti în stare.
SUE RYDER OD SKWERU
Sue Ryder – z nieszczęściem zetknęła się wcześnie, kiedy razem z matką odwiedzała szpitale i ciężko chorych.www.dom-seniora.ovh.org Bądź pozdrowiona Sue Ryder od skweru, na który nie mam okien. Bądź pozdrowiona, bo nie chcę dziś wracać do siebie. Ty jesteś w śniegu, a ja w obcej kuchni, moja droga Sue Ryder, na dzikim zachodzie. Niedługo samo południe, więc się z tobą spotkam, spotkamy się Sue Ryder, wezmę papierosy. Teraz paznokciem zrywam z parapetu lakier, potem zrobię na odwrót – lubisz manicury? Ja lubię, chociaż nie wypada, bo można by robić tyle ważkich rzeczy, a tu róż biskupi pędzelkiem po płytce i trzeba uważać, bać się konsekwencji. Czeka nas, kochana, cichy obłok w ziemi – na skwer za przystankiem trzeba zapracować. Kochana Sue Ryder, a nawet wtedy nie możesz być pewna, bo szalety przy nim zostaną trójkątne – ktoś może znaleźć w googlach twoje brzydkie zdjęcie. Bądź pozdrowiona, Sue Ryder, bezpańska kowbojko. Już wszędzie nas nie ma – w kapownikach matek, w naszych własnych łóżkach, na końcówkach nerwów wielonocnych wrogów, jednonocnych braci. Już wszędzie nas nie ma, więc się nie rozglądaj, moja smutna Sue Ryder, nie ma gdzie się szukać.
SUE RYDER DE MAIDAN
Sue Ryder – de timpuriu nenorocirea a-ntâlnit-o, căci alături cu a sa mamă, prin bolniţe şi pre la cei negrăit de betegi s-a perindat www.azilul-de-batrani-ovh.org
Bucură-te, tu, Sue Ryder cea plină de har, domniţă de Maidan, cătră care niciuna dintre a mele ferestre nu chiteşte a căta. Bucură-te tu, căci io în astă zi la a mea casă a mă înturna nu oblicesc. Pre tine, prescumpă Sue Ryder, mult curată neaua te învăluie iară io într-o de tot ciudnică cuhnie mă găsesc, în Vestul aciala Salbatic, carele hăt câtu la Apus sălăşlieşte.
Ce curând amiaza va să vie, cându pre tine te voi tâlni, o da, dimpreună întâmpla-ne-vom, o, Sue Ryder. Ci io ţigările le voi aduce. Iară acmu cu unghiile farba de pre pervaz o scorojesc, pre urmă înapoi spre a o pune. Au oare pe plac boiala pre unghii ţi-i?
Carele pre placul mieu dreptu-i că iaste, măcar că acuma astă treabă nu se cată, căci multe altele fără de şagă îs de prubuluit. Ci iacă farba roză-vineţie ce preasântu protopop o poartă, cum din cel pămătuf pre rădăcina unghiei se, carele tu cătră a sale urmări a veghea cată. Căci molcom nour înlăuntrul tinei, aceasta-i, scumpa mea, dar soartea ce ne-aşteaptă.
– căci maidanul dindărătul celui loc unde autobuzul poposeşte muncit cum se cuvine a fi se cade. Carele nice atuncea, prescumpă Sue Ryder, aciala lucru neîndoielnic nu va fi, căci umblătoarele tot în trei laturi vor rămâne şi oareşcine încă va putea hâd chipu-ţi cel becisnic pre google a-l afla.
Bucură-te, tu, Sue Ryder, slobodă fecioară de la coada vacii, tu, cowgirl fără de stăpân. Departe ne găsim de-amu de toate – de ale mamei catastife, de-a noastre crivaturi, şi de-ale neprietenilor supărări ce-aici pre multe nopţi s-or isprăvi şi-a fraţilor, ce numai una iaste. Departe ne găsim de-amu de toate. De-aceea-n jur să nu priveşti, mâhnita mea Sue Ryder, căci n-are nime unde-a te găsi.
DOBYTEK
To był twój wieczór, nieparzysty chłopcze. Maleją ci oczy z wieczornym przypływem. Dawno oduczono mnie wyciągać ręce, więc kiedy wracam do domu przypadkowym taksi, myślę o całowaniu, myślę o peronach, na których moglibyśmy się żegnać, gdybyśmy jakimś cudem jednak się spotkali. Och, to nie przesada – czuję wolę bożą w te zorzyste noce. Lecz w moim domu susza i zwiędłe paprotki, nikt tu nie zachodzi. Zamknąć tu oczy znaczy patrzeć na łapki z soczystą słoniną, znaczy mierzyć się z okazałym piętrem, znaczy rogowacieć. Mógłbyś wejść we mnie tak jak w trzęsawisko. Nieparzysty chłopcze, tuż za bzem na skwerze cała moja limfa; całun z ust dobyty.
CE ESTE-AL TĂU
A ta a fost această seară, băiete şovăielnic, ce nu-ţi poţi fi stăpân. Ţi-s ochii tot mai mici, pe cât se-apropie seara. Cu multă vreme-n urmă mă-nvăţau să nu-mi scot mâna pe geamul maşinii. De-aceea când, printr-un noroc, mă-ntorc acasă c-un taxi, gândul mi-e numai la săruturi şi la peroanele pe care ne-am putea spune bun-rămas, dacă prin cine ştie ce minune ne-am cunoaşte.
Nu, nu exagerez – simt voia Domului de-a lungul acestor nopți strălucitoare. Însă în seceta care mi-e casă și printre ferigile-mi uscate nu-i nimenea şi nimeni nu mă strigă. Aici, a-nchide ochii-nseamnă a mă uita la labele mele pătate de grăsime şi a înfrunta din priviri tavanul modern şi extravagant de deasupra capului, a prinde cheag ca gelatina. Poți pătrunde în mine ca într-o mlaștină.
Băiete şovăielnic, chiar în spatele liliacului din piață s-a scurs întreaga mea sevă, tot lichidul limfatic din sânge, giulgiul buzelor mele, pe care te-ai făcut stăpân.
TERYTORIUM POWIERNICZE
Sen o siedmiu gwoździach w czaszce. Waham się, bo żadna z możliwości nie jest gotowa na sens. Ojciec mówi: pomyśl, nie krzyczysz. Mówię ojcu: pokrzycz nie pomyśl. Mieszkam z tą kacią łapą, ona mnie karmi. A teraz spójrz – poderwałam do tańca siedem gwoździ; siedmiu chłopców z Albatrosa i jedna nieboszczka. Mieszkałam nad brwią, nad sutkiem, nad mądrym strumykiem, aż nastał czas eksmisji i wyprowadzania w pole. A w polu zakłada się uprząż. Hej, uprząż zakłada się w polu. Niech żyją nieurodzaj i jałowe piaski! Niech ziarna padają na dna oceanów, niech stawy zajdą glonami i czarną rzęsą! Tutaj ziemia służy jedynie do nakrycia.
TERITORIUL ÎNCREDERII
Un vis despre șapte cuie bătute în craniu. Ezit – niciuna dintre posibilități nu este pregătită pentru a avea sens. Tatăl meu spune: gândește-te, nu te plânge. Eu îi zic: plânge-te, nu gândi. Trăind alături mâinii cu gheare colţuroase şi liberă ca ea în voia vântului, tot el e cel ce mă hrănește.
Și acum, iată – am adunat șapte cuie pentru dansul meu; șapte flăcăi de la Albatros și o moartă. Asupra frunţii am trăit, asupra sânului şi-a înţeleptului şuvoi, dar mi-a venit şi vremea alungării şi-a părăsirii-n câmp.
Iar pe câmp îşi duc strădania mai departe ei, truditorii jugului. Hei, hei, cu sârg ei truda şi-o urmează. Rodul sărac trăiască și nisipul sterp! Piarză-s-ar boabele-n adânc de mare şi iazurile printre lintiţă şi alge! Aici, pământu-i bun doar pentru a-ngropa.
LOCUS FOCUS
Miałaś rację ledwie się przyznając. Twoja matka z odległości znów obcina włosy na bardzo krótko, chociaż jest jeszcze młoda, chociaż kiedy chadza do parków, mrówki używają jej kciuków jak gładkich drabin. Macha do ojca, w dłoni trzyma chustkę z ligniny. Wieczne pożegnanie. Córki są takie przemądrzałe, gdy długo nie rodzą i nie kończą studiów. To nie jej przypadek, ma magisterium i dzieci, dzieworództwo w działaniu. Ale motyle z jej brzucha mieszkają na odległych łąkach. Nawet słowa łąka używa się tutaj na lekkim przydechu – jak wielu innych słów, które nie znajdą nigdy godnych odbić. Zakradaj się do piwnic, na strychy – na zagrzanych grzędach nocuje twój moll, dziewczynko. W ciemni się trzęsiesz, na słońcu prześwietlasz te klisze. Więc jeśli rankingować strachy, słowo mąż wysunie się wyraźnie na czoło, a przez czoło przecież lepiej jest przeciągnąć kosmyk, jak wtedy, kiedy przy jakiejś poręczy chciałaś się całować, ale zabrakło ci, bo ja wiem, wdzięku, odwagi, zamaszystej kiecki. Och, wiem – wolisz sama wbijać w siebie choćby wykałaczki, bo jedna wiesz, jak daleko stąd do płynnego życia, na które nie masz żadnego dowodu. I chociaż zakładam, że kłamiesz – ty kłamiesz. W jakimś letnim parku, na ławce w półcieniach, grzebiesz sobie w oku zakażoną drzazgą i nic się nie zmienia.
LOCUS FOCUS
Aveai dreptate să-ţi fie greu să recunoști. Undeva, la distanţă, mama ta îşi tunde iarăşi părul foarte scurt, deşi e încă tânără, deşi atunci când se plimbă prin parcuri, pe degetele ei furnicile se suie ca pe-o scară netedă.
Flutură către tatăl tău o eşarfă de lignină. Eternul bun-rămas. În general, fiicele sunt al dracu’ de deştepte când n-au copii şi trag de timp cu absolvirea studiilor. Nu este cazul ei, are şi masterat în artă, şi copii – concepţia imaculată în acţiune.
Dar fluturii din stomacul ei trăiesc pe pajişti îndepărtate. Aici, chiar și cuvântul „pajişte“ se pronunţă însoţit de o respiraţie uşoară. La fel ca multe alte vorbe ce nicicând nu-şi nu vor afla reflexia potrivită. Furişează-te în poduri şi în pivniţe, pe stinghii încălzite.
aici îşi petrece noaptea micuţa ta moleculă, fată dragă. În întuneric tremuri, la soare supraexpui clişeele fotografice. Aşadar, în clasamentul spaimelor, cuvântul „soţ“ se află evident în frunte – de aceea, e mai bine să-ţi acoperi fruntea cu o şuviţă de păr ca atunci când, cu anumite garanţii, ai fi vrut să te săruţi, dar ţi-au lipsit, ce ştiu eu, farmecul, curajul, o rochie provocatoare… Da, știu – ai prefera să-nfigi ţăruşi în tine.
doar ştii tu însăţi cât de departe eşti de curgerea firească a vieţii – iar despre ea nu ai nicio o dovadă. Şi, deşi aş putea paria că minţi, tu minți cu adevărat. Într-un parc de vară, pe o bancă în penumbra, te-nţepi în ochi cu paiul interzis
şi nu se schimbă nimic.
Prawo jazdy
Dziwne te daty i dziwny las, dziwne zimowe sarkofagi mrówek w nim. Mówisz: nikt nigdy nie umarł. Mówię: możesz sobie szafować kwitnieniem głogu do woli, nic z tego nie będzie, lepiej chodźmy do auta i oprzyjmy głowy.
Permis deconducere
Ciudate aceste zile, ciudată şi pădurea în care se găsesc ciudate sarcofage de iarnă ale furnicilor. Zici: nimeni nicicând nu a murit. Zic: poţi să pălăvrăgeşti cât vrei despre înflorirea păducelului, oricum nu-ţi iese nimic din chestia asta. Mai bine ne urcăm în maşină şi ne odihnim cu capul pe bord.
ORBI
Taka skłonność, że nie docenia się światła i świata. Owszem, jeleń albinos drepcze przez listopad, kałamarnice bywają inteligentniejsze niż koty i z obcego opuszka do głębi potrafi dotrzeć najszczerszy skarabeusz. Owszem, deszcz na asfalcie zmienia się w rtęć, rtęć w łzę, łza w sen, sen w historię o ptakach, które nad temperaturą ciała kręcą te wszystkie salta, a potem dziobią cię w oczy i w usta, we wdech i w wydech.
ORBI
Există o astfel de tendință a subestimării luminii şi a lumii. Desigur, cerbul albinos galopează prin noiembrie, calmarii sunt, în cele mai multe cazuri, mai deştepţi decât pisicile, iar drumul de la vârful degetului până în adâncuri îl poate parcurge doar cel mai sincer dintre scarabei. Evident, ajunsă pe asfalt, ploaia se transformă în mercur, mercurul într-o lacrimă, lacrima într-un vis, visul într-o poveste despre păsări care, în ciuda temperaturii corpului, întrerup toate aceste salturi,şi apoi vă ciugulesc ochii şi buzele, inspiraţia şi expiraţia.
Olga Stehlíková (*1977) este poetă, redactor de revistă și de carte, editor și critic literar. S-a născut în Příbram și a studiat boemistica și lingvistica la Facultatea de Științe Umaniste (Litere) a Universității Caroline din Praga, precum și jurnalistica la Școala de Publicistică din cadrul aceleiași instituții de învățământ superior.
Se concentrează, în principal, asupra poeziei și prozei cehe contemporane. A participat la alcătuirea Antologiei Poeziei Cehe, partea I, 1986–2006 (apărută în 2007), a anuarului Cele mai frumoase poeme cehești ale anului 2014 (alături de coordonatorul juriului, poetul Petr Hruška, lucrare apărută în același an) și la pregătirea multor alte volume de poezie și de proză. Volumul de debut, intitulat Săptămâni, a fost răsplătit cu Premiul Magnesia Litera pentru Poezie.
Trei ani mai târziu, a scris, împreună cu muzicianul Tomáš Braun, volumul experimental ouă / eggs, alcătuit din 101 distihuri, în care îmbină poezia, arta traducerii și muzica. În 2018, i-au apărut volumele Din perspectiva subiectului liric și Un semn al exclamării ca un catarg, primul dintre ele fiind scris împreună cu poetul Milan Ohnisko sub pseudonimul Jaroslava Oválská, iar cel de-al doilea având-o drept autoare exclusivă. După un an, Olina Stehlíková a venit cu o compoziție poetică provocatoare, intitulată Despre ce vorbește Maica atunci când tace, care reprezintă o contribuție extrem de personală a autoarei la discuțiile despre criza globală a mediului, prăbușirea biodiversității și schimbările climatice. Personajul principal al cărții – care, printre altele, vorbește la persoana întâi – este însăși „Maica Primordială”, planeta Pământ.
Anul 2019 a fost neobișnuit de bogat pentru Olga Stehlíková: pe lângă Maica, a publicat și nuvela Băieții nu dansează! – o poveste dintr-un mediu coregrafic, care li se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, care ne învață cum să luptăm împotriva prejudecăților de gender, să învățăm să ne cunoaștem și să ne acceptăm alteritatea, pe a noastră și pe a altora –, precum și narațiunea absurdă, fără sens, Kařut și Řabach, o poveste pentru copii și tineri, al cărei personaj principal, în afară de cei doi gemeni deja menționați în titlu, este litera cehească Ř : ea pare a avea o mare însemnătate nu numai în Republica Cehă, ci și pe misterioasa planetă Praminda.
În general, nu mă las influențat de textele oficiale prin care editurile își prezintă volumele nou lansate. Motivele sunt lesne de înțeles și nu voi insista asupra lor: necesitatea de a promova, populariza și vinde, evitarea riscului de a-l pune pe potențialul cititor să gândească prea mult înainte de a se decide (Doamne ajută!) să cumpere o carte și, mai ales („Doamne ferește!”), una de poezie, timpul prin definiție limitat atât al celui care citește, cât și al celui care scrie acest gen de texte etc., etc. – dar mai bine să ne oprim aici. Fac totuși fericit o excepție pentru textul oficial de prezentare a volumului Săptămâni (formulat de poeta și criticul literar Jitka Bret Srbová și de editorul Daniel Podhradský), care reușește să spună foarte mult, în câteva propoziții bine concentrate și esențiale, despre esența stilistică și intelectuală, nu numai a volumului de debut, ci poate chiar a întregii opere a Olgăi Stehlíková:
Nicăieri nu scrie că treaba poeziei este să răspândească frumosul. Înaintarea periei de sârmă în răspăr, adică poezia care ne arată cu degetul slăbiciunile, poate crea și ea o stranie senzație de fericire. Sunt versuri care înregistrează exact unde și cum eșuăm în viață, în ce abisuri ne-am afundat și de ce. Debutul târziu în poezie al autoarei (…) aduce tensiune, incertitudine, emoție. Și poate o anumită eliberare. Poate.
Probabil că ar fi greu să fie surprinse mai precis și mai fidel antiestetica extrem de personală, aproape angajată, pe care Olga Stehlíková și-o asumă în mod curajos și conștient și pe care o construiește cu atenție încă de la începutul primului său volum (și ale cărei influențe se vor face simțite și în titlurile următoare). „Înaintarea periei de sârmă în răspăr” îi este proprie, altfel nu ar putea arăta „unde și cum eșuăm în viață, în ce abisuri ne-am afundat și de ce”. În mod sigur însă, autoarea nu are în fișa postului „a aduce eliberarea sau relaxarea”. În rest, tot ce dorim: tensiune, incertitudine, entuziasm, chestionarea validității valorilor morale „clasice” – dar au fost ele vreodată valabile? Au existat vreodată? Sau le-am inventat numai pe baza străvechii ipocrizii omenești și a obiceiului nesănătos de a ne considera culmea civilizației terestre și, prin aceasta, și a moralității? Din nou, fenomenul e descris în mod concis și convingător de către Jitka Bret Srbová:
Numitorul comun al tuturor cărților Olinei Stehlíková pe care am apucat să le citesc până acum este atitudinea severă, critică față de opinia omului cu privire la lumea în care trăiește și față de relațiile interumane, asupra cărora glosează cu umor și spirit critic, dar fără participare pătimașă.
Voi încerca să argumentez cu concursul unor fragmente din poemul urechea dreaptă, care face parte din volumul de debut al autoarei și reușește în mod strălucit să explice, dar să și expliciteze presupusele valori mai sus menționate.
Chiar: de ce ne întoarcem (zice-se) mereu la aceste (așa-zise) valori? Ce ne așteaptă, de fapt, aici? Antiestetica menționată mai sus conține și o doză substanțială de cruntă autoironie (literară, feminină și umană):
întoarce-te în căsuța cu motive florale, culori calde și unghere
pentru masajul spinării și al cefei
la hota care, hop, aruncă în stradă tot ce aspiră
la sarcinile împărțite, la treburile începute care nu mai așteaptă
la mânuțele calde care te cuprind seara chiar înainte să începi povestea //
la toate flaconașele din baie
și la cadourile veșnic ascunse pe care le găsești fără pic de efort
la cele cinci porții de fructe și legume pe zi
Spirit mic-burghez, confort, obiceiuri și apucături de fiecare zi, sentimentul de comoditate care include chiar și prezența incomodă a celuilalt, fie și numai prin sublinierea și confirmarea existenței cu ritmul său deja familiar și învechit. Într-adevăr, de aici nu se prea poate fugi. De altfel, o confirmă chiar autoarea în finalul poemului:
asta ne așteaptă aici
asta nu înțelegeți voi
astea toate sunt ale noastre
de aici nu se poate fugi
Așadar, o primă ecuație esențială pentru înțelegerea și, implicit, pentru traducerea textelor Olinei este reprezentată de tensiunea permanent activă, decalajul abrupt și periculos, chiar dacă, până la proba contrară, „pavat cu intenții bune”, dintre tonul în aparență convingător al discursului și intensitatea otrăvii ascunse cu meșteșug sub glazura fragilă a aparentului „bun-simț general-uman”, iar la nivel semantic între forța indubitabil convingătoare a cuvintelor și (auto)ironia prezentă la fiecare pas în jocurile de cuvinte, sensurile figurate, aluziile la evenimente, instituții, chiar și la persoane individuale, în general la realități mai mult sau mai puțin familiare cititorului și, mai ales, celui străin – și aici se manifestă mai mult decât oriunde „lipsa de fairplay auctorială” neașteptat de familiară autoarei. Etalându-și viața personală cu un curaj care pe alocuri frizează un anumit gen de frenezie cu accente sinucigașe, autoarea adresează numai întrebări care-și conțin deja răspunsul, construite pe fundamentele – prin tradiție, amare – ale experienței personale. Pe scurt, challenge-ul constă în a trece de aparența „discursului de bun-simț”, a nu sucomba sub efectul otrăvii glazurate, a descompune puterea de a convinge a cuvântului bazat pe logica obiectivă, cartesiană, de zi cu zi a argumentației vizibile, fiindcă a fost construită în scopul de a da această impresie, a spulbera fără remușcări răspunsurile perfect logice sugerate, dar care-și conțin slăbiciunea în însuși modul de construcție și în falsitatea argumentației și, într-un final, a dezgropa dintre rămășițele lor răspunsurile efective, preformulate de subtilele, dar omniprezentele aluzii auctoriale și încastrate ca niște schelete fosile în bolovanii antediluvieni ai trăirilor concrete, dureros de autentice, a căror forță, adesea de neînțeles, dar în mod sigur de netăgăduit, este fără întrerupere alimentată de perpetuum-ul mobile al circuitului închis autenticitate–concretitudine: trăirile cu pricina, adică răspunsurile pe care le căutăm (sau cel puțin pe care ar trebui să le găsim) se bazează pe experiențe trăite, despre care se știe că au fost trăite și, mai mult, cu privire la care se știe și cine le-a trăit. În asemenea cazuri, veridicitatea nu se probează, ci se constată.
Că ecuația este, dacă nu un pic cam complicată, pe alocuri nedrept de absconsă și prea săracă în coeficienți cu valori concrete pentru cei neinițiați? (La urma urmei, de unde să știe sau să bănuiască cititorul profan ce, când, de ce și cum i s-a întâmplat doamnei autoare? Păi, mai pune și el mâna pe niște almanahe, nu? Iar dacă nu le are la dispoziție, se consolează cu ideea că în poezie lucrurile sunt, par și arată întotdeauna altfel decât este el obișnuit să le cunoască și atunci poate să înceapă prin a demola normalitatea aparentă, având în urma sa o singură certitudine: aceea că a făcut primul pas.) Iar dacă „simplii cititori” au atâta de săpat pentru a descifra ce a vrut poeta să spună, ce să mai zic de bieții traducători, nevoiți să reformuleze toate acestea într-un idiom diferit?
Ei bine, doar în aparență paradoxal, șansa traducătorului ar putea fi tocmai aceasta, adică oportunitatea de a folosi drept material de lucru, ca și autoarea, cuvintele – chiar dacă aferente altei limbi. În lipsa altei inspirații, el poate oricând să reconstruiască din cărămizi-piese de lego structuri dacă nu identice, cel puțin similare (sau poate invers?) acelora care i s-au încredințat, alcătuite din cărămizi. Iar dacă nu exprimă ceva asemănător, rezultatul acestui demers măcar spune același lucru, chiar dacă în alt mod. Calc? Poate. Dar, în primă instanță, orice traducere este o formă de calc, pentru simplul motiv că este condiționată de conținutul textului original, îi lipsește independența tematică, autonomia narativă (în cazul prozei de ficțiune).
Și, cu toată sinceritatea, cam așa am încercat să rezolv lucrurile și în cazul de față: am început prin construirea unei structuri similare (a se citi „unui nucleu narativ, descriptiv, simbolic, metaforic, după caz”) în limba română, pe care am comparat-o apoi cu originalul, aplicând ajustări acolo unde observam că lucrurile scârțâie. Și am repetat aceasta de câteva ori, până când am realizat, mai mult sau mai puțin cu surprindere, că, imitând gesturile autoarei, am ajuns, încetul cu încetul, să-i „imit” și rezultatele. Un corolar neașteptat al acestei metode sine die a mersului invers a fost că, pe baza unor asemenea traduceri „mimetice”, am început să deduc anumite lucruri care i se întâmplaseră sau i s-ar fi putut întâmpla autoarei și care, mai departe, m-au ajutat la traducerea altor pasaje.
Drept exemplu mi-ar putea sluji foarte bine cele două fragmente de mai sus din poemul urechea dreaptă. Pentru conformitate, le voi prezenta în paralel cu originalele cehești:
pravé ucho (romance)
pravé ucho prošťouchni krásně nesmyslným rozpočitadlem skandovaným ze zadních sedadel levé nastav hlasu, co naléhá: ještě se nevybourej, drž se směru, dělej to správně, to poznáš tiskni kliky jako příborové nože, jako pravice a krájej, otvírej, seznamuj vracej popelnici k patě domu s mocným rachocením choď to vyzvednout na poštu třiď stlačené kartony od mléka každé ráno jim něco nasyp do jogurtu něco křupavého pověnuj se zručně penisu nepřekračuj rychlost zapiš si datum odčervení kočky nakrm kulatý chřtán černou várkou měj na paměti pokrývku hlavy a vysoký krém a nedávej další výpověď ani muži, jenž s ní nic nemá, když to říká zatímco s tebou něco má, jen si vzpomenout
zapomeň na noční výlety za cizími dotyky na to nudné překvapení, že je to pokaždé stejné na to, jak se vždycky chvatně oblečeš a utečeš taxíkem občas tam něco zapomeneš – svršek, spodek, eso a nikdy, nikdy nezůstáváš v té póze do rána je to skoro úplné v těch mládeneckých bytech bez kytek s nahými okny z nichž pak ráda vydechuješ kouř do ksichtu rozbřesku se zanesenou koupelnou a peřinami bez povlečení s hladovým pupkem lednice ze které trčí osamělá hlaveň lahváče se salátem budapešť už je to téměř celé loučit se výlučně za deště vrať se do domku s útulnými barvami, květinovým vzorem a zákoutími k masáži zad a šíje k digestoři, co to, máčk, odsává do ulice k rozdělaným, načatým věcem, které už nepočkají k teplým večerním ručkám okolo krku, těsně před pohádkou ke všem sprchovým lahvičkám a poschovávaným dárkům, které jako když najdeš k pěti porcím ovoce a zeleniny denně toto je tu pro nás tomu vy nerozumíte to je naše z toho se neutíká
urechea dreaptă
(romanță)
înghiontește-ți frumușel urechea dreaptă cu o poezioară copilărească fără sens //
care se tot scandează de pe scaunele din spate
iar pe cea stângă seteaz-o pe vocea care-o ține tot pe a ei:
încă nu te face praf într-un accident, menține direcția, fă ce trebuie – o s-o recunoști tu //
apasă mânerele ca pe niște cuțite dintr-un set de tacâmuri, ca pe niște rigle, taie, deschide, fă-le cunoștință //
târăște pubela la locul ei, la talpa casei, cu huruitul de rigoare
du-te să ridici ce trebuie de la oficiul poștal
sortează cutiile de lapte mototolite
toarnă-le în fiecare dimineață ceva în iaurt
ceva crocant
dedică-te cu îndemânare unui penis
nu depăși limita de viteză
notează-ți data când trebuie să-ți deparazitezi pisica
hrănește gâtlejul rotund cu o porție de ceva negru
nu uita să-ți iei ceva de pus pe cap și nici de crema cu luciu intens / /
și în rest nu mai spune nimănui nimic
nici bărbatului care n-are nimic de-a face cu aia, dacă așa zice el
în schimb are o relație cu tine; atâta numai, amintește-ți
uită de excursiile de noapte în căutarea atingerilor străine
de surpriza plictisitoare că întotdeauna iese la fel
de eternul tău stil agitat de a te îmbrăca și a fugi cu taxiul
uneori îți uiți ceva acolo – o țoală, o damă, un valet, un as
dar niciodată, niciodată să nu-ți păstrezi atitudinea respectivă până dimineața //
este aproape gata
în acele apartamente pentru tineret, apartamente fără flori, cu ferestrele goale //
din care-ți place atât de mult să-i sufli răsăritului fumul în față
apartamente cu băile înfundate și plăpumi fără cearceafuri
cu frigiderul ca un ombilic flămând
din care se ițește însingurat vârful sticlei de salată budapesta
de-acum aproape că s-a terminat
când te desparți, întotdeauna plouă
întoarce-te în căsuța cu motive florale, culori calde și unghere
pentru masajul spinării și al cefei
la hota care, hop, aruncă în stradă tot ce aspiră
la sarcinile împărțite, la lucrurile începute, care nu mai așteaptă
la mânuțele calde care te cuprind seara chiar înainte să începi povestea //
la toate flaconașele din baie
și la cadourile veșnic ascunse pe care le găsești fără pic de efort
la cele cinci porții de fructe și legume pe zi
asta ne așteaptă aici
asta nu înțelegeți voi
astea toate sunt ale noastre
de aici nu se poate fugi
Pentru exemplificare:
Pe parcursul algoritmului prezentat mai sus, secvența finală
toto je tu pro nás tomu vy nerozumíte to je naše z toho se neutíká
a cunoscut următoarele faze intermediare (bineînțeles că vor fi menționate numai câteva dintre ele):
1. ăsta e aici pentru noi
pe care voi nu-l înțelegeți
ăsta e al nostru
din paza ăstuia nu se poate evada
2. toate astea aici pentru noi
voi nu le înțelegeți pe niciuna dintre ele
din ce e al nostru
nu se pleacă
3. cine e pentru noi
e de neînțeles pentru voi
dintr-ale noastre
nu evadează nimeni
varianta finală:
asta ne așteaptă aici
asta nu înțelegeți voi
astea toate sunt ale noastre
de aici nu se poate fugi
fiind cam a unsprezecea sau a douăsprezecea pe parcursul algoritmului.
O altă problemă de care s-a lovit traducătorul s-a referit, în special, la volumul Un semn de întrebare ca un catarg și a avut la bază o polemică destul de aprinsă, dar ușor stranie din lumea literară cehă: în cazul volumului menționat mai sus este mai importantă tema relațiilor interumane? Sau aceea a limbajului care reflectă forma acestor relații? Să o ascultăm din nou pe Jitka Bret-Serbová:
Poezia Olinei este uneori o oglindă foarte neplăcută a fenomenelor tipice cărora cu toții le putem cădea victimă fie la nivelul limbajului, fie în lumea relațiilor. Cititorul se teme să o citească, pentru că într-un atare comportament s-ar recunoaște pe sine.
Capacitatea de sinteză a Jitkăi Bret-Serbová este, ca de obicei, remarcabilă, dar subtilitatea autoarei a mers, ca de obicei, cu un pas mai departe: fără a-și cenzura intensitatea și uneori pitorescul expresiei, Stehlíková nici nu se hazardează să-și reducă stilul la o defulare prin verbiaj a dezamăgirilor provocate de evoluția relațiilor interumane. Voi argumenta prin minipoemul final al antologiei noastre de autor și al volumului Săptămâni, marcat de ironie, dar și de empatie, de sarcasm, dar și de tandrețe, cu corolarul de-abia sugerat în final al desprinderii definitive a femeii de dependența afectivă de fostul partener:
až se zas vrátíš budu jiná branku budu zavírat pravou rukou pozdravím tě: ahoj ahoj miláčku
când te vei întoarce voi fi alta voi închide portița cu mâna dreaptă te voi saluta: pa pa, iubitule
De menționat că portița simbolozeză aici, la fel ca în întregul ciclu al Săptămânilor, trecerea către moarte.
[În treacăt fie spus, un nou conflict de idei, în aparență secundar în raport cu cel de mai înainte, dar suficient de complex pentru a-i face din nou traducătorului viața grea, a izbucnit în momentul când Olga Stehlíková a văzut în cuvintele de mai sus ale Jitkăi și câte ceva de învățat pentru propria carieră literară:
Fără a ține seama de cititor (da, chiar de acela care, potrivit lui Jitkăi Bret-Srbová, se teme să citească), nu se poate scrie poezie. Pe de altă parte, nici nu se poate scrie poezie ținând prea mult seama de cititor, acesta nu este un bun motiv pentru a scrie poezie. […] Nu mi-aș permite niciodată să-mi stabilesc drept țel al cărților atragerea către poezie a acelora care nu o citesc deja.
Este evident că în același fragment Olga Stehlíková se poate interpreta în două moduri aproape diametral opuse dacă o credem pe Jitka, respectiv dacă mergem pe mâna autoarei. Una este să nu-ți pese dacă cititorul se teme sau nu de ceea ce va citi în poezia sa, mai ales când este vorba despre o imagine a sa, altceva este când îți scrii poezia, într-o anumită măsură, tocmai în funcție de el.
Din fericire, cunoscând-o pe distinsa autoare și studiindu-i textele timp de mai mulți ani, am înțeles destul de repede că ea n-ar fi riscat niciuna dintre aceste extreme, adică nu și-ar fi permis nici să se manifeste agresiv la adresa unei anumite categorii de cititori – care însă probabil că oricum n-ar fi ajuns să-i citească volumele –, nici să-și adapteze stilul poetic pentru a-i „recupera” și „mântui” pe ne-cititorii de poezie. Altfel spus, nu era cazul să țin prea mult seama în traducere de acest corolar dihotomic, interpretând, să zicem, metafore obișnuite drept personificări diabolice sau o construcție mai sensibilă decât de obicei într-o probă de submisiune față de o anumită categorie socială.]
Drept argument, aș invoca aici catrenul fără titlu care precedă poemul luni:
ve všech ohledech mám nějaký úspory budeme spolu, dokud nezemřeme naše majetky potom splynou v jeden třípokojový se šlehačkou, jmenovkou a rachejtličkou
am niște economii pe toate planurile vom fi împreună până la moarte averile noastre se vor contopi apoi într-un tort aniversar ca un apartament cu trei camere cu frișcă, etichetă pentru nume și un artificiu scânteietor înfipt în el
Dar probabil că cel mai dificil examen al traducătorului Olinei Stehlíková a fost decizia de a selecta între a cataloga atitudinea, imensa, complexa și subtila construcție stilistică a autoarei în ciclul Săptămâni, cu posibilități de generalizare la nivelul întregii opere, drept antiestetică sau estetică a urâtului.
Pe scurt, am plecat de la premisa că atât Săptămânile, cât și Maica sunt volume care pot fi citite și interpretate la mai multe niveluri. De exemplu, ca niște poeme în care „totul este legat de tot”. Concretitudinea situațiilor familiare crește într-o întrebare nerostită, dar din ce în ce mai insistentă cu privire la sensul acestora.
Poeta prezintă toate acestea într-un limbaj diagnostic precis, acordând mare atenție detaliilor și cu utilizarea unui registru lingvistic bogat, care variază de la ironie și cinism ușor, la tandrețea și preocupările materne, pline de anxietate, de la un umor specific, personal (conținând ironie și autoironie) până la o neașteptată delicatețe și fragilitate a expresiei. Și aceste zone se întrepătrund și se ciocnesc, fie la nivelul cuvântului, fie la acela al ideii, făcând ca (auto)ironia să devină și mai dură, iar antiestetica auctorială și mai complexă, și mai expresivă: poate oare mama (acum cred că o putem scrie cu „m” mic) să se manifeste tandru și delicat, și totuși cinic? Probabil da. Dar numai în cadrul antiesteticii definite cu precizie de către autoare sau, mai general spus, ca personaj al unei Dichtung definite conform unor reguli clare:
purtai întotdeauna costume de baie rămase de la fratele tău, îți erau mari și erau roase între picioare nu ți-a aruncat, niciodată, nicio privire blonda aia superbă cu perișori strălucitori pe coapse aia care te amuțea ca un ascuțiș de bisturiu ai transportat-o pe o bicicletă pionier împrumutată numai pe blanka, soluția de avarie, cu burta ei care tresălta într-una ea însă s-a cuplat apoi cu pokorný , cu pokorný, nu cu tine fiindcă ai stropit-o cu noroi când ai încercat un derapaj demonstrativ da, cu pokorný, nu cu tine, deși aveai numai note de zece și un stil acceptabil de a schia
(Tu / Săptămânile)
Fosta mea studentă, cercetătoarea și boemista româncă Annemarie Linhart, consideră că la Olga Stehlíková avem de a face mai degrabă cu o estetică a urâtului decât cu o antiestetică, invocând drept argument unele dintre imaginile „intenționat, în aparență inutil de dure și șocante” ale autoarei:
abonamentul la revista pentru gurmanzi a ta e familia plecată în vacanță la mare după cum se vede chiar în poza asta înrămată de lângă șoarecele plin de viață (…) ce se agită încolo și-ncoace pe suprafața netedă a biroului // și secretara cu nas de corb, școli absolvite prin străinătate și miros de menstruație care se face simțit ori de câte ori tipa își ridică curu՚ ăla meseriaș de pe scaunul rotativ de lângă biroul tău
În opinia mea, diferența față de citatul anterior constă în faptul că aceea care se manifestă aici atât de „dur și fără compromisuri” este autoarea-femeie care nu mai păstrează nicio urmă de sentiment matern pentru personajul principal al poemului. Citatul anterior, invocat de Annemarie Linhart, conținea și elemente de compasiune și înțelegere umană și maternă. Și poate că în aceasta constă diferența: prezența constantă a sentimentului matern este incompatibilă cu cinismul necruțător asociat unei estetici „pure”, de nimic alterate, a urâtului. Mai mult, o „obligă” pe autoare ca, în locul esteticii urâtului, să construiască o formă de atitudine la fel de „dură”, eficientă și „demolatoare” la adresa personajului, dar vizibil mai delicată, mai complexă și mai sofisticată. Ceva care, în cadrul unei ficțiuni stăpânite corect, poate susține stilistic și tematic mama ca pe un personaj cinic și ironic, dar credibil și capabil să evite agresivitatea artificială care l-ar arunca în derizoriu. Ceva ce eu, spre deosebire de fosta mea studentă, mi-am permis să numesc antiestetică, și nu estetică a urâtului.
Diferența de mai sus m-a determinat la o mai mare reticență în traducerea unor șarje mai aprinse – să le spunem astfel – ale autoarei, mai ales la adresa bărbaților. Iar drept argument voi prezenta poemul fără titlu *** (oare cu ce speranță îți atârnă hainele în dulap)
s jakou nadějí ti asi visí šaty ve skříni jejich tajnou vůni zkouším nasát v těchto dveřích se ráno strkají tví synci něžné, nečesané ještě hlavy ty spíš po noční málem ji cítím, tu tíži tvého těla hledají tašku s tělákem z kuchyně plátků sýra kladení
tady jsi? v pantoflích pod postelí, těch s otisky palců ve výdechu pyžama přes židli ve vousech oklepnutých o umyvadlo v tomhle soukolí prádla které vyprala pověsila sebrala vyžehlila uložila tvoje žena tvoje dcera tvoje matka nebo já
***
oare cu ce speranță îți atârnă hainele în dulap
tainicul lor parfum încerc a-l aspira
mâine dimineață fiii tăi își vor iți în această ușă capetele gingașe, încă nepieptănate
dormi ai avut schimb de noapte
aproape că o pot simți, greutatea corpului tău
ei caută sacoșa cu echipamentul pentru ora de sport
din bucătărie a feliilor de cașcaval suprapunere
aici să fii?
în papucii de sub pat ce-ți poartă amprentele degetelor mari
în izul degajat de pijamaua aruncată pe un scaun
în firele de barbă ce au tapetat chiuveta
în această mașinărie complicată – grămada de rufe
spălate puse la uscat luate de pe sfoară călcate împăturite
de soția ta de fiica ta de mama ta sau de mine
Drept caracteristică oarecum generală a creației Olgăi Stehlíková în raport cu traductibilitatea acesteia, aș menționa, în încheiere, influența esențială a dimensiunii stilistice asupra muncii traducătorului, dar și necesitatea de a urmări în paralel opera și metaopera, adică legătura dintre experiențele trăite de autoare și textele sale poetice, drept premise esențiale pentru realizarea unor traduceri de calitate. Sper ca poemele pe care le voi prezenta în continuare să argumenteze în mod convingător acest punct de vedere.
plynou ze rtů tak podivně, neznámě, překvapeně kdys řekl naposledy s takovou jistotou ta gelově hladká slova jako když utíráš prach z fíkusových listů které nejsou nábytek
curg de pe buze atât de ciudate, de surprinzătoare, de necunoscute când ai pronunțat ultima dată cu o asemenea siguranță cuvintele astea netede ca un gel de parcă ai șterge praful de pe frunzele de ficus care nu sunt niște piese de mobilier
(kytarová píseň k ohénku)
ještě mě nepouštěj když trysky letadel cukrujou švestkovej páj ještě mě drž než LS kouř uváže další něžnou smyčku okolo krku co mi tiskneš palci jak šišku knedlíku ještě mi to říkej ačkoli to zní falešně a přestože se díváš bokem na to, jak mě hladíš jak horký hrnek celou dlaní až skřípeš rumpálem čelisti všecky lži chci slyšet z přerušovaných polibků čtyř cizích kyčlí než si za umakartem umyješ ruce růžovým mýdlem říkej to rychle – – ve stahovacích podkolenkách už se šourá ráno – kyprá zdravotnice co tupě sfoukne svíčky které se ti sem tam připomenou kolečkem na nábytku jež tvá milá na druhý den přikryje nějakou dečkou
***
(cântec de chitară la foc mic)
încă nu-mi da drumul
când avioanele grăbite presară zahăr peste prăjitura cu prune
mai ține-mă în brațe măcar
până când fumul țigării Lucky Strike va mai lega o buclă blajină
în jurul gâtului
pe care mi-l alinți cu degetele mari ca pe un aluat cilindric pentru
găluște
mai spune-mi
deși sună fals și
chiar dacă te uiți dintr-o parte
în timp ce mă mângâi
cu toată palma ca pe-o cană fierbinte
până când ți-o scârțâi maxilarul
de toate minciunile pe care mi le spui – vreau să le aud –
de săruturile intermitente a patru ilionuri străine
înainte de a te spăla pe mâini cu săpun roz în spatele peretelui din hpl
spune-mi repede –
– deja se apropie târșâindu-și picioarele dimineața
în ciorapi trei sferturi – infirmieră durdulie
suflând inexpresivă în lumânările
care îți vor aminti din când în când de rotilele pentru mutat mobilier
pe-a doua zi, iubita ta le va acoperi cu o pătură sau ceva
když jsi volal, ruka jak kanál zářící obdélník hypnotizovala dokud nezmlknul
pak jsem to myslím zvedla
când ai sunat, mâna ca un canal
dreptunghiul strălucitor l-a hipnotizat
până l-a amuțit
cred că atunci am răspuns
(catren înaintea poemului marți)
ve všech ohledech mám nějaký úspory budeme spolu, dokud nezemřeme naše majetky potom splynou v jeden třípokojový se šlehačkou, jmenovkou a rachejtličkou
am niște economii pe toate planurile vom fi împreună până la moarte averile noastre se vor contopi apoi într-un tort aniversar ca un apartament cu trei camere cu frișcă, etichetă pentru nume și un artificiu scânteietor înfipt în el
Rog respectuos consultații pentru cetățenii bolnavi de legalită
Mircea Dan Duță
Dacă ies pe stradă fără mască, chiar dacă aș sta în permanență la trei metri de cel mai apropiat cetățean de pe același trotuar, poliția mi-ar aplica o amendă usturătoare.
La debutul unui miting unde se adunaseră câteva sute (ea zice că mii) de persoane, o anumită lideră protestatară, dar membră a Parlamentului României, își începe discursul istoric prin la fel de istoricul îndemn „JOS BOTNIȚELE!”, practic obligându-i pe cei prezenți să renunțe la măști și expunându-i unui enorm risc de contaminare, dată fiind densitatea umană a adunării (nu s-a deranjat nimeni să mențină distanțarea socială sau să vegheze la respectarea ei).
La rândul său, un îps cu grave probleme legale, dar care se vrea mitropolit peste o regiune istorică pe care și-o visează ca pe un fel de latifundiu religios personal, sfidează încontinuu măsurile luate de autorități împotriva pandemiei – în cazul de față, declarând sus și tare că, dacă se va decide închiderea bisericilor în noaptea de Paște, va avea el grijă să le deschidă.
Dacă, eventual, nu este clar, avem de-a face cu același scelerat care a obligat câteva sute de copii să se împărtășească cu aceeași linguriță, „fiindcă aceasta este tămăduire, nu boală”. Am mai scris despre asta.
În ziua alegerilor, un fost prim-ministru cu ambiții prezidențiale își scoate ostentativ masca în fața microfonului, deși se afla la mai puțin de o jumătate de metru de câțiva jurnaliști care îi ascultau declarațiile, anunțând cu aroganță și sarcasm că-și va publica pe facebook testul COVID negativ făcut „abia alaltăieri”. În Parlament, liderul unui partid important (cel puțin numeric) își aruncă masca ostentativ, spre a sublinia că portul său este o bagatelă.
Eu, ca un cetățean care, Dumnezeu îl știe de ce, mai crede încă în noțiunea de legalitate, am citit disciplinat că există o lege în care se prevăd cu subiect și predicat pedepse serioase pentru tentativele de zădărnicire a eforturilor de limitare a răspândirii pandemiei. Cu toate acestea, cu excepția unei ridicole amenzi de 4500 de lei și a unei la fel de ridicole trimiteri la psihiatru în cazul primului dintre personajele de mai sus, nu s-au luat niciun fel de măsuri punitive împotriva celor mai sus menționați, deși, prin ceea ce au comis și comit aproape în fiecare zi, se încadrează perfect în prevederile respectivei legi, ba chiar la alineatele privind cele mai grave dintre infracțiunile prevăzute aici. În schimb, așa cum am menționat chiar la începutul acestui material, cu mine, alegător tâmpit și cetățean disciplinat care, strict ipotetic și din întâmplare, și-ar putea uita într-o zi masca acasă, n-ar sta de vorbă niciun polițist ca să-i explic că poate am uitat-o absolut din întâmplare, dintr-o scăpare, greșeală sau neglijență omenească. Alegătorilor tâmpiți și cetățenilor naivi li se aplică legea fără drept de apel. Nu li se dă timp să explice poliției sau procuraturii că „asta nu e boală, ci tămăduire” și că „botnița” este ceva „sub nivelul demnității umane”. De ce? Pentru că sunt tâmpiți. Pentru că în continuare cred în bazaconii de genul „supremația legii” sau „valabilitatea ei pentru toată lumea”. Deoarece chiar nu le este indiferent dacă în patru ani cota aurului va crește de la 9 la 99%, locul Constituției îl va lua Biblia, polițiștii se vor transforma din nou în ajutoare de mineri iar purtător de cuvânt al guvernului va fi postul România TV.
Și mai este aici un aspect extrem de grav: zdruncinarea intenționată a încrederii populației în sistemul medical românesc. În frunte cu România TV, mass media de la noi este plină de proclamații și declamații de tipul:
„SPITALELE COVID – SĂLAȘUL GROAZEI. O FEMEIE TELEFONEAZĂ DISPERATĂ ACASĂ: «VOR SĂ MĂ OMOARE!»”
„9000 DE ROMÂNI REFUZĂ VACCINUL CRIMINAL ASTRA-ZENECA”
„LUPTA ROMÂNILOR ÎMPOTRIVA REDUCERII LIBERTĂȚILOR INDIVIDUALE!”
„BUNICII LA ÎNCHISOARE ÎN PROPRIILE CASE! RUȘINOS!”
„JOS DICTATURA MEDICALĂ!”
„VREM LIBERTATE! REFUZĂM VACCINAREA OBLIGATORIE!”
Am fost în spital, într-unul de stat, din cadrul acestui atât de hulit sistem medical românesc și depun mărturie că medicii și cadrele sanitare fac literalmente imposibilul și adesea își riscă și chiar își sacrifică propria viață pentru salvarea și vindecarea bolnavilor de COVID. Medicii, asistenții și infirmierele sunt eroi, nu torționari care „leagă de pat pacienții cu COVID și îi sedează”, cum afirmă cu sadism și nesimțire „profesioniștii” de la România TV și alte posturi de televiziune comparabile.
Un alt caz scandalos în acest context este acela al „doctoriței-minune” de la Oradea care „dă consultații în direct la televizor”, dar „nu poate să ne spună tuturor” în ce constă schema sa miraculoasă de tratament, fiindcă „este mai eficient să-i explice fiecăruia”. Să fie foarte clar un lucru: nu sunt medic și nu mă pot pronunța cu privire la „soluția-minune” a respectivei doamne doctor. Poate că, cine știe, a descoperit într-adevăr o schemă de tratament extrem de eficientă. Dar acesta nu este un motiv să dea interviuri în care să arunce cu noroi asupra protocoalelor oficiale care se aplică în cazul îmbolnăvirilor de COVID, a medicamentelor și, mai ales, a vaccinurilor care se folosesc în toată lumea. Tocmai PRIN ASTA medicul respectiv a încălcat grav etica medicală și umană, prin stăruința de a-și face reclamă pe spezele protocoalelor oficiale, zdruncinând și mai mult încrederea populației debusolate de personaje precum cele menționate mai sus. Dacă descoperi o schemă de tratament nouă, este de datoria ta, ca medic, să o faci publică și să o supui testelor legale, pentru a i se dovedi eficiența, să arăți cu dovezi concrete rezultatele pe care le trâmbițezi: câți pacienți ai vindecat, ce nivel de gravitate avea boala în cazul fiecăruia dintre ei (apropo, o fi lecuit măcar 1 [un] pacient, altfel menit terapiei intensive? O fi „smuls” vreun bolnav din ghearele morții sau de la ATI? Fiindcă, în afară de aroganta laudă de sine și bârfele la adresa sistemului și a vaccinurilor, este cam zgârcită cu detaliile), cât a durat tratamentul etc., etc. Asta faci dacă ești om de bună credință și-ți pasă într-adevăr de pacienții pe care-i tratezi și pe care pretinzi că-i vindeci, nu te ridici în slăvi prin ziare și pe la posturi TV de mahala și nu denigrezi sistemul pentru a-ți face o reclamă ieftină și vulgară.
Rog să fiu contrazis și chiar sancționat dacă greșesc, dar instigările la nesupunere civică se pedepsesc, din câte știu, și pe vremuri normale. Dar a închide ochii asupra lor în mijlocul unei pandemii care seceră vieți în dreapta și în stânga mi se pare mai mult decât o inconștiență de nedescris din partea celor care ar trebui să sancționeze dur asemenea acte.
Temându-se sau refuzând să-i pedepsească pe cei care bagatelizează pandemia, inițiază și susțin propagande antivaccin și de antiport al măștii, tabuizând aplicarea legii numai pentru cei suficient de naivi încât să se străduiască în permanență a o respecta și neatingându-se tocmai de aceia care își bat joc de ea într-un stil absolut strigător la cer, instituțiile abilitate – și obligate – să intervină în asemena situații nu fac decât să bătătorească și să aștearnă cu flori drumul către o viitoare dictatură a unei stângi extremist-naționaliste, mahalagist-religioase, populist-violente – adică exact așa cum sunt aceia pe care astăzi n-au curajul să-i pedepsească. Protecția acestor instituții prea timide pentru a-și face datoria, indirectă sau nu, le amplifică acestor personaje popularitatea și le netezește drumul către putere. Iar consecințele s-ar putea vedea mult mai curând decât ne imaginăm.
În calitate de cetățean al acestei țări și de om care a făcut o formă severă a pneumoniei COVID, am dreptul să cer măsuri. Dacă nu măsuri, măcar explicații, iar dacă nici explicații, măcar un curs rapid de spălare a creierului. Mai precis, așa se văd lucrurile prin ochii noștri, ai alegătorilor tâmpiți. Ne-am învățat însă să nu avem dreptate prin definiție, să murim cu dreptatea în brațe sau să fim condamnați cu legea în mână. Poate că, într-adevăr, este vina noastră. Poate că legalitita este, până la urmă, o maladie. Dacă așa stau lucrurile, îi rugăm mult pe cei pricepuți în ale justiției să ne explice ce și cum. Să ne arate că ne înșelăm și că, încă o dată, cei care greșim suntem noi, nu cei care (ni se pare nouă că) încalcă legea, nici cei care (ni s-a năzărit nouă că) nu iau niciun fel de măsuri împotriva primilor.
Nu de alta, dar „experimentul” a fost făcut, iar regimurile semitotalitare din anumite țări din apropierea noastră nu sunt altceva decât urmări ale permisivității și toleranței guvernelor mai democratice anterioare față de încălcarea grosolană a regulilor democrației și a legalității democratice.
La FITRALIT se scrie, se citește și se traduce. Bun, și ? N-ar trebui să fie suficient? Nu de alta, dar ce-i prea mult strică. Cel puțin pe aici, prin Balcani.
Da, da, să nu ne mai eschivăm, acolo suntem și cu ființa, și cu mentalitatea – și nu brâul jilav, sastisit de istorie al Dunării ne va imuniza împotriva acestor ”nocive” influențe traco-fanariote: fluviul sacru nu blochează pestilența pe vreunul dintre maluri, ci, dimpotrivă, în spiritul blajin al dreptății atotputernicei obști egalitare, o răspândește conștiincios până acolo unde îi ajung puterile.
Altfel spus, nu exemplul unitar, mai ales acela cu caracter de excepție, este cel care se impune, oricât de ”bun” ar fi, ci, dimpotrivă, majoritatea, oricare (a se citi: oricât de jos) i-ar fi nivelul, sfârșește prin a-și impune forța majoritară, egalitaristă a (sub)mediocrității, aplicând în bătălia-i pervrsă, de veacuri exersată, o tactică fără greș: se scapă mai întâi de cei mai buni, fiindcă sunt cei mai puțini, iar rezistența pe care o pot opune, deși acerbă, este de scurtă durată. După două sau trei înfrângeri sângeroase de acest gen, ceilalți, situați la etajele inferioare, ”cad de la sine” – la propriu și mai ales la figurat.
Tocmai de aceea nu încetează niciodată să mă surprindă contraexemplele. Și mai ales acelea de durată, acelea care, în ciuda vicisitudinilor și a atacurilor periodice, repetate, continue, insistente, ale aparent generalizatei pestilențe a mediocrității, refuză să coboare ștacheta. Iar dacă, întră-o zi, vor fi nevoite să o facă, atunci numai cu prețul sacrificării propriului stabiliment fizic, dacă acela intelectual nu s-a dovedit vrednic de a se apăra. Precum Masada. Se vor preda numai atunci când nu se va mai putea altfel, dar și atunci numai cu tot cu femei, copii și animale. Cu mențiunea că vor fi morți cu toții. Iar nobilii cuceritori romani se vor înstăpâni numai peste o pustietate stâncoasă, populată de cadavre.
Nu, nu citez din romanul lui Ernest Gann, nici din miniseria de televiziune de mare succes produsă în anii 80 ai secolului trecut de ABC, ci încerc să ”instrumentez” un aproape incredibil caz real. Nu suntem în AD 73, în Iudeea, ci în anul de grație 2013, în dulcea patrie nord-dunăreană. Nu ne confruntăm cu guerillele sângeroase ce au urmat Războiului Iudeilor, ci, în cel mai bun caz, cei mai curajoși – sau aceia care nu mai au nimic de pierdut – mai molfăie printre dinții făcuți zob și bărbile rărite câte ceva despre atacurile furibunde din anul precedent la urmele de constituționalitate din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Nu Cornelius Flavius Silva sau împăratul Vespasian încearcă să pună capăt tulburărilor din Iudeea, ci Victorius Pontus Pilat, Il Dottore MAgna Cum Fraudae, și Andreas Margas Marxistus, Il Calorifero Romeno, sărbătoresc un an de glorioasă demolare a legalității și reușită răzbunare pe cultura română.
Învățați cu vremuri și mai aspre, de la Alexandru Lăpușneanu și Ana Paucăr încoace, Eleazarii palizi ai societății civile și ai uniunilor de creație tremură – vorba lui Păstorel – că-i greu în pribegie.
Dar, tocmai fiindcă nu suntem în Iudeea, ci într-o altă Țară (aproape la fel de) Sfântă, tocmai fiindcă posibilitățile, în totalitatea lor, par a nu se fi epuizat nici măcar în (cea)laltă Țară Sfântă (Dumnezeul fiecăreia să le mai țină socoteala), de dincolo de ocean, neașteptatul, pe atunci încă nu extrem de vizibil, apare, totuși, tocmai în cadrul unei uniuni de creație, mai precis la nivelul unei filiale a acesteia.
Proaspăt ales la conducerea Filialei București-Traduceri Literare (astăzi, FITRALIT) a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul Peter Sragher, personalitate cu reputație de înverșunat poet-luptător, dar și încărunțit și înțelepțit de neîncetata guerilă intelectuală împotriva comuniștilor de dinainte și de după 1989, contemplă ravagiile moinei și alege armele aflate de când lumea la îndemâna intelectualului: cultura și știința, dacă vitregia vremurilor nu permite protestul deschis în forul democratic pe moment întrerupt al cetății. Ca urmare, în proaspăt botezatul FITRALIT se citește, se scrie și, mai ales, se traduce tot mai mult, dar, în același timp (o premieră pentru o filială de specialitate a unei uniuni de creație de la noi) se face apel în măsură din ce în ce
În Colocvii se subliniază rolul traducătorului drept „coautor” al cărții în limba-țintă
mai mare la armele infailibile ale pregătirii de specialitate: cum numeroși membri ai filialei sunt cadre didactice din învățământul superior, procesul traducerii este problematizat din perspectivă științifică, coroborat cu aceea a calității literare, începe să fie subliniat în măsură mai mare decât până atunci rolul traducătorului drept ”coautor” al cărții relativ la limba-țintă, sunt scoase în evidență nu numai problemele cu care se luptă tălmăcitorul pentru a crea o variantă calitativ compatibilă cu originalul textului, ci și statutul în sine al acestui truditor până atunci ca și inexistent în lumea literelor, precum și caracterul adesea ingrat al eforturilor depuse de el.
Să nu uităm că, uneori, numele său nici măcar nu era menționat pe ”produsul finit” al muncii sale, cartea apărută în traducere, că nici măcar astăzi meseria de traducător nu este codificată în nomenclatorul profesiilor de la noi și că trecerea numelui traducătorului pe prima copertă, alături de acela al autorului, a început a se practica de-abia din 2018 și numai de către editurile cele mai deschise la nou.
Problematica abordată era complexă și delicată, risca adesea să atingă limitele volatile ale politicului într-un moment când nu era nici de dorit, nici agreabil să ai de a face cu politica (după momentul de respiro Dacian Cioloș, revenirea la putere a ”celui mai cinstit guvern de după Revoluție” într-o ediție revizuită și adăugită nu promitea și nici nu a adus nimic bun), o abordare heirupistă ar fi riscat să compromită totul, dar, trebuie spus, nici nu ar fi fost în stilul lui Sragher. Lucrurile de spus, de analizat și de arătat în public erau multe și metoda cea mai rațională era abordarea lor pe rând și cu măsură.
FITRALIT a instituit, ca o premieră în cadrul organizației-mame, o serie de manifestări științifice se specialitate, cu frecvență lunară, intitulate Colocvii de traducere literară. Inspirate, așa cum este firesc, de titlurile apărute sub egida FIlialei, dar și de munca membrilor acesteia, colocviile abordează în principal tematica traducerii și a dificultăților de care s-a lovit tălmăcitorul în tentativa de a oferi echivalente românești ale unor texte, expresii sau ”simple” cuvinte din limba-sursă, felul în care au rezolvat aceste probleme sau probleme asemănătoare alți traducători, variante posibile la care s-ar fi putut recurge etc.
De câte ori este posibil, colocviile se desfășoară nu numai în prezența traducătorilor, ceea ce este de la sine înțeles, dar și cu participarea autorilor traduși, iar dintre aceștia din urmă merită menționate nume mari ale literaturii europene și mondiale contemporane precum Tom Edward Phillips (Anglia), Petr Borkovec, Petr Hruška, Radek Fridrich, Jarmila Moosová-Kuřítková (Cehia), Martina Straková, Vlaďo Petrovič, Oľga Gluštíková (Slovacia), Ivan Hristov, Petar Tchouhov, Evelina Miteva (Bulgaria), Vladimir Martinovski (Macedonia de Nord), Claus Ankersen (Danemarca), J.K. Ikhalainen (Finlanda) etc.
La Colocviile de traduceri literare adesea sunt invitați autorii străini ai textelor literare
Dintre traducătorii români de marcă, participanți la colocvii și susținători fervenți ai acestora, merită menționați cel puțin George Volceanov, Sorin Paliga, Antoaneta Olteanu, Mircea Dobrescu, Gheorghe Iorga, Dușița Ristin, Anca Irina Ionescu etc, iar tabloul muncii tălmăcitorului se completează în mod încă și mai convingător atunci când se reușește invitarea unor traducători străini din limba română, precum Stavros Deligiorgis (SUA-Grecia), Victor Ivanovici (România-Grecia), Rainer Schubert (Austria), Jarmila Horáková sau Tereza Kortusová (Cehia), cu mențiunea că prima dintre ele este, probabil, și prima poetă cehă de limba română. Mă onorează ca, din când în când să mă număr printre ei, în calitate de traducător din și în cehă, slovacă și română.
FITRALIT a organizat anul trecut, în colaborare cu Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, primul Simpozion internațional despre retraducere literară din România.
În termenii stricți ai statutului, FITRALIT ar fi trebuit să se limiteze la a citi, a scrie și a traduce. Adică la a-și face treaba pentru care a fost creată pe lume. Și, să fim sinceri, majoritatea filialelor-surori, precum și alte uniuni de creație, luate în ansamblu sau pe departamente, secții, părți, filiale sau în ce s-or mai fi împărțind, nici măcar într-atât nu se deranjează. FITRALIT și-a făcut un nume nu numai prin faptul că își face treaba, dar și prin integrarea în activitatea sa a unei solide dimensiuni critice și științifice.
Unii admiră la scenă deschisă această politică.
Alții o înjură (exemplul sârguinței nu este întotdeauna bine-văzut – ”dacă o să zică lumea că noi de ce nu facem”?)
Câte unii se mărginesc la o observare atentă a riscurilor și a eventualelor oportunități.
Alții, cei mai mulți, lasă lucrurile să curgă în legea lor și nu pricep în ruptul capului ce rost are să-ți complici viața.
În primul rând pe aceștia din urmă i-am invita la următoarele ediții.
Măcar așa, ca să priceapă de ce, de vreo 2000 și ceva de ani încoace, mai există pe lume și Masade care se încăpățânează să nu cadă.
A explica de ce traducem este probabil la fel de dificil ca și a explica de ce scriem. Și probabil că în totalitate sinceri am fi numai dacă am debita banalități de genul „Scriu / traduc, fiindcă nu pot să nu scriu / să nu traduc”. În niciun caz nu ne plac locurile comune, dar nici să facem rabat la sinceritate n-am vrea, astfel încât vom fi nevoiți să abordăm restul materialului ca pe un provocator, dar riscant balet (mai degrabă, rock-and-roll) pe o gheață extrem de subțire.
În principiu, tentația de a traduce are la bază stimuli de mai multe genuri și origini și de intensitate diferită:
• „dă bine” să trecem pe primul loc dorința de a promova o anumită literatură / cultură sau un anumit autor / o anumită carte în mediul cultural de unde provenim; este, desigur, un aspect important și care are toate datele pentru a ne pune serios la treabă în acest sens, dar, având în vedere că am declarat solemn mai sus că nu vrem să abdicăm de la capitolul sinceritate, vom mărturisi deschis că, pentru noi, acest stimul se află de-abia pe locul al doilea sau al treilea; or ever – în niciun caz pe primul;
• pe primul loc, din punctul nostru de vedere, se află ceea ce reprezintă probabil pentru oricine – dacă e să fie sincer până la capăt – stimulul primordial în activitatea de traducere: dorința de a vedea un anumit text / o anumită operă transpus(ă) în limba-țintă pe care ne-o alegem; este o provocare minunată, dar, în același timp, înșelătoare și, într-o oarecare măsură, riscantă, întrucât, vrând-nevrând și zică cine ce-o zice, ascunde în ea și o incitare de tip auctorial: traducem cu cea mai mare plăcere operele pe care ne-am fi dorit să le fi scris noi într-o altă limbă; trăim (ne amăgim?) un pic cu visul (iluzia?) că, traducând literat, vom deveni puțin coautori (în ceea ce privește limba-țintă, desigur) ai respectivei opere; ni se va reproșa (și pe bună dreptate, probabil) că am căzut chiar noi (și nu numai o dată) în cursa mai înainte descrisă
Traducând literatură, vom deveni puțin coautori
– și nu ne vom aroga ipocrizia de a nega acest lucru: da, este un sentiment ce nu se poate asemăna cu nimic altceva – să exprimi în limba română ceea ce au spus un Borkovec, un Fridrich, un Hruška, un Míka, o Fischerová sau o Šťastná în cehă, un Leikert, un Richter, un Ondrejička, un Markovi, o Gluštíková sau o Straková în slovacă, o Hana Samson, o Barbara Klicka, un Enormi Stationis sau un Dawid Mateusz în polonă, dar și să exprimi în cehă ceea ce au scris un Dinu Flămând, Peter Sragher, Radu Ruba, Adrian Suciu, Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu sau o Denisa Duran, Violeta Anciu ori Simina Popescu în română – nu fie nimănui cu mirare, retroversiunea reprezintă adesea o provocare chiar mai intensă decât „simpla” traducere în limba maternă; (suntem conștienți că ni s-ar putea reproșa aici o urmă de ipocrizie, având în vedere că ne-am ales drept limbă de expresie, așa cum se știe, ceha, dar nici nu trebuie să confundăm limba de expresie cu limba maternă: în ciuda a orice, traducem mai mult din cehă în română decât din română în cehă); despre provocarea de a căuta echivalente la nivel lexical, frazeologic, idiomatic sau semantic am mai scris adesea și nu vom mai insista aici; am abordat dintr-o perspectivă diversă, de-a lungul timpului, și provocarea de a identifica în limba-țintă un ritm care să avantajeze traducerea într-un mod cât mai apropiat de acela în care ritmul din limba-sursă avantajează originalul, și variantele / modalitățile de a defini sau, la nevoie, de a inventa acest ritm – nu ne vom repeta nici în acest caz, dar nu putem să nu menționăm aceste aspecte printre elementele certe de provocare în cazul în care ne hotărâm să ne apucăm de o traducere; de neglijat nu sunt nici elementele mai mult sau mai puțin metaliterare ale textului original
Provocarea de a identifica în limba-țintă un ritm care să avantajeze traducerea
(aspecte grafice, aliterație, rime exterioare sau interioare, elemente fonetice, aluzii semantice etc.), ele reprezentând adesea unele dintre cele mai dificile probe pentru traducător și pentru fantezia lui, adesea obligată să improvizeze în limba-țintă aspecte care să amintească în anumite feluri (care trebuie adesea inventate și ele) de ceea ce am numit mai sus elementele metaliterare și / sau (dar nu întotdeauna sau neapărat) experimentale din original;
• sperăm să nu fim considerați drept lipsiți de modestie sau acuzați de tentative de a aborda poziții de mimoză dacă vom declara că, pentru traducător, gloria sau dorința de a deveni celebru nu pot reprezenta stimuli specifici, și aceasta pentru simplul motiv că nici gloria, nici celebritatea nu-i sunt hărăzite: de cele mai multe ori, numele traducătorului apare cu litere mici, undeva pe a doua sau a treia pagină, și sunt foarte puține editurile (nu numai) românești care s-au arătat dispuse să-și asume „riscul” – strategic, grafic sau de producție – de a menționa numele tălmăcitorului direct pe coperta întâi; pe scurt, traducătorul trebuie să fie conștient că, dacă-și face treaba bine, ar avea ceva șanse de a contribui în mod real la promovarea respectivului autor sau a respectivei culturi în peisajul cultural al limbii-țintă, dar că foarte rar se va gândi cineva să-l menționeze măcar în acest context; (în cel mai bun caz, îi pot scrie confrații traducători din aceeași limbă o recenzie în care îi scot în evidență eventualele erori – reale sau fabricate – de tălmăcire); așadar, oricât de cunoscut ar fi autorul care ne este drag și pe care ni-l alegem spre traducere, trebuie să ne iasă din cap că prin această inițiativă vom croșeta în vreun fel la propria noastră glorie. Să fim mulțumiți dacă traducerea în sine are succes și dacă autorul ales se vinde, caz în care felicitările le vor primi, în primul rând, el și, în al doilea, editura;
• last but not least: Karel Čapek îl definea la un moment dat pe criticul literar drept „cel care îi spune autorului cum ar scrie el, dacă ar fi în stare”; parafrazând opinii asemănătoare venite din partea unor „prieteni” ai meseriei noastre (dacă îi / respectiv o putem numi astfel), am putea pretinde că traducătorul traduce și fiindcă și-ar dori să scrie, dar, de obicei, nu poate, nu este în stare, nu are talent etc. – și atunci încearcă măcar să „imite” (a se citi transpune) în altă limbă ceea ce a spus altcineva în original, spre a-și atribui măcar o urmă / imitație de „glorie auctorială”; nu suntem câtuși de puțin de acord cu afirmații de acest tip, dar nici nu putem nega că le-am fi auzit – și încă mai des decât ne-am fi dorit și decât ar fi fost cazul; repetăm că în niciun caz nu subscriem la ele, și totuși un aspect conex acestui subiect trebuie subliniat: activitatea de traducere literară stimulează cu siguranță creativitatea și nu sunt puțini traducătorii (și, trebuie spus, în general cei mai buni dintre ei) care, în urma traducerii unuia sau a mai mulți autori preferați, aleg să-și încerce ei înșiși condeiul în domeniul poeziei, al prozei sau al dramaturgiei; iar rezultatele sunt adesea remarcabile.
Despre tentativele de a traduce stereotipuri naționale în
poezie
De fapt, problema se poate pune în plan mai general, nu numai legat de stereotipuri naționale: cum transpunem într-o limbă-țintă expresii, cuvinte, aluzii sau referiri de orice fel pe care cititorii în limba-sursă le cunosc foarte bine, dar din viața de zi cu zi, cultura generală, experiența istorică, mentalul colectiv sau orice fel de alte surse legate de apartenența la o numită formă de inițiere / cunoaștere colectivă. Una dintre cele mai specifice este națiunea, cu variantele de rigoare pe care, în funcție de context, le putem defini sau înțelege ca popor, țară, stat, comunitate istorică, limbă, familie de limbi, câmp de activități, domeniu de studii etc. Este de la sine înțeles că persoanele care au în comun un atare background vor beneficia și de un fond de experiențe și cunoștințe a căror înțelegere le va fi facilitată tocmai de cunoașterea lor într-o măsură apreciabilă, dar, în primul rând, colectivă.
Reversul medaliei îl va reprezenta, în mod evident, dificultatea înțelegerii de către neinițiați a unei referiri legate de un atare context. Iar neinițiații pot fi, la rândul lor, de mai multe feluri: locuitori ai unei alte regiuni, persoane care au studiat într-un alt domeniu, vorbitori ai altei limbi etc. Din punctul nostru de vedere, aceștia din urmă sunt cei mai interesanți. Și aceasta în primul rând pentru că, în contextul de față, nu putem face prea multe pentru ei. Dicționarele nu ne ajută prea mult în explicarea specificităților istorice sau geografice. Și, în orice caz, explicația ar trebui, de fiecare dată, completată cu precizarea (de preferat, cât mai detaliată) a contextului. Pe care cititorul / cel ce receptează informația într-o limbă-țintă oarecare nu are cum să le cunoască. Cel puțin până la proba contrarie și / sau cu excepția unor coincidențe statistic improbabile. Pe scurt, avem ca primă variantă alienarea lingvistică și semantică, apropierea cititorului de contextul limbii-țintă prin adăugarea la traducerea propriu-zisă a unui șir de explicații suplimentare. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Oare? Pentru precizarea și fixarea cunoștintelor, da. Pentru concentrarea informației și fluiditatea respectivului text în limba-țintă, mai puțin, întrucât, dacă numărul referirilor (și, implicit, al referințelor) este mare, enunțul inițial riscă să se transforme într-un șir de explicații comparabil cu propria sa lungime. Este, trebuie s-o recunoaștem, problema principală de care ne-am lovit în tălmăcirea unui text – altfel demn de toată atenția – al poetului ceh Tomáš Míka, Noi, cehii, adevărată șarjă agresivă, necruțătoare și, orice s-ar spune, în bună măsură obiectivă la adresa propriului său popor. Dar, în primul rând, un text despre cehi scris pentru cehi. Pentru explicitarea sa în limba română, am fost nevoiți să apelăm la un număr imens de note de subsol care, ne este clar, impietează serios asupra cursivității și continuității poemului. Altfel însă, nu am fi reușit să îl lămurim pe cititorul român cine sunt Karel IV, Borovský, Macha, Palach și o mulțime de alte personalității ale culturii sau istoriei cehe, prea puțin cunoscute în afară. Bătaie de cap ne-au dat, așa cum era de așteptat, și referirile la evenimente fără menționarea expresă a unor personlități (v. Defenestrarea) sau jocurile de cuvinte bazate pe realități și tradiții specific cehe: interesant ni se pare, în acest caz, versul „Češi tančí Polku”,unde am fost nevoiți să facem față de la bun început unui număr de trei referiri specifice:
substantivul Polka, scris cu P majuscul, înseamnă „poloneză”, în sensul de locuitoare a Poloniei,
iar scris cu p minuscul este dansul „polka”;
propoziția din
cuprinsul versului poate fi înțeleasă deopotrivă: „cehii dansează polca” și „cehii
dansează cu o poloneză”;
frumusețea
femeilor poloneze este vestită în Cehia, mulți bărbați cehi având tendința de
a-și căuta – și a-și găsi – iubite / prietene / soții în țara vecină.
În aceste condiții, nu ne-a rămas, în absența unui termen românesc care să
denumească ambele noțiuni, decât să facem referire în traducere atât la
poloneză ca locuitoare a Poloniei, cât și la dansul polca: Cehii dansează polca cu polonezele. Și să adăugăm desigur, (încă) o
referință (notă de subsol) care să descrie situația. Iar exemplele ar putea
continua, dar riscând de a face această scurtă prezentare încă și mai greoaie
decât șirul de explicații prin care ne-am străduit să-i facem poemul mai
accesibil – sau măcar mai inteligibil – cititorului român.
Iar dacă suntem întru totul de acord cu potențialii noștri critici, în apărarea noastră nu ne rămâne de invocat decât realitatea că nu prea am avut de ales: alternativa la alienare este așa-numita „neaoșizare”, așadar tendința opusă, aceea de a aduce textul către zonele familiare în materie de cunoștințe, limbă, cultură și mentalitate ale cititorului. Un student intrepid mi-a propus, în acest sens, să traduc „Češi tančí Polku”prin „Românii joacă sârba”.Nu voi comenta, respect gusturile și preferințele tuturor cititorilor sau analiștilor (inclusiv de ocazie), însă acest gen de neaoșizare riscă să ne facă să uităm de unde am pornit. Trebuie să ne menținem, totuși, într-un context care să aibă ceva în comun cu Cehia. Altfel, riscăm să repetăm experiența unui confrate sârb, care s-a străduit să traducă același poem în limba sa maternă, aplicând tehnica neaoșizării. Rezultatul final – care, în mod evident, a trebuit aruncat la gunoi – se numea Noi, sârbii…
My Češi
Noi, cehii
Pravda vítězí!
Protože my Češi jsme koumáci
Protože my Češi jsme srabi
Protože my Češi jsme hrdinové bez bázně a hany
Protože my Češi jsme osudem stíháni
Nás Čecháčky nic nezaskočí
Ukradnem si nos mezi ušima
a ještě z toho máme srandu
My Češi se bojíme odporovat autoritám
My Češi jsme dali světu robota, kontaktní čočky,
Jana Ámose, šikovné škodovky, znojemské okurky, Milana Kunderu a mnoho dalších vynálezů, bez kterých by svět létal dodnes nespatřen v neviditelných stíhačkách rozbíjených Semtexem
Jsme národ Masaryků
Jsme národ Mistra Jana
Jsme národ schovaný v pivních sklepích města Tábor s růžencem okolo zápěstí
My Češi nejsme cikáni, Poláci, Židi
My Češi jsme Rakušáci mluvící česky
Na ulicích hlavního města máme k dostání ruské bábušky
Máme nejkrásnější jazyk na světě, protože jako jediní umíme říkat „ř“
Pijeme nejvíc piva a vyhnali jsme s pomocí Spojenců, kteří nás předtím zradili, nejvíc Němců ze Sudet.
Mnohé z nich jsme právem znásilnili, postříleli a hodili do Labe.
Hr na ně!
Jsme národ Palachů.
Máme holubičí povahu.
Stavíme mohyly, jsme hrdí a koluje v nás keltská krev.
Každá naše revoluce je sametová.
Každou defenestraci přežijeme na hnoji.
Co Čech to muzikant.
Co Čech to kosmonaut, komunista, fotbalista a hokejista.
Polovina z nás jsou dokonce tenisté.
Lidovou moudrost Čechů jen tak něčí lidová moudrost nepředčí.
Umíme se vylhat z bombardování svých měst.
Šedá zóna nebyla přece tak špatná.
Jsme kulturní národ a nemáme euro.
Užíváme blahodárných účinků, jež skýtá žen-šen i šen-gen.
Jsme malí, ale jak lvové bijem o mříže.
Máme Prahu a v ní nejlepší zoo na světě.
Pivo z Plzně je nejlepší pivo vyráběné v Polsku.
Jsme demokraté každým coulem.
Náš humor je černý.
Sebeironie pověstná.
Rádi kálíme do vlastního hnízda
běda však, když tam kálí někdo jiný:
vezmeme palcát a ožerem se v hospodě do němoty
Jsme smějící se bestie.
Pravda vítězí.
Umíme trpět, hajlovat, podepisovat petice i antipetice, jsme anální horolezci, víme, kdy co a jak a mluvíme všemi jazyky babylónské věže.
Všechny hollywoodské bijáky shlédneme vždy v českém znění.
Bez překladů bychom si dodnes četli vlastní Babičku a její knedlíkový jídelní lístek.
Na Zlatou kapličku nám vysypal ze svého c.k. prasátka nejvíce Starej Procházka.
V domě, kde se narodil náš jediný laureát Nobelovy ceny za literaturu
je bar Boulder v síti s horolezeckou stěnou.
Devadesát devět celých tři procenta Čechů jsou básníci.
Z nich devadesát devět celých osm lyrických.
Lyžujeme jako jeden muž a jako jedna žena umíme zeměpis.
Víme, kde je Ulánbátar.
Mnoho Čechů jsou rybáři.
Rybníkářská tradice v Čechách je dlouhá a pozoruhodná.
Dárky nám naděluje Ježíšek a umíme vyrobit kapří suši.
Co svedou jiní, svede Čech lépe.
Všude jsme byli, všechno umíme, narodili jsme se v kině a zvládáme práci všeho druhu, nosíme puntíčkovaného motýlka.
To chce klid a na Bělehrad!
Máme hřbitov Slavín.
Jsme národem Karla IV., Havlíčka, Čapka, Gotta a Kryla.
Několik našich poustevníků svou učeností zahanbilo poustevníky z jiných zemí. Několik našich filozofů bylo prezidenty a několik našich filozofů jsme umučili – v tom se podobáme antickým Řekům.
Uměli jsme se vždy vzepřít svým utlačovatelům.
Pravda vítězí!
Jsme Češi! Nikdy se nevzdáme!
Souložíme víc a lépe než jiné národy.
I naši faráři to umějí nejlíp
povědět lidem.
Opravdoví hrdinové české země se skrývají v málo sledovaných kanálech.
Na brixenských sjezdovkách recitujeme Tyrolské elegie.
Náš kraj byť rozlohou malý skýtá až na moře vzorky krajin celého světa kromě africké savany.
Máme nejkrásnější ženy.
Mnoho Čechů pod Čechy krutě trpělo.
Mnoho jiných Čechů si mezitím u táboráku opékalo buřty a poslouchalo rádio.
Nejlepšími Čechy byli Freud, Mahler, Rilke, Kafka, Jean Marais a Krteček.
V písni Yellowsubmarine se říká česky „Prosíme nedýchat“
Zdravíme se ahoj jako angličtí námořníci a čau, jako římští otroci ze Slovinska.
Češi tančí Polku.
Protože my Češi jsme die Simulantenbande.
Všichni známe Mou vlast a přitom kňouráme:
„Kde domov můj?“
Olizujeme smetanu z Dvořáka
Je až neuvěřitelné, jak velký je malý český člověk.
Adevărul învinge![1]
Fiindcă noi, cehii, suntem plini de idei
Fiindcă noi, cehii, suntem niște căcăcioși
Fiindcă noi, cehii, suntem eroi fără frică și fără pată.
Fiindcă pe noi, cehii, ne persecută destinul
Pe noi, cehoii, nu ne surprinde și nu ne tulbură nimic
Ne furăm căciula
și mai și facem bășcălie pe chestia asta
Noi, cehii, ne temem să înfruntăm autoritatea
Noi, cehii, am dat lumii robotul[2], lentilele de contact,
pe Jan Amos[3], Skodițele[4] alea meseriașe, castraveții
de Znojmo[5], pe Milan Kundera și multe alte invenții fără de care lumea ar zbura și-n ziua de azi
neobservată în avioane de luptă invizibile
pe care Semtexul[6] le-a făcut bucăți
Suntem un popor de Masarici[7]
Suntem poporul maestrului Jan[8]
Suntem poporul care și-a conservat ființa în pivnițele cu bere[9] ale orașului
Tábor[10] cu rozariul înfășurat în jurul încheieturii mâinii[11]
Noi, cehii, nu suntem țigani, polonezi sau evrei
Noi, cehii, suntem austrieci care vorbesc cehește
Pe străzile capitalei noastre se vând babușki rusești[12]
Avem cea mai frumoasă limbă din lume, fiindcă suntem singurii în stare să-l pronunțe pe „ř“[13]
Suntem cei mai mari băutori de bere și, cu ajutorul Aliaților, care mai înainte ne trădaseră[14], am alungat cei mai mulți nemți din Țara Sudetă.
Pe mulți dintre ei, și pe bună dreptate, i-am violat, împușcat și aruncat în Elba.
Așa le trebuie, lua-i-ar dracu!
Suntem un popor de Palachi[15].
Avem fire de porumbițe.
Construim tumuli funerari, suntem mândri și prin vinele noastre curge sânge de celt.[16]
Toate revoluțiile noatre sunt de catifea[17].
Supraviețuim printre gunoaie tuturor defenestrărilor[18].
Toți cehii sunt muzicanți.
Toți cehii sunt cosmonauți, comuniști[19], fotbaliști și hocheiști[20].
O jumătate dintre noi suntem chiar și tenismeni.
Ar fi greu ca înțelepciunea populară a altora să o depășească pe a cehilor.
Știm să-i ducem de nas pe cei care vor să ne bombardeze orașele.[21]
În fond, zona gri nu a fost așa de rea.[22]
Suntem un popor cult și nu avem euro.
Profităm de efectele binefăcătoare ale jen-șen-ului și șen-ghen-ului.
Suntem mici, dar ne luptăm ca leii pentru gratiile noastre.
Avem Praga și în ea cea mai mare grădină zoologică din lume.
Berea din Pilsen este cea mai bună bere fabricată în Polonia.[23]
Suntem democrați până în măduva oaselor.
Avem umor negru.
Autoironia noastră este legendară.
Ne căcăm cu plăcere în propriul nostru cuib,
dar vai și-amar dacă ni-l cacă alții:
punem mâna pe ciomege, mergem la cârciumă și bem până nu mai știm cum ne cheamă.
Suntem bestii hlizite.[24]
Adevărul învinge.
Ne pricepem să suferim, să strigăm „heil”, să semnăm petiții și antipetiții[25], suntem alplimbiști anali, știm ce, cum și când și vorbim toate limbile Turnului Babel.
Vedem toate noutățile de succes de la Hollywood, dar numai dublate în cehă.[26]
Dacă nu ar exista traduceri, ne-am citi până în ziua de azi numai propria Bunică[27] și lista ei de bucate pe bază de găluști.
Pentru Bisericuța noastră de Aur[28], cel mai tare și-a scuturat chezăreasca-i și crăiasca-i pușculiță Moș Promenadă[29].
Nouăzeci și nouă virgulă trei la sută dintre cehi sunt poeți.
Dintre aceștia, nouăzeci și nouă virgulă opt la sută poeți lirici.
Schiem cu toții de parc-am fi un singur om[30] și cunoaștem geografia ca o singură femeie.
Știm unde este Ulan Batorul.
Mulți cehi sunt pescari.
În Cehia, tradiția iazurilor de pește este îndelungată și demnă de atenție.[31]
Cadourile de Crăciun ni le oferă Micul Isus[32] și știm să facem sushi de crap[33].
Cehul demonstrează și mai bine ce-au demonstrat alții înainte.
Am fost peste tot, știm totul, ne-am născut la cinema și ne pricepem la tot felul de treburi, purtăm papioane cu modele cu puncte.
Pentru asta e nevoie de calm și s-o pornim spre Belgrad![34]
Avem Cimitirul Slavei.[35]
Suntem poporul lui Carol al IV-lea[36], Havlíček[37], Čapek, Gott și Kryl[38]
Prin erudiția lor, câțiva dintre călugării noștri asceți i-au făcut de rușine pe asceții din alte țări. Câțiva dintre filozofii noștri au devenit președinți și pe alți câțiva i-am torturat – fiind, din acest punct de vedere, asemănători cu grecii antici.
Am știut întotdeauna să profităm de exploatatorii noștri.
Adevărul învinge!
Suntem cehi! Nu ne dăm bătuți niciodată!
Ne cordim mai mult și mai bine decât alte popoare
Iar la chestia asta se pricep cel mai bine popii noștri
cum s-o explice norodului.
Adevărații eroi pe care i-a dat țara cehească se ascund
în canalele cu cea mai mică audiență.
Pe pârtiile de schi din Brixen recităm
Elegiile Tiroleze.[39]
Deși micuț ca întindere, cuprinsul cehesc are în el câte ceva din toate ținuturile lumii, în afară de savana africană.
Avem cele mai frumoase femei.
Mulți cehi au suferit crunt sub stăpânirea cehească.
În același timp, mulți alți cehi prăjeau cârnați și ascultau radioul la ușa cortului.[40]
Cei mai tari cehi au fost Freud, Mahler, Rilke, Kafka, Jean Marais[41] și Cârtița[42] din serialul de animație cu același nume.
În piesa Yellowsubmarine se spune cehește „Prosíme nedýchat“ / „Vă rugăm, nu respirați.”
Ne salutăm cu Ahoi, ca marinarii englezi, și cu Ceau, ca sclavii romani din Slovenia.[43]
Cehii dansează polka numai cu polonezele.[44]
Pentru că noi, cehii, suntem die Simulantenbande.
Toți știm Patria mea[45] de Smetana, în schimb, când ne cântăm imnul, întrebăm, sclifosindu-ne, Unde mi-e căminul?
Lingem smetana de pe Dvořák[46].
E incredibil cât de măreț poate fi cehul cel mititel.
[1] Lozincă înscrisă din anul 1920 pe steagul președintelui cehoslovac (din 1993 ceh) în forma Adevărul va învinge, unul dintre principiile favorite ale politicii lui Havel: Adevărul și iubirea vor învinge minciuna și ura. [2] Cuvântul robot a fost imaginat pentru prima dată, la fel ca și mașinăria de tip umanoid pe care o definește, de scriitorul ceh Karel Čapek. [3] Jan Amos Komenský / Comenius (1592–1670), cărturar ceh, întemeietorul pedagogiei moderne. [4] Uzinele Škoda sunt acum parte a concernului Volkswagen. O nouă șarjă a autorului la adresa „mândriei patriotice” cehești: „mașina națională”, Skodițele cele meseriașe, sunt, de fapt, mutații fabricate în Cehia ale diverselor tipuri de automobile Volkswagen. [5] Oraș în Moravia de Sud, la granița cu Austria. Castravetele de Znojmo – delicatesă tradițională a bucătăriei cehe, având o vechime atestată documentar de peste patru secole, motiv din care au existat tendințe de a fi transformat într-un fel de „brand de țară”. O ironie acidă a autoeului la adresa acestui „naționalism de bucătărie”. [6] Explozibil de mare putere inventat în Cehia. [7] Tomáš Garrigue Masaryk (1850–1937) – primul președinte al Cehoslovaciei independente, nou-apărute după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar în 1919, prototipul politicianului puternic, onest, patriot și apărător înfocat al intereselor naționale, transformat de generațiile de mai târziu într-un model ideal. [8] Jan Hus (1369–1415), cărturar și cleric ceh, unul dintre întemeietorii primelor forme de protestantism din Europa. [9] Un alt pretext al ironiei auctoriale: jocul de cuvinte sklep (în cehă, „pivniță”) – pivnice (în slovacă, „pivniță”, în cehă „berărie / depozit de bere”, aluzie la reputația cehilor de cei mai mari consumatori de bere din lume. [10] Oraș în Boemia de Sud, în care urmașii întru credință ai lui Hus, conduși de liderul militar Jan Žižka (1360–1424), au organizat o eficientă, dar vremelnică rezistență armată împotriva clasei politice dominante a vremii, nobilimea germană catolică, ceea ce a transfomat acest conflict militar îndelungat și sângeros, cunoscut în istorie sub numele de Războaiele Husite, într-un simbol al luptei cehilor pentru independență nu numai religioasă, ci și națională. [11] Aluzie la vulgarizarea și banalizarea sentimentului religios de către cehi, astăzi poporul cu cel mai mare procentaj de atei din Europa. [12] Aluzie sarcastică la numeroasele magazine rusești din centrul istoric al Pragăi și la păpușile de tip „babușka”, suveniruri turistice „pragheze” care se vând practic la fiecare colț de stradă. Un alt aspect al falsității „patriotismului” ceh în viziunea autorului. [13] Consoană specific cehească, inexistentă în alte limbi, care se pronunță ca o combinație de „r” și „j”, subiect a numeroase bancuri „naționale” / „naționaliste” care sugerează că, în afara acestui sunet, cehii nu au nimic „al lor”, „împrumutând” / „furând” totul de la popoarele și culturile din jur. În același context, afirmația obsesiv repetată a naționaliștilor cehi că au „cea mai frumoasă limbă din lume” este pusă de autor în antiteză ironică cu „ř“, ca așa-zis „unic element de originalitate al culturii cehe”. [14] În 1938, aliații tradiționali ai Cehoslovaciei, Anglia și Franța, au acceptat, prin Dictatul de la München, pretențiile teritoriale ale lui Hitler la adresa acestei țări, teritorii cunoscute drept Țara Sudeților și locuite de o masivă și vocală minoritate germană, care a reprezentat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial un sprijin puternic pentru Germania Nazistă. După război, drept represalii față de simpatiile lor pronaziste și atitudinea lor agresiv anticehoslovacă, germanii sudeți (în mare parte femei, bătrâni și copii, văduvele și orfanii militarilor germani sudeți morți în război) au fost expulzați din Cehoslovacia reapărută pe harta Europei cu concursul decisiv al Aliaților. [15] Jan Palach (1948–1969) – student ceh care și-a dat foc în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia în 1968. [16] Un alt loc comun de mare succes în folclorul pseudoștiințific cehesc, mai ales în anii ’90 ai secolului trecut: „keltomania”, obsesia originii celte, teorie convenabilă pentru amorul propriu al cehilor care se rușinau de originea lor slavă. [17] Aluzie la denumirea sub care este cunoscută îndeobște celebra revoltă anticomunistă din noiembrie 1989, care s-a desfășurat, în ansamblu, în mod pașnic și a avut un număr redus de victime. [18] Prima defenestrare de la Praga a dus la uciderea a șapte membri ai consiliului orășenesc de către o mulțime de husiți radicali cehi. Incidentul a avut loc pe 30 iulie 1419. Jan Želivský, preot husit de la Biserica Fecioarei Maria a Zăpezilor, și-a condus congregația într-o procesiune pe străzile Pragăi spre Primăria orașului. Consilierii orășenești au refuzat să-i elibereze pe prizonierii husiți, iar un consilier antihusit a aruncat cu o piatră spre protestatari. Mulțimea înfuriată a luat cu asalt primăria și i-a aruncat pe membrii consiliului orășenesc pe ferestre, aceștia prăbușind-se pe sulițele mulțimii înarmate aflate în stradă. A doua defenestrare de la Praga a fost un eveniment care a avut loc în 1618, la începutul Războiului de Treizeci de Ani. [19] Aluzie la faptul că, dintre țările Europei Centrale și de Est ocupate de armata sovietică, Cehoslovacia a fost singura în care, după cel de-al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist a câștigat în mod real alegeri cu adevărat democratice, fiind votat de peste 40 la sută din populație. [20] Hocheiul are aproape statut de sport național în Cehia. [21] Aluzie la bombardarea Iugoslaviei de către trupele NATO în anul 1999 și la atitudinea rebelă și lipsită de compromis a Serbiei în cauza Kosovo. [22] Unul dintre reproșurile cehilor la adresa propriei lor istorii, mai ales în timpul comunismului, și totodată unul dintre complexele lor constă în obiceiul de a adopta în permanență linia minimei rezistențe, de a prefera umilința, dar și confortul „zonei gri”. [23] Una dintre cele mai importante linii de producție ale „berii naționale”, Pilsner Urquell, un alt „brand de țară” și pretext de „mândrie patriotică” cehească, se află în Polonia. [24] Celebră replică din filmul Trenuri strict supravegheate, realizat în anul 1968 de Jiří Menzel și recompensat, în același an, cu Oscarul pentru cel mai bun film străin: „Știți ce sunt cehii? Bestii hlizite.” [25] Aluzie la Charta 77, energic protest antidictatorial semnat de numeroși intelectuali cehi ostili regimului comunist (printre ei, și Václav Havel) și la Antichartă, document artificial, prin care puterea politică a momentului a încercat să îl contracareze și să îl combată pe primul. [26] Prin tradiție, în cinematografele și la televiziunile cehești, toate filmele, indiferent de limba în care sunt vorbite în original, se transmmit dublate în cehă. [27] Joc de cuvinte: Bunica, celebru roman al scriitoarei cehe Božena Němcová din anul 1855, una dintre operele de bază ale literaturii cehe moderne. Se studiază în detaliu încă din primii ani de școală și reprezintă, în aceeași măsură ca și numeroase alte elemente supuse tirului ironiei auctoriale în acest poem, un motiv de „mândrie patriotică” și un „brand național”. [28] Denumire sub care mai este cunoscut Teatrul Național din Praga, construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin subscripție publică. [29] Așa era poreclit Franz Joseph I de către cehi (în cehă, Starej Procházka). [30] În original: jako jeden muž („ca un singur bărbat”), de unde jocul de cuvinte bărbat/femeie. [31] Aluzie la inundarea a numeroase pășuni și terenuri arabile și la transformarea lor în întinse iazuri de pește după înfrângerea cehilor în Războaiele Husite, întrucât scăderea accentuată a populației în urma dramaticelor evenimente istorice menționate a făcut ca agricultura să devină nerentabilă pentru latifundiarii germani din cauza lipsei mâinii de lucru, în timp ce creșterea puietului de pește în iazuri necesita un efort mult mai redus. [32] În tradiția cehă, nu există Moș Crăciun, iar cadourile le oferă Copilul Isus. [33] Friptura de crap la cuptor este una dintre specialitățile tradiționale de Crăciun în Cehia. [34] Parafrază a unei celebre replici atribuite (eronat, se pare) soldatului Švejk: Pentru asta, e nevoie de calm și s-o pornim spre Belgrad. Prin tradiție, în timp ce rostea această replică, eroul stătea așezat în scaunul cu rotile și își agita cârja prin aer în semn de salut. [35] Criptă de mari dimensiuni în cadrul cimitirului praghez Vyšehrad, veritabil pantheon al marilor personalități din toate domeniile pe care le-a dat lumii Cehia. [36] Rege al Boemiei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană sub domnia căruia Boemia și-a atins apogeul puterii politice, militare, economice și culturale în cadrul Imperiului. [37] Karel Havlíček Borovský (1821–1856), poet, jurnalist și politician ceh, întemeietorul jurnalisticii cehe. [38] Karel Kryl (1944–1994), cântăreț folk și poet ceh, reprezentant de seamă al protestsong-ului cehoslovac din anii 60 ai secolului trecut. [39] Luptător neobosit pentru drepturile cehilor în Monarhia Habsburgică și critic acerb al guvernului absolutist al lui Franz Joseph I, mai sus menționatul Karel Havlíček Borovský a fost deportat în anul 1851 în localitatea Brixen din Tirolul de Sud (astăzi, în Italia), unde a scris, printre altele, Elegiile tiroleze, una dintre cele mai apreciate opere satirice ale vremii. [40] Aluzie la disidenții curajoși care au avut de suferit după invazia rusească din 1968, în timpul așa-zisei „normalizări”, și la numeroșii concetățeni care au acceptat fără prea mari probleme starea de fapt, lăsându-se „cumpărați”. [41] Aluzie la „adoptarea” de către cehi a unor personalități ale culturii universale și definirea lor drept ”cehi de-ai noștri” fără nici un fel de argumente științifice sau doar pe baza unor simple legende. [42] Aluzie la celebritatea simpaticului personaj din serialele cehești de animație. [43] În cehă, ahoj, respectiv čau. Din nou aluzie la preluarea automată, lipsită de creativitate a unor teme, motive, cuvinte și obiceiuri internaționale, „străine” de către cehi. [44] Aluzie la faptul că singurul dans tradițional atestat ca fiind de origine cehă („dans popular ceh”) este polka (ceea ce în cehă înseamnă „femeie poloneză”) și la faptul că bărbaților cehi le plac mai mult femeile de alt neam decât cehoaicele, în special slovacele și polonezele. [45] Una dintre capodoperele celebrului compozitor ceh Bedřich Smetana, pusă în antiteză ironică cu primul vers al imnului național ceh, Unde mi-e căminul / patria? [46] Joc de cuvinte utilizând numele celor mai cunoscuți compozitori cehi, înțelesul numelor lui Smetana („smântână”) și Dvořák („curtean”) și expresia cehă a linge smântâna de pe cineva = a linguși pe cineva.
Simpozionul de Retraducere Literară organizat pe 4 și pe 5 noiembrie de Fitralit a fost o tentativă temerară a lui Peter Sragher de a demonstra că se poate.
Ce să se poată, mă întrebați? Se poate face. Lucra. Mișca. Acționa. Veni cu idei noi. Și poate că cea mai bună veste în legătură cu acest eveniment este faptul că a avut loc. Că a existat inițiativa de a-l organiza. Și că ea s-a concretizat.
Departe de mine
gândul de a bagateliza sau minimaliza însemnătatea altor aspecte legate de
acest proiect. Tocmai pentru a îndepărta această ipoteză, le voi enumera în
cele ce urmează, în mod convențional:
1. Este vorba
despre primul eveniment de acest tip de la noi, aici nemaiexistând până acum o
atare inițiativă. Este și cazul, de altfel: la noi nu este luată în serios nici
măcar traducerea ca atare, tălmăcitorul nu are parte nici măcar de un statut
oficial sau de un cod în nomenclatorul profesiilor. Așadar, cui și de ce să-i
pese de re-traduceri, dacă nici măcar traducerile (să le spunem „inițiale”? „ca
atare”? „as such”?) nu au parte de prea multă atenție? Păi, să le luăm pe rând:
Cui – răspunsul e destul de simplu și, de fapt, a și fost dat: de exemplu, lui
Peter Sragher. De ce, n-aș fi în stare să vă răspund. Întrebați-l pe el.
2. La un nivel
superior, este prima dată când retraducerii i se acordă nu numai (o) importanță
(oarecare), ci una la nivel științific. Altfel spus, nu ne adunăm pentru a
număra ce s-a tradus de două sau de trei ori, eventual pentru a „ghici” de ce
s-a întâmplat chestia asta, ci pentru a căuta și a oferi acestei chestiuni o
cauză și un răspuns științific, argumentat ca atare. Multe dintre comunicări au
avut, într-adevăr, un nivel științific demn de tot respectul, analizând nu
numai existența retraducerilor, ci și motivele – literare și extraliterare –
care au dus la apariția lor. De remarcat tendințele de a explica acest fenomen
la nivel sociologic și uneori chiar antropologic. Aș remarca, (nu numai) pe
acest plan, complexitatea și conținutul deosebit de interesant al comunicărilor
prezentate de George Volceanov, Alexandru Skultéty, Ioana Costa, Gabriela
Creția și Sorin Paliga.
3. Se poate
remarca, de asemenea, implicarea masivă a tinerilor în desfășurarea
evenimentului: tineri cercetători, absolvenți, studenți sau pur și simplu
entuziaști (dar de un nivel profesional demn de tot respectul) au fost prezenți
nu numai în calitate de sprijin logistic al simpozionului, ci și ca
participanți activi, referenți, colaboratori și chiar autori de foarte
interesante comunicări științifice. În acest context, chiar dacă voi fi –
probabil, pe bună dreptate – bănuit de subiectivism, nu pot să nu remarc
aportul deosebit al tinerilor Alexandru Iacobson și Sebastian Stan, studenți la
Boemistică, la panelul dedicat retraducerilor din creația lui Havel, panel pe
care am avut onoarea de a-l organiza și coordona în cadul simpozionului.
4. Nu este de
neglijat nici faptul că, în cea mai mare parte a timpului, spațiul rezervat
spectatorilor a fost plin, așadar inițiativa și-a atins chiar și cel mai
dificil dintre țelurile aferente unor evenimente de acest fel: impactul la
publicul (mai mult sau mai puțin) larg. Iar dacă se poate invoca faptul că a
fost vorba despre un public specializat – atunci, așadar, a priori limitat. Fie. Un simpozion de retraduceri nu se adresează
consumatorilor de telenovele. Nu că am avea ceva împotriva acestora, dar fiecare
gen de activitate își are propriile grupuri-țintă și categorii de „consumatori”
interesați. Din rândurile acestora, simpozionul despre care vorbim aici i-a
convins pe suficient de mulți – și nu trebuie să scăpăm din vedere acest
aspect.
5. O condiție
esențială a oricărui simpozion este acoperirea unei palete suficient de largi
de cazuri. Proiectul FITRALIT a îndeplinit cu prisosință și acest postulat,
comunicările prezentate referindu-se la retraduceri din literaturile italiană,
franceză, engleză, americană, germană, cehă, polonă, rusă, greacă veche, latină
etc.
6. Așa cum
trebuie, simpozionul a conținut și un moment de lansare de carte. A fost tradus
în limba română și publicat la editura Brumar un titlu fundamental pentru
domeniul căruia i-a fost consacrat întregul eveniment: Friedrich
Schleiermacher, Über die verschiedenen Methoden des Übersetzens /
Despre feluritele metode de traducere (traducere și note de
Viorica Nișcov, cu un studiu introductiv de Victor Ivanovici).
7. Nu aș putea
încheia succinta trecere în revistă a celor mai importante dintre elementele legate
de acest simpozion fără a remarca dinamismul și profesionalismul moderatorilor
principali Liviu Franga și, din nou, Peter Sragher, precum și buna organizare a
întregului eveniment, lipsită de orice fel de sincope sau disfuncționalități.
Dincolo de toate aceste aspecte obiective și peste care nu s-ar fi putut trece în cazul niciunui material privitor la evenimentul de care ne ocupăm aici, observațiile mele mai mult sau mai puțin subiective au în vedere, în primul rând, atmosfera relaxată, de comunicare deschisă si sinceră, care a caracterizat întregul eveniment, senzația de sinceritate și autentic care a domnit în permanență pe parcursul celor două zile ale lucrărilor, o anumită formă de entuziasm aproape studențesc (și o spun în înțelesul cel mai frumos al cuvântului), generator de energie și inițiativă, o formă de adevărată camaraderie colegială între participanți, independentă de diferențele de vârstă, experiență și grad sau nivel profesional. Iar la ceasul concluziilor nici aceste aspecte nu se cuvin neglijate.
„Accept critica, dar pe aceea constructivă. Mă interesează, mai ales, părerea oamenilor care scriu și ei. Îmi folosesc experiența (și, de multe ori, scriu mai intens decât trăiesc în această lume), așa că învăț multe” – a spus într-unul dintre interviuri Enormi Stationis (a.k.a. Bartosz Radomski).
Iar afirmația nu este deloc hazardată, dat fiind, pe de o parte, caracterul homoerotic al volumului Centauride, pe de altă parte obsesia autorului pentru teme cosmogonice. În volumul Agharta, creează impresia unei contradicții intenționate, a unui gest provocator și, în accepția multora, a unei decizii controversate, în primul rând din punct de vedere moral, dacă nu chiar distrugerea prematură a unei cariere care începuse cel puțin promițător. Radomski și-a asumat, așadar, o sarcină dificilă și riscantă. Și aceasta, nu numai din cauza mentalității unei mari părți a societății poloneze. Erotismul și cosmogonia (cu atât mai mult, alăturarea acestor două noțiuni sub un motiv – sau pretext – antagonic) reprezintă întotdeauna terenuri alunecoase, care te pot trăda cu ușurință. Ne-am putea întreba retoric: Ce e mai frumos și mai superficial decât iubirea și ce cale este mai bătută, ce motiv este mai uzitat decât acela al „banalei” nașteri a Universului, de la anticele mituri sumeriene și filozofia clasică germană citire, cu Eminescu indiscutabil milestone pe traseu? Mai rău decât a irita prin provocatoare poeme despre („așa-zisa”) iubire „de orientare inversă”, autorul se atinge și de motivele seculare, „populare”, „pure” pe care – „culmea impertinenței” – le mai și combină cu „păgânele” motive anterioare.
Aplicându-le primelor un nemeritat „glanț” de „seriozitate”, în schimb „pângărindu-le” pe ele din urmă prin contaminarea cu o realitate cel puțin „necatolică”. Undeva, la mijloc, s-ar găsi câmp ideal pentru a crea dragoste, modele cosmogonice, cântece erotice, personificări demitizante, ba chiar „infracțiuni” de lezmajestate morală și mai provocatoare. Simfonii homoerotice, (de)mi(s)tificări în aparență banalizante și „umilitoare”, luarea în răspăr a Bibliei, acreditarea unei cosmogeneze la fel de lascive precum cel mai pofticios dintre fiii lui Dumnezeu, care intră la fetele oamenilor spre a-și ostoi tânjirea păgână, spre deosebire de uriași, care, atunci când tânjesc după oameni, / îi mănâncă.
Pe scurt, Enormi nu ar fi putut găsi o modalitate mai eficientă de a coaliza împotriva sa critica literară seculară procatolică, în indestructibilă alianță cu fețele delicate din societatea civilă și, nu în ultimul rând, clasa politică aflată la conducere în Polonia în acest moment. În același timp, a reușit să-și atragă simpatia cercurilor de poezie polonă tânără, precum și pe a criticilor obiectivi, nealiniați politic și neimplicați religios. Dar – și poate că acesta este aspectul cel mai important – Enormi a reușit să-și făurească un stil poetic original, care să devină o marcă inconfundabilă a sa și a operei sale, stil bazat tocmai pe o combinație și (dez?)armonizare în cheie strict personală a unor elemente specifice fiecăruia dintre mai sus (și succint) prezentatele domenii, considerate până acum – tematic și, mai ales, moral – disjuncte.
Numai oile și caprele nu-și înalță ochii către cer spre a cere răzbunare
Dincolo de imaginile cu
doi bărbați în așternut care-și declară dragostea – un bărbat lângă un bărbat
resimte și el o puternică nevoie de a fi acceptat „în mod oficial”, de apropiere,
de dragoste. Dar aici avem ceva mult mai puternic, o dimensiune orgiastică, mai
mult, incluzând elemente / aluzii mitologice și trimiteri concrete și puternice
la realitatea contemporană, la gesturi și obiceiuri (homo? hetero?)sexuale de fiecare
zi, la locuri și clipe unde astăzi se poate obține „plăcerea” gratuit sau
pentru o taxă simbolică – sau înălța o rugăciune până la proba contrarie păgână
în cadrul unei religii nou definite, captivante și strict tarifate.
Să nu ne temem de vorbe și imagini, oricât de neconvenționale ar fi anumite cuvinte. Autorul pătrunde în lumea încăperilor întunecate, a saunelor, a locurilor în care un bărbat gol poate întâlni un alt bărbat gol, locuri pentru dragoste pe repede înainte, subsumată strict satisfacției sexuale – și, poate, unui ritual legat de mituri reinterpretate și re-create, despre universuri (fie ele limitate / individuale) care profită de contextul tulbure spre a-și defini o cosmogeneză ad hoc (desigur, circumstanțială) și a-și reclama dreptul la existență. Apoi, partenerii de ocazie („iubiții” ? închinătorii noii credințe? „duhovnicul și mireanul”?) probabil că vor pleca și nu se vor mai întâlni niciodată. Dar această poveste nu este (de)scrisă în opera lui Enormi Stationis. Avem de a face doar cu o declarație de fapt. Cu descrierea unei realități (concrete sau imaginare, Dichtung sau Wahrheit, în funcție de poziționarea față de sistemul de referință definit sau sugerat de autor. Și poate că acest curaj al său ne captivează cel mai mult…
Adam i Ewa
Adam și Eva
Trwa walka płci.
Brzydka straciła
jedno żebro.
Războiul sexelor continuă.
Sexul tare a pierdut
o coastă.
Și ar mai fi de
menționat situațiile extrem de concentrate pe care – nu avem de ales – trebuie
să le numim lirice: doi bărbați se iubesc, au un orgasm, iar din întreaga
experiență extrag un fel de rezumat bun: W
zalegającej na nas pianie nie narodzi się Afrodyta„Afrodita nu se va naște din spuma ce
ne acoperă” (de peste
noi). Mai puțină literalitate, în schimb, nu ne va surprinde că există aici o
oarecare finețe, în această sexualitate sălbatică. Tocmai în aceasta constă
ironia situației: eu știu, tu știi, dar chiar trebuie să creăm un verset din
aceste cuvinte simple?
Pornind de la aceste realități, vom înțelege că principala problemă de care se lovește traducătorul este necesitatea de a (re?)inventa în limba-țintă un limbaj la fel de compozit, și cu tot atâtea conotații în acest caz, lirico-mitologico-universal-erotic, presărat cu termeni tehnici de mare finețe din matematică, astronomie, mitologie, dar și conținând doza necesară de ironie pentru a putea menține sub control toate acele domenii pe care le modelează, le combină, le subjugă și le deformează, spre a le recombina în cadrul propriului sistem poetic și – de ce ne-am feri s-o spunem – filozofic:
Kosmogeneza
Cosmogeneză
zanurzona w bezkresie wód
odbywa wieczny sen
omnipotencja
wodnista nicość
drzemie
wypuszcza powietrze
wydycha polikosmos
puste bąble płyną
unoszą się w prawodach
wszechświaty tworzą się
nieskończenie wiele nieruchome
nurkują poza czasem hydroeteryczne bańki
budzą się
wprawione w ruch
zaczynają działać na chwilę
miliardy lat
wydech
bezsilne kończą się
rozpryskują
stwórca oddycha nieskończenie
scufundat în imensele ape
somnul veșnic
are atotputernicia
unui vid apos
somnul
împroașcă în văzduh
expiră polykosmos
țâșnesc din el bule de aer
ce se înalță prin apele străvechi
se formează universuri
se trezesc la viață
nenumărate
minuscule sfere hidroeterice
nemișcate
scufundându-se în adâncurile timpului
se pun în mișcare
dintr-o dată se activează
pentru miliarde de ani
expirație
neputincioase sfârșesc
prin a se dezintegra
creatorul respiră fără întrerupere
Iar dacă poemul anterior reprezintă o puternică metaforă a ejaculării în context mitologic, cosmogenetic și religios, în schimb textul scurt care urmează poate fi înțeleasă ca o „delicată” scenă (eventual) conjugală, comparabilă cu o ceartă în familie:
Relaks przełożonej
Supraveghetorul se destinde
Wódkę za wódką
przegryzasz landrynką.
Sądzisz, że nie czuję?
Bei votcă după votcă,
Sfărâmi între dinți un drops.
Ai impresia că nu simt?
Așteptăm, așadar, cu interes evoluția unuia dintre cei mai interesanți și mai talentați tineri poeți polonezi contemporani, provocându-l, în principal, să nu înceteze niciodată să ne provoace.
Enormi Stationis (a.k.a. Bartosz Rdomski) ete un filolog clasic polonez, istoric al ideilor, poet şi traducător din literatura clasică și literatura română. Este doctorand al Institutului de Studii Clasice de la Universitatea din Varşovia, membru al Asociaţiei Filologice din Polonia și membru al Asociaţiei Autorilor Polonezi. Poeziile sale au apărut în numeroase antologii şi reviste de poezie. Enormi Stationis este autorul volumului de poezii mitologico-erotice Centaurydy si al volumului Agharta. Bursier multiplu al Institutului Cultural Român din Bucureşti şi al Agenţiei Universitare a Francofoniei. Cercetător în domeniul literaturii române vechi şi al conexiunilor literare dintre Polonia şi Moldova în secolul al XVII-lea. În lucrarea sa de doctorat se ocupă de filozofia lui Andreas Wissowatius şi de reconstrucţia acesteia în Divanul… lui Dimitrie Cantemir. Enormi Stationis locuieşte şi lucrează la Varşovia. În timpul liber îi place să călătorească.
Proxima Centauri
Proxima Centauri
nieuzbrojonym okiem
niewidoczny z ziemskiego świata
mały czerwony karzeł
wśród nieskończonej liczby gwiazd
świecących we wszechświecie
znajduje się najbliżej Słońca
porządek kosmosu jednak
nie pozwala im się zbliżyć
wszystko jest poukładane chaotycznie
o pitică roșie
invizibilă cu ochiul liber
din lumea pământeană
dintre nenumăratele stele
strălucind în univers
ea este cel mai aproape de soare
ordinea universului nu le
îngăduie să se apropie una de alta
totul este ordonat în mod haotic
Magnificat
Magnificat
Nad ranem słyszę jeszcze jej dźwięk.
Muzyka wciąż rozbrzmiewa w mojej głowie.
Budzi się Słońce i rozświetla niebo.
Mój świat dopiero kładzie się spać. Kołysze się.
Nie jestem w stanie czytać nut
z dzisiejszej pięciolinii mojego życia.
Śpiewam i gram do własnej melodii.
Dimineața încă îi aud sunetul.
Muzica asta continuă să-mi răsune în cap.
Soarele se deșteaptă și luminează bolta cerească.
În schimb, lumea mea se leagănă pentru a adormi și atât.
Nu-s în stare să citesc notele de pe portativul vieții mele.
Cânt și zdrăngănesc la diverse instrumente propria-mi melodie.
Kosmogeneza
Cosmogeneză
zanurzona w bezkresie wód
odbywa wieczny sen
omnipotencja
wodnista nicość
drzemie
wypuszcza powietrze
wydycha polikosmos
puste bąble płyną
unoszą się w prawodach
wszechświaty tworzą się
nieskończenie wiele nieruchome
nurkują poza czasem hydroeteryczne bańki
budzą się
wprawione w ruch
zaczynają działać na chwilę
miliardy lat
wydech
bezsilne kończą się
rozpryskują
stwórca oddycha nieskończenie
scufundat în imensele ape
somnul veșnic
are atotputernicia
unui vid apos
somnul
împroașcă în văzduh
expiră polykosmos
țâșnesc din el bule de aer
ce se înalță prin apele străvechi
se formează universuri
se trezesc la viață
nenumărate
minuscule sfere hidroeterice
nemișcate
scufundându-se în adâncurile timpului
se pun în mișcare
dintr-o dată se activează
pentru miliarde de ani
expirație
neputincioase sfârșesc
prin a se dezintegra
creatorul respiră fără întrerupere
Adam i Ewa
Adam și Eva
Trwa walka płci.
Brzydka straciła
jedno żebro.
Războiul sexelor continuă.
Sexul tare a pierdut
o coastă.
Grzech pierworodny
Păcatul originar
Przez cielesny język i usta
wydostaje się rozum.
Wyziew bywa czasami
nie do zniesienia.
Prin limba și gura cărnoasă
iese la lumină rațiunea.
Uneori, duhoarea respirației
este insuportabilă.
Konflagracja kosmiczna
Conflagrație cosmică
Świat wybucha.
Rozpada się.
Podczas spalania
Bóg
w eterycznej istocie rzekomej
przenika
uranocentryczny bezruch.
Bezgrzeszne dusze powstają w palingenezie.
Lumea explodează.
Se dezintegrează.
În timpul prăpădului,
Dumnezeu,
în chip de eterică ființă imaginară,
penetrează
tăcerea uranocentrică.
Prin palingeneză apar suflete
ce nu au cunoscut păcatul
Urzędnik
Funcționarul
sfrustrowany
pracą
człowiek
z nudów
knuje
papuzią
skrzeczącą
rzeczywistość
zamkniętą
przez osiem godzin
w złotej klatce
lecą pióra
frustrat
de muncă
și din plictiseală
omul
conspiră
opt ore
într-o cușcă din aur
inventează
o realitate
scârțâindă
papagalicească
închisă
prin aer zboară fulgi
Relaks przełożonej
Supraveghetorul se destinde
Wódkę za wódką
przegryzasz landrynką.
Sądzisz, że nie czuję?
Bei votcă după votcă,
Sfărâmi între dinți un drops.
Ai impresia că nu simt?
Peccatum Sodomitarum
Peccatum Sodomitarum
Tylko owce albo kozy
nie wołają o pomstę
do nieba.
Numai oile și caprele
nu-și înalță ochii către cer
spre a cere răzbunare.
Dies Irae
Dies Irae
Aniołowie obrzuceni kamieniami
czekają na odludziu.
Nawet głazy poczują
ogień Najwyższego.
Îngerii alungați cu pietre
așteaptă în sălbăticie să le vină vremea.
Și bolovanii vor simți focul Celui Preaînalt.
Giganci
Uriașii
A w owych czasach byli na ziemi giganci; Księga Rodzaju, 6.4.
În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași. Geneza, 6.4
Kiedy Aniołowie pragną ludzkich córek,
przestają z nimi.
Kiedy Giganci pragną ludzi,
pożerają ich.
Când îngerii poftesc la fiicele oamenilor,
intră la ele.
Când uriașii poftesc la oameni,
îi mănâncă.
S-au consemnat în această vară prima lectură a primei poete cehe de limbă română sub auspiciile Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România.
Limbile de circulație restrânsă pot deveni atractive pentru autorii străini, chiar dacă ei provin din țări cu literaturi și limbi mult mai răspândite. De exemplu, dacă au emigrat în țara respectivă. Poeta bulgară Dimana Ivanova s-a mutat în Slovacia de aproape 15 ani și a început să scrie în slovacă. Slovena Alenka Jensterle, bosniacul Adin Ljuca și sârboaica Jelena Čirić și-au ales Cehia drept patrie adoptivă cu mulți ani în urmă, așadar era de așteptat să încerce ”a gusta din pâinea locului”, așa cum, la vremea și în țările lor de refugiu, au făcut-o și un Cioran, Vișniec, Kundera sau Ouředník. Sau dacă aparțin unor minorități și preferă să scrie în limba majorității (Ján Buzássy în Slovacia, vietnameza Du Trang din nou în Cehia, Andrei Dósa sau Mihok Tamás la noi etc.) Britanicul Tom Phillips s-a mutat în Bulgaria din cauza Brexit-ului și intenționează să solicite cetățenia acestei țări, din a cărei limbă traduce foarte mult. Cel mai nou volum de versuri al său a fost scris în bulgară. Alte situații: erudiția personală a autorului, capabil a se mișca la fel de lejer în mai multe limbi străine, dintre care pe unele și le alege drept limbi de expresie artistică – vezi Ute Margaret Saine, autoare germană care scrie și în engleză, franceză și spaniolă sau o pasiune adâncă pentru o limbă diferită de aceea maternă.
Este și cazul Jarmilei Horáková, filolog și traducător ceh din română și polonă, prima autoare din țara sa care a atins performanța de a scrie un ciclu de poezii direct în limba română. Horáková este absolventă de Românistică și Polonistică la Facultatea de Științe Umaniste („Filozofická”) din cadrul Universității Caroline pragheze și, înainte de a trece la creație literară în limba română, și-a exersat condeiul pe traduceri, printre autorii tălmăciți de ea din română în cehă numărându-se, de exemplu, Varujan Vosganian, Svetlana Cârstean, Ovidiu Nimigean, Florin Lăzărescu etc. Predă de câțiva ani la Catedra de Studii Sud-Est Europene din cadrul facultății pe care a absolvit-o și din 2016 este conducătorul specializării Studii Românești. A vizitat adesea România, a participat la numeroase conferințe, simpozioane, cursuri de specializare etc. legate de românistică și, ceea ce nu este de neglijat, are un doctorat în literatură română. S-ar putea argumenta, așadar, că Jarmila Horáková are destule contacte cu România și limba română care ar putea explica decizia sa de a încerca să și scrie – și mai ales poezie – în această limbă. Argumentul este valabil până la un punct: numeroși alți româniști cehi sau slovaci, dintre care unii i-au fost profesori autoarei la care ne referim aici, au ajuns la performanțe de admirat și de invidiat în ceea ce privește studiul limbii, literaturii și al culturii române și cercetările legate de acestea, dar nu au cochetat niciodată cu ideea de a utiliza româna drept limbă de expresie artistică. Impulsul principal trebuie căutat, așadar, în adâncurile sufletești și intelectuale ale ființei Jarmilei, în nevoia ei de a se exprima nu numai ca om de știință, ci și ca scriitor și, last but not least, în dragostea sa pentru limba română și România. De altfel, se poate remarca faptul că România și românii reprezintă o sursă de inspirație destul de solidă pentru poezia Horákovei, unele dintre texte având drept tematică directă sau indirectă diverse aspecte legate de țara și cultura noastră. De altfel, autorea și-a făcut deja debutul în lectură chiar sub auspiciile FITRALIT, participând la un Colocviu de Traduceri Literare din luna iulie, unde a citit în premieră absolută din creația sa în limba română. Horáková și poezia ei reprezintă dovezi indubitabile pentru forța de atracție și frumusețea limbii române.
Vladimir Martinovski (Skopje, 1974) este poet, prozator, eseist, critic literar şi traducător. Lucrează ca profesor universitar la Departamentul de Literatură Generală şi Comparată al Facultăţii de Filologie Blaže Koneski din Skopje.
Este autorul următoarelor volume de poezie: Luna din mare (2003), Poeme ascunse (2005), Apă şi pământ şi foc şi aer (2006), Cvartete (2010), Grăbeşte-te şi aşteaptă (2011), Înainte şi după dans (2012), Apă veritabilă (2014), Munţii interiori (2016) şi Poeme pentru visare şi trezire (2017). A publicat şi trei volume de haibun: Un ecou al valurilor (2009), Pisica în ceaţă (2016) şi Cerul fără stele (2016), precum şi o carte de poezii pentru copii, intitulată Dum spiro spero (2019). Este şi autorul unor texte de teorie literară şi editorul a aproximativ zece antologii. Poezia sa a fost tradusă şi publicată în douăzeci de limbi. Vladimir Martinovski a fost recompensat cu Premiul Literar Fraţii Miladinov (pentru poezie), Premiul Literar Noua Macedonie (pentru proză scurtă de ficţiune) şi Premiul Literar Dimităr Mitrev (pentru critică literară). Vladimir Martinovski este vicepreşedintele Centrului Macedonean al PEN Club.
⁂
Преобразби
Transformări
Кога те нема се претворам за час во сончоглед без сонце,
во книга без букви, во дом без врати, во дожд без капки,
во контрабас без жици, во тротинет без предно колце,
во часовник без стрелки, во стих без антички стапки,
во чоколадо без какао, во главен град без булевар,
во жирафа без врат, во оркестар без диригент,
во кондор без перја, во улица без тротоар,
во скулптура без глава и без постамент.
Кога те нема станувам орев без јатка,
пчела без ронка мед или себичен
скакулец без виолина в рака.
А кога сум со тебе сум обичен
човек кој знае да крие вешто
дека порано бил сè и сешто.
Când nu ești aici, dintr-o dată mă transform într-o floarea-soarelui fără soare,
Într-o carte fără litere, într-o casă fără ușă, într-o ploaie fără picături,
Într-un dublu bas fără corzi, într-o tricicletă fără roata din față,
Într-un ceas fără limbi, într-un verset fără metru antic,
Într-o cacao cu lapte fără cacao, într-un oraș fără niciun bulevard,
Într-o girafă fără gât, într-o orchestră fără dirijor,
Într-un condor fără pene, într-o stradă fără trotuar,
Într-o sculptură fără cap și fără piedestal.
Când nu ești aici, sunt o nucă fără miez,
O albină fără pic de miere sau un mic
Greieraș egoist care a uitat unde și-a pus vioara.
Iar când sunt cu tine, sunt doar
Un om care tăinuiește în mod atât de firesc
Tot ce fusese înainte.
Нови cоѕвездија
Noi constelații
1.
Првиот дел од ноќта ни помина
во составување нови соѕвездија
Кога на небото видов „Заспана ластовица“
поита да составиш соѕвездие „Перница“
Кога го препозна соѕвездието „Криво лале“
собрав две-три ѕвезди за негова потпирка
Кога го видов соѕвездието „Јагули“
ми рече дека целото небо е океан
Кога го виде соѕвездието „101 бисер“
ти шепнав: галаксиите се како школки
Кога видовме нови ѕвездени јата им
баравме брзо небесни дрвца за починка
2.
И кога успеавме конечно да ги вдомиме
сите ѕвезди, комети, метеори и соѕвездија
решивме дека вториот дел од ноќта
и ние можеме да одиме на заслужен одмор
3.
Утрото почна како секое утро: се погледнавме
како да не знаеме ништо за новите соѕвездија
1.
Am petrecut prima parte a nopții
Alcătuind noi constelații
Când am văzut pe cer cum cineva a „înghițit în somn”
Te-ai grăbit să desenezi „Constelația Pernei”
Când ai distins „Constelația Tulpinilor Frânte”
Eu am proptit-o cu câteva stele pentru a sprijini structura
Când am văzut cum strălucește „Constelația Țiparului”
Tu mi-ai spus că întregul cer este un ocean mare
Când ai pariat pe „Constelația Celor 101 Perle”
Eu am șoptit: galaxiile sunt ca stridiile
Ori de câte ori am văzut noi stoluri de stele
Ne-am grăbit să le căutăm copaci cerești, ca să aibă unde să se odihnească
2.
Și când am găsit case
Pentru toate stelele, cometele, meteorii și constelațiile
Am decis că putem în sfârșit să ne luăm un binemeritat concediu
Și să ne odihnim pentru tot restul nopții
3.
Dimineața următoare a început ca oricare alta: ne-am uitat unul la altul,
De parcă nu am fi știut nimic despre niciun fel de noi constelații
Семеен портрет
Portret de familie
Според една црно-бела
фотографија
од Музејот на
фотографијата
во Париз
Inspirat de o fotografie
În alb și negru
de la Muzeul
Fotografiei din Paris
Таткото го нема
Веројатно не сака
никогаш да го сликаат
(а можеби е засолнет
зад фотоапаратот)
Ни мајката ја нема
Веројатно ѝ здодеало
да се слика без сопругот
(а можеби е во кујната
или пред огледалото)
Ни децата ги нема
Веројатно синот е
во војска или е домазет
а можеби ќерката е
замината јабана
Ни дедото го нема
(Веројатно веќе одамна
заминал од овој свет)
Можеби затоа бабата
го држи стариот семеен портрет
како што мајките држат бебе
или децата кукла
Tatăl
nu apare în fotografie
Probabil că niciodată
nu i-a plăcut să se fotografieze
(sau poate că se ascunde
în spatele camerei)
Nici mama
nu apare.
Probabil că a obosit
să tot pozeze în absența soțului
(sau poate că este în bucătărie
ori în fața unei oglinzi)
Nici copiii
nu apar
Poate că fiul este în armată
sau trăiește printre rudele soției,
iar fiica ar putea locui
undeva prin străinătate
Nici bunicul
nu apare
(Probabil că a plecat cu mult timp în urmă
din această lume)
Poate
că de aceea bunica
ține vechiul
portret de familie
așa cum mamele
își țin în brațe copiii
sau cum copiii își țin în brațe
păpușile
Жено моја со очи како вода подадена на затвореник
Андре Бретон
Soția mea cu ochi ca apa ce se bea în închisori
André Breton
Заталкан во лавиринт од тезги
на еден огромен пекиншки пазар
се сетив на зборовите на таксистот:
Господ веројатно го
создал Светот, ама сè
останато се прави во Кина!
„И се продава на овој пазар“ –
помислив, гледајќи ги планините
со копии од скапи производи
што тука можат да се купат
само за неколку јуани. Случајно
се фатив за една тревозелена
планинарска јакна од една
позната фирма. За да ме убеди да
си ја купам за мали пари
и за да докаже дека е waterproof,
продавачката ја потури јакната
со водата што си ја пиеше.
Неколку капки ме удрија в чело,
а другите се спуштија на подот. Водава е вистинска! – рече.
Ја купив јакната и ја заносив
не само по планини. Ја носам и на
настани на кои има планински венци
од празни ласкања и тапкања по рамо.
Ја носам и меѓу лажни пророци и
проповедници кои везден нè учат:
Мразете го цел Свет, особено
соседите, оти тие сигурно
ве мразат многу повеќе!
Ја носам лажнава јакна како
панцир против порои од лаги.
Ја носам и додека гледам вести.
Ја носам како подвижен потсетник
дека многу нешта се навистина лажни,
ама ти си вистинска, како водава што ја пијам.
Pierdut într-un labirint de tarabe
într-un imens bazar din Beijing
Mi-am amintit de cuvintele înțelepte ale taximetristului:
O fi creat Dumnezeu
lumea, dar,
în rest, totul se produce în China!
„Și se vinde în acest bazar” –
mi-am spus eu în gând, contemplând munții de produse
de lux contrafăcute
care se pot cumpăra aici
doar pentru câțiva yuani. Întâmplător
am luat în mână o haină de culoare verde crud,
o bluză de munte de la o firmă celebră. Pentru a mă convinge
s-o cumpăr la un preț atât de mic,
și pentru a dovedi că este waterproof,
vânzătoarea a turnat peste ea
toată apa din paharul din care tocmai băuse.
Câteva picături m-au stropit pe frunte,
iar celelalte s-au scurs pe podea. Apa este autentică! – a subliniat doamna.
Am cumpărat bluza și am purtat-o adesea,
nu numai pe munte. O port și la
evenimentele unde am de înfruntat munți
de false politețuri și bătăi pe umăr.
O port printre proorocii mincinoși și
printre predicatorii care ne învață în fiecare zi:
Să urăști întreaga lume, mai ales
pre aproapele tău, căci acela pre tine fără îndoială
cu mult mai mult te va urî!
Port această bluză mincinoasă ca
pe o armură împotriva minciunilor.
O port în timp ce urmăresc știrile.
O port ca pe un memento viu
că multe lucruri sunt într-adevăr false,
în schimb tu ești autentică, la fel ca apa pe care o beau.
Мостот на дунав
Podul peste Dunăre
Додека го минувавме мостот на Дунав
ветрот стопати дувна, се шмугна
и се притаи зад првата шума.
Водата сврти сто круга
од планините
до морето и назад.
Крај нас поминуваа колони
уморни коњи, претоварени запрежни коли,
камиони, тенкови, топови.
Некој по стопати пак
ја прекројуваше картата
на светот.
Се цртаа
нови граници
по меандрите и делтите.
Бранови бегалци од војните
ги препливуваа
брзаците.
Додека го минувавме мостот на Дунав
се слушаа рибарски караници
и љубовнички шлаканици.
Од мостот дење скокаа
бучни фалбаџии
а ноќе тивки осаменици.
Додека го минувавме мостот на Дунав
во себе копавме бунар
за сушни лета.
Штета е што некој
ни ги зема детските лопатки
заборавени во визбите и таваните.
Додека го минувавме мостот на Дунав
комарците вредно ја мешаа крвта
на победниците и поразените.
Додека го минувавме мостот,
кој во меѓувреме
стопати го градеа
и пепел го сторија,
Дунав спокојно течеше,
уморен од нашата славна историја.
Când am trecut podul peste Dunăre,
vântul suflase și șuierase de o sută de ori, apoi fluierase îndelung
și se ascunsese în cea mai apropiată pădurice
Pe drumul din munți
către mare și înapoi,
apa făcuse o sută de vâltori.
Pe lângă noi treceau coloane întregi
de cai obosiți și căruțe din lemn,
tunuri, camioane, cisterne și tancuri.
Pentru a nu știu câta oară,
unii redesenau
harta lumii
Noi frontiere
au fost trasate
șerpuind de-a lungul a sute de delte.
Val după val,
refugiații atâtor războaie
au străbătut înot curenții iuți.
Când am trecut podul peste Dunăre,
am auzit pescarii pălăvrăgind
și amanții certându-se.
Niște băieți săreau de pe pod
în timpul zilei, erau tare zgomotoși,
în schimb, noaptea aparținea
tăcutelor suflete singuratice.
Când am trecut podul peste Dunăre
am săpat câte o fântână
în propriul nostru adânc
pentru verile secetoase care vor urma.
Ce păcat că nu știu cine
ne-a luat lopățelele-jucărie din copilărie,
uitate prin poduri și subsoluri.
Când am trecut podul peste Dunăre
țânțarii amestecau
sângele învingătorilor cu acela al învinșilor.
Când am trecut podul peste Dunăre
care de-a lungul anilor
a fost reconstruit de peste o sută de ori
numai pentru a fi iarăși distrus și transformat din nou în țărână de fiecare dată,
Dunărea curgea liniștită,
trecutul nostru glorios o epuizase demult.
Orice tentativă de a înţelege şi
interpreta poezia Jarmilei Moosová-Kuřítková ar trebui să ţină seama de o serie
de elemente definitorii ale personalităţii autoarei:
― deşi instruită şi înzestrată cu o cultură
generală ieşită din comun, trimiţând adesea cu gândul la o educaţie
multilaterală de tip renascentist, Moosová-Kuřítková abordează poezia, în mod
constant şi asumat, cu entuziasmul, deschiderea, dar şi cu puritatea intenţionat,
formal şi aproape ostentativ afişată a copilului care descoperă pentru prima
dată o lume; va trebui s-o mobileze cu sensuri, s-o populeze cu idei, s-o
transforme în mediul pe care îşi propune – sau i se cere – să-l prelucreze artistic, să-i dea
formă, sens, identitate; în schimb, pentru atingerea acestui scop, îşi refuză
programatic orice elemente de cunoaştere precedentă, orice puncte de plecare cu
valoare de ipoteză, orice învăţături venite din afară, pasibile a-l influenţa,
aşadar a-l manipula sau a-i deforma în vreun fel sau altul potenţiala
independenţă a creaţiei viitoare; pe scurt, Moosová-Kuřítková înţelege să scrie
numai după ce va fi făcut tabula rasa
toate ipotezele cognitive de până atunci, după ce se va fi asigurat că nimic
din ceea ce a învăţat, cunoscut sau asimilat înainte de numita – discutabila? –
libertate de expresie literară;
― autoarea refuză integrarea în orice fel
de curent, tendinţă sau istorie literară, precum şi în orice formă de evoluţie
convenţional acceptată a literaturii ţării sale, a continentului pe care s-a
născut sau a lumii în care trăieşte; pentru Moosová-Kuřítková, există numai
textul pe care-l scrie începând din momentul când se decide în acest sens şi
care defineşte el însuşi un nou punct de plecare în evoluţia literaturii: dacă
nu a ţării, a regiunii, a continentului sau a lumii, cel puţin a autoarei sale;
nu contează dacă acea nouă / ipotetică origine va „face istorie” sau nu, dacă
va reprezenta o tendinţă novatoare, însemnată sau cel puţin de luat în seamă
într-un alt context, diferit, mai larg sau mai sofisticat decât acela
auctorial: important este să nu-l afecteze, modifice, deformeze sau manipuleze
un context cultural – cel puţin nu cu participarea conştientă a autoarei sale.
Moosová-Kuřítková nu este nici naivă, nici idealistă, nici victimă a unui
eventual „sămănătorism” literar cehesc; ştie exact ce pierde refuzându-şi
zestrea de erudiţie individuală proprie sau de acumulare cognitivă la nivelul
numeroaselor colectivităţi cărora le aparţine (sau de la care s-ar putea
revendica) pe criterii istorice, geografice, administrative sau culturale;
reinventarea iterativă a motorului cu aburi in jungla amazoniană îşi are
riscurile ei, iar autoarea este conştientă de ele, şi le asumă; procedează în
acest fel nu fiindcă n-ar fi în stare altfel, ci pur şi simplu fiindcă aşa doreşte,
fiindcă şi-a impus toate acestea ca pe un principiu nu numai de creaţie, ci şi
de viaţă, aşa cum alţii îşi impun să scrie în germană, deşi s-au născut în
Africa, să-şi impună forma fixă a rondelului sau a sonetului, deşi au toate
datele pentru a scrie o poezie de reală valoare în vers liber sau să-şi impună
canoanele, Dogma, în ciuda capacităţii indubitabile de a turna un film „normal”,
cu şanse reale de succes – limitările implicite au în mod evident efecte multiple asupra creaţiei
Moosovei-Kuřítková – şi ne asumăm truismul de a afirma ceea ce este evident pentru toată lumea,
şi anume că, în general, acestea nu sunt tocmai de natură să încununeze opera.
Textul ca etern început al istoriei literare
Remarcabil şi mai puţin aşteptat este totuşi
faptul că uneori acest lucru se întâmplă, respectiv că aceste ambiţii de natură
formală, morală şi intelectuală ale autoarei duc în anumite situaţii la
rezultate de excepţie; nu ne vom asuma riscul de a susţine că ele ar reprezenta
o consecinţă directă a „Dogmei” asumate de către excentrica literată, dar este
indiscutabil că forţa talentului său este suficientă pentru a învinge, în
aceste situaţii privilegiate, toate piedicile, ipotetice sau real-concrete,
ridicate de asumarea conştientă a limitelor determinate de teama de a nu-şi
crea limite.
Pe scurt, Moosová-Kuřítková este capabilă
să ofere texte de incontestabilă valoare chiar şi în urma acestei înverşunate
lupte cu sine, o luptă în urma căreia iese, în acelaşi timp, victorioasă şi
înfrântă, dar pe care, atâta vreme cât ştie să se folosească în mod eficient de
arma „secretă” a propriului său talent, nu se poate spune că ar fi pierdut-o.
Unul dintre argumentele cele mai convingătoare în acest sens este, fără doar şi
poate, poemul Cică eram micuţa ta,
text de o forţă irezistibilă, copleşitoare, de o cutremurătoare sinceritate, de
o dezarmantă şi necruţătoare onestitate, în care, sub aparenţa unei evocări „pur”
(auto?)biografice, autoarea-personaj se răfuieşte nu numai cu cruzimea şi
violenţa unor amintiri, ci şi cu forţa manipulatoare a dimensiunii sentimentale
pe care le-o atribuie aproape fără voia ei. Cică
eram micuţa ta n-ar impresiona şi n-ar convinge într-o asemenea măsură dacă
ar renunţa fie şi pentru o clipă la complexitatea sa tematică, existenţială şi
de atitudine. Şi aceasta, în ciuda caracterului său de evocare în aparenţă
liniară, „ameninţând” a cădea în (doar una dintre) capcanele specifice genului:
sentimentalism ieftin, exprimare tradiţionalistă a recunoştinţei, motive
standard de tip „fugit irreparabile
tempus” ori „nimic nu durează veşnic”, fatalism convenţional sau,
dimpotrivă, reproşuri mai mult sau mai puţin amare sau voalate, nemulţumiri agresive,
frustrări violente, erupţii de insatisfacţie şi toate celelalte ingrediente
înguste, unidimensionale, monotone, care fac atât de previzibile cele mai multe
dintre textele cu pretenţii literare, dedicate amintirii părinţilor pierduţi.
Nimic dintre toate acestea nu lipseşte din această veritabilă litanie a
Moosovei-Kuřítková în memoria tatălui său, în schimb niciunul dintre „ingrediente”
nu deranjează printr-o ocurenţă exagerată. Autoarea deţine arta de invidiat de
a combina o sumă de elemente plictisitoare, luate fiecare în parte, dar
convingător, pe alocuri sfâşietor de autentice în formula de
alăturare-suprapunere-însumare-integrare propusă. Amintirea duioasă coexistă cu
retrăirea unor episoade de superficialitate şi chiar cruzime parentală, într-o
proporţie meşteşugit aleasă, pentru a atrage atenţia fără a bate la cap, pentru
a stârni interesul fără a irita. Limbajul colorat, original, specific unei
anumite epoci (una concretă, corespunzătoare vârstei autoarei – da, confirm că avem şi o prezentare biografică
–, alta identificabilă unei vârste eterne /
neschimbate/ „mereu” aceeaşi, a copilăriei), dar nu într-atât încât să devină
incomprehensibil, iese în evidenţă, în acelaşi timp, prin caracterul său prin
excelenţă civil, necăutat, direct, autentic, credibil, până la proba contrarie
aproape „neutru”, plăcut ochiului şi urechii, cititorului şi ascultătorului.
(Mă / vă întrebaţi cum este posibil ca limbajul unui text să fie în acelaşi
timp colorat, original, civil, autentic şi neutru? Vă redirecţionez către
autoare: întrebaţi-o, aşadar, pe JM-K. Iar dacă vi se pare cam peste mână – nu
prea le rupe ea cu engleza, în schimb vorbeşte o franceză exemplară –, încercaţi
să citiţi poemul alăturat: textul ca atare, dacă ştii cum să-l abordezi en lecteur, furnizează mai multe şi mai
valoroase informaţii decât zece studii şi o sută de comentarii – zise – de
specialitate.)
Aşadar, Cică
eram micuţa ta este un exemplar poem in
memoriam, în care ultimul – şi supremul – cuvânt îl au sinceritatea dezarmantă a autoarei, forţa irezistibilă a
talentului său poetic, puterea de a călca peste tabuuri, bisericuţe, convenţii şi,
la nevoie, cadavre (da, chiar şi peste al aceluia pentru care a fost scris
acest poem – da, chiar şi tatăl mort poate fi în acelaşi timp iubit, criticat,
regretat, onorat şi dispreţuit), eliberarea de prejudecăţi, fie ele personale,
umane sau formale, şi capacitatea de excepţie de a combina în formule
originale, provocatoare şi – tocmai de aceea? – proaspete convenţii prăfuite, monotone şi banale, moarte din născare, de a
transforma previzibilul în imprevizibil, convenţionalul în interesant (deşi
fără a evada dintre graniţele acceptabilului digerabil de către cititorul
avizat, instruit, interesat de poezia cu un anumit grad de „clasicizare”, dar
nu neapărat dispus / curios de a accepta limbajul „incomod” al
experimentalului), déjà-vu-ul în
limbaj poetic original (nu neapărat (i)novator, dar fermecător şi convingător
între limitele de modernitate pe care şi le-a impus) şi, last but not least, în
ultimă sau supremă instanţă, de a-şi adapta cerinţele formale – formulate iniţial
pentru sine – la realitatea artistică apărute în urma propriului efort de creaţie
(şi probabil că, dacă Jarmila nu-şi va dori aceasta, nu vom afla niciodată dacă
şi în ce măsură acest efort a fost sau nu supus el însuşi „cenzurii” formale
aferente principiilor de creaţie artistică ale autoarei).
Şi poate că acest ultim aspect a fost cel
mai dificil, cel mai dureros, cel mai puţin dispus la compromisuri artistice
sau formale: cum ar fi putut autoarea să facă, în conformitate cu
autoasumatele-i reguli necruţător de rigide, tabula rasa din toate cele pe care le cunoscuse până atunci,
înainte de a scrie un poem memorabil, sfâşietor şi de o incomensurabilă forţă
artistică despre propriul său tată dispărut cu (nu vom afla probabil niciodată
cât de) mult timp în urmă? Totuşi, poate că explicaţia este mai simplă decât
ne-am putea-o imagina: pot fi sacrificate, eliminate, reduse la zero, făcute tabula rasa experienţele venite din
afară, cele pe care le învăţăm de la alţii, le citim sau ni le însuşim printr-o
formă mai mult sau mai puţin formală de învăţare sau de apropriere, ele ne pot
într-adevăr influenţa, determina, deforma, modifica, aliena etc. – gata, am
închis dicţionarul cu sinonime relative. Dar ceea ce am trăit personal, în mod
autentic şi neîntemeiat, intră la altă categorie. Adevărul personal,
autenticitatea propriei existenţe nu ne pot deforma sau manipula. Şi tocmai de
aceea „avem voie” să le utilizam în construcţiile artistice sub care ne semnăm,
fără teama de a ne abate de la autenticitatea „pură” de la care ne
revendicăm.
Iar dacă aveţi îndoieli cu privire la
faptul că lucrurile ar sta în acest fel, nu-mi rămâne decât să vă redirecţionez
(din nou – nu, nu este pleonasm) către un anumit text de excepţie al Jarmilei
Moosová-Kuřítková. Presupun că titlul îl ştiţi deja.
P. S.: Traducerea unui text scris într-un limbaj civil şi fără exerciţii de stilistică ieşite din comun n-ar trebui să pună probleme mai mari decât acelea pe care le ridică în general tălmăcirea între două limbi atât de diferite precum ar putea fi una de origine slavă şi alta de sorginte latină. Le-am menţionat cu diverse ocazii chiar în revista FITRALIT. În cazul de faţă, a fost nevoie să umblăm puţin la dicţionarele „de epocă” aferente diverselor perioade din copilăria autoarei-personaj, spre a stabili cu precizie, de exemplu, denumirile unor obiecte care i-ar fi putut fascina pe (pre)adolescenţii cehi din anii ’70 ai secolului trecut („agende de birou uriaşe cu foi de indigo prin ele”, „geantă diplomat din piele”) sau specifice pentru preocupările lor în materie de modă, cosmetică şi atenţia acordată propriului aspect („trusă de machiaj”, „bucle false”), materiale sau articole utilizate în perioada respectivă pentru activităţi casnice („sfoara pentru împachetat din iută”), echivalente româneşti mai mult sau mai puţin familiare unor feluri de mâncare specific ceheşti („gulaş de Seghedin”, „svíčková” [tocană din carne de vită în sos dulce], „španělský ptáček” [friptură înăbuşită cu orez] etc.), magazine sau alte instituţii specifice ţării şi epocii („večerka” [alimentară cu program de seară]) şi aşa mai departe. În registru stilistic, ne-am mărginit la a îngroşa discret anumite tuşe pentru a sublinia cu mijloacele limbii române intensitatea anumitor trăiri ale personajului: înlocuirea unor forme semantic benigne cu altele, mai expresive (miluju [formal, „iubesc”], výzvy [„ador provocările”]) sau adăugarea de interjecţii sau apelative specifice limbii române, în vederea sporirii gradului de autenticitate al situaţiei conversaţionale respective („nu vezi, fă, că-i place?” etc.).
* Jarmila Moosová-Kuřitková (născută în 1956, în localitatea Zlín) locuieşte la Hodonín şi este membră a Cercului Literar al Autorilor din Hodonín (LKAH Hodonín) şi al Clubului Autorilor şi al Prietenilor Literaturii din Záhoří (KAPL), al Asociaţiei Scriitorilor din Republica Cehă etc. Poetă, prozatoare, textieră, jurnalistă şi preşedintă a Asociaţiei Literare „Pe malurile Moravei”, sub a cărei egidă se organizează, începând cu anul 2012, festivalul internaţional de poezie cu acelaşi nume. Volume de poezie: Uite-aşa, Mai rămân doar câteva cuvinte, Întoarcerea luminii pierdute, Ceea ce chinuie femeile, Străbate poarta, Zăpada din aripile mele, Micuţa grădină colorată, Misterul crucii, Rândunici de hârtie, Dansul zânei Tanyna, Muzele lui Moosa, Caviarul drogat. Volume de proză: Quodlibet, Când piatra înfloreşte, Cei cinci micuţi ai mătuşii. A editat mai multe CD-uri, printre care: Mulţumesc, Tracy, Zborul lui Moosa.
Ještě nikdy
jsem mu nevěnovala
báseň
– a že už jich bylo!
moc vzpomínek
vlastně ani nemám
houpal mě na kolenou
nabíral lžící z talíře
a maminka se zlobila:
vždyť ona už jedla!
podívej
jak jí chutná
a já ani nemám hlad
měl hlad
určitě měl
odcházel do práce brzy ráno
vracel se pozdě večer
unavený
hladový
míval rád
plný talíř polévky
krajíc chleba
jako dřevorubec
– polévka je grunt
jednou večer
seděla jsem
na kuchyňském stole
v osušce
vytažená z vaničky
měl vestu poprskanou
bílými tečkami:
co to máš tatíčku
na lukávu?
to je od sádry
Milunko
od sádry?
samou radostí mě
oba
div neumačkali
když mistroval
míval v kabele
obrovské kancelářské deníky
s průpisnými listy
– byl pro mě svátek
jeden si vyškemrat
začala jsem psát román pro děti
v noci pod peřinou
maminka šílela:
vždyť bude ve dvaceti slepá
vraž jí pár facek
mě neposlechne
když jí říkám
že potmě si kazí oči
kdyby mi jednu utřel
urazil by mi hlavu
– chlap jako hora
síly za pět takových
nedal
vzal román a roztrhal
/nechtěl poslouchat
tu věčnou hysterii
že zemřu/
brečela jsem pár týdnů
na linkované papíry mi
občas
/když se se mnou měl učit/
psával příklady:
třicet číslic do řádku
ve třiceti řádcích pod sebe
a sečti to!
vyděl!
vynásob!
odečti!
ach
miluji výzvy
skončilo to
když už neměl dost chuti na opravy
/prý už byly beztak zbytečné/
od šesté třídy jsem loudila
kožené diplomatky
s každým začátkem
školního roku
– jak voněly!
dostával je v práci
za odměnu
kolikrát mi sebral malovátka
abych na sebe
neupozorňovala kluky
marně
nešlo o ně
líčení mě bavilo
bylo to drama:
bez přípravků na odlíčení
po večerech
když mě nachytal
pelichaly vytržené řasy
o nehtech s krvavým lakem nemluvě
- fuj
to jsem byla dáma
po zásahu zubů
nože
či špendlíku
jednou mě skalpoval
kvůli ofině
rezatá byla
a nebylo jak ji sundat z hlavy
narychlo
vzala jsem utěrku
jako Arafat
měl se mnou nervy
- nosila jsem pak pár neděl
přehazovačku
na gymplu
do tanečních dorostla
já taky
přišla láska
a s ní první modřiny
šňůra od žehličky
složená čtvermo
za každý pozdní příchod
stačila hodina
/to aby nemusel
poslouchat tu věčnou hysterii
že mi někdo ublíží/
spolužačky už rodily první děti
u nás doma večerka
ve dvaadvacet
vaříval
o sobotách a nedělích
někdy
řízky s bramborovým salátem
segedínský guláš
sekanou s bramborovou kaší
noky s vejci
a hlávkovým salátem
- nikdo to neuměl
tak chutně
jak on
- motala jsem španělské ptáčky
v jeho rukách
bílou nití
sakra
jak to děláš?
nemehlo!
všechno bylo od hořčice
maso
on
já
stehovka
dnes mu vděčím
za rychlý výcvik
nenechám si přece nadávat
v posledních letech hodně pil
styděla jsem se
ale chápu ho
žena hysterka
a hypochondr
/to nic
mami
každý máme něco
vím/
lásky málo
třetí infarkt
angina pectoris
trombóza
šedý zákal
cukrovka
invalidní důchod
ve čtyřiceti
sametová revoluce
ztráta iluzí
měla jsem mu tu pusu
v nemocnici
dát
byla by poslední
prostě jsem se bála
že je rakovinné záření přenosné
děti byly malé
- dodnes mu ji dlužím
v osmapadesáti je
každý chlap
ještě příliš mladý
nu i-am
dedicat până acum nicio
poezie
– şi doar am scris destule!
de fapt nici nu am
prea multe amintiri despre el
mă legăna pe genunchi
îmi dădea să mănânc cu linguriţa din farfuria lui
şi mama se supăra:
băi, doar fata a mâncat pe seara asta!
nu vezi fă
că-i place
şi mie nici nu mi-e foame
îi era foame
precis îi era
pleca la muncă dimineaţa devreme
se întorcea seara târziu
obosit
flămând
îi plăcea
strachina plină cu supă
cu o felie de pâine alături
ca o scândură de lemn
– ciorba e grund
într-o seară
cum stăteam
pe masa de bucătărie
înfăşurată-ntr-un ştergar
tocmai făcusem baie
i-am văzut vesta presărată
cu puncte albe:
tati mi se pale că
ai ţeva pe mânecă
e de la var
Milunka
a, de la varr?
mă mir că de bucurie
nu m-au strivit amândoi
în atâtea îmbrăţişări
când l-au făcut maistru
avea în geantă
agende de birou uriaşe
cu foi de indigo prin ele
m-am milogit de mi-a dat şi mie una
– ce sărbătoare pentru mine
m-am apucat de scris un roman de copii
noaptea sub plapumă
mama a făcut ca toţi dracii:
pân’ la dooj’ dă ani asta orbeşte bă
arde-i tu câteva palme
că de mine n-ascultă
când îi zic
că-n beznă-şi strică ochii
dacă mă pocnea tata
îmi spărgea capul
– om cât muntele
avea putere cât cinci ca el
nu m-a pocnit
a luat romanul şi l-a făcut fâşii
n-a stat să-mi asculte
isteria de rigoare
c-o să crăp de supărare şi chestii d-astea
am bocit câteva săptămâni
uneori
când era vorba să mă ajute la învăţat
îmi scria exemple
pe foile dictando:
treizeci de numere pe rând
pe treizeci de rânduri unul sub altul
şi cică adună!
împarte!
înmulţeşte!
scade!
ah
ador provocările
chestia asta a luat sfârşit
când n-a mai avut el chef să mă corecteze
– cică oricum n-avea rost
dintr-a şasea am început să schelălăi ca să-mi dea şi mie
câte-o geantă diplomat din piele
la fiecare început
de an şcolar
miroseau al dracu’ de mişto!
el le primea de la slujbă
pe de-a moaca cică bonus
de câte ori nu mi-a confiscat trusa de machiat
ca să nu le
atrag atenţia băieţilor asupra mea
degeaba
mă durea-n cur de băieţi
mă amuza să mă boiesc ca chestie-n sine
fără trusa de machiaj
era dramatic:
serile
când mă prindea
mă jupuia de genele false
ca să nu mai vorbim de unghiile lăcuite cu sânge
– bleah
ce mai damă rămânea din mine
după ce mă lucra cu dinţii
şişu’
şi acu’
odată m-a scalpat
c-aveam bucle false
ruginii pe deasupra
nu mi le-am putut scoate din păr
în timp util
aşa că mi-am tras un ştergar peste cap
ziceai că-s Arafat
l-am ofticat zdravăn
– am stat rasă-n cap pe-o parte
câteva săptămâni bune
eram la gimnaziu
pân’ să merg la cursuri de dans de societate
mi-a crescut părul
am crescut şi eu
a apărut dragostea
şi odată cu ea primele vânătăi
de la cablul fierului de călcat
împletit în patru
de câte ori ajungeam târziu acasă
o oră era suficient
– asta ca să nu trebuiască
să asculte isteria clasică
cu unu’ de-o să-mi facă ceva rău şi chestii d-astea –
colegele aveau deja primii copii
la noi acasă alimentară de seară
la ora dooj’ două
gătea
sâmbăta şi duminica
uneori
şniţăle cu salată de cartofi
gulaş de Seghedin
friptură cu piure de cartofi
gnocchi cu ouă
şi salată din cotoare de varză
– nimeni nu le făcea
aşa gustoase
ca el –
legam friptura de porc umplută cu ouă
din mâinile lui
cu un fir alb
cum dracu’
de-ţi iese chestia asta?
eşti tu împiedicată!
peste tot pete de muştar
pe carnea de friptură
pe el
pe mine
pe sfoara pentru împachetat din iută
azi îi sunt recunoscătoare
că m-a şcolit la repezeală
doar nu era să mă las înjurată
în ultimii ani trăgea la măsea în draci
mi-era ruşine cu el
dar acum îl înţeleg
nevastă-sa muiere isterică
ipohondră
– nu te teme
mami
toţi avem câte-o boleşniţă
ştiu eu –
dragoste din părţi
al treilea infarct
angina pectoris
tromboză
cataractă
diabet
pensionat de boală
la patruj’ de ani
revoluţia de catifea
iluzii pierdute
ar fi trebuit să-l pup
atunci
în spital
ar fi fost pentru ultima dată
asta e m-am temut
să nu mă iradiez de la chimioterapia lui copiii erau mici
– îi datorez şi-acum acel sărut
la cincizeci şi opt de ani
orice bărbat
e încă prea tânăr
În Praga, este celebru. Deși locuiește și lucrează mai mult în orașul Ústí nad Labem – ceva mai redus ca dimensiuni și populație față de Praga, dar în niciun caz mai modest în materie de pretenții culturale, intelectuale și, mai ales, universitare (ba poate chiar mult mai puțin dispus la compromisuri în materie, întrucât este nevoit să lupte, pe de o parte, împotriva unei sofisticate capitale – la vremea ei – imperiale, pe de altă parte cu propriile-i complexe provinciale) –, cuvântul său de incontestabil specialist în teoria, istoria si critica literară (cu un focus pe cât de evident, pe atât de lăudabil pe poezia cehă contemporană și pe tendințele anglofone ale literaturii pragheze a ultimelor decenii), de traducător de mare forță și talent între cehă și engleză (printre altele, este unul dintre tălmăcitorii care l-au făcut accesibil pe Havel publicului american), de intelectual rafinat și erudit și de admirat și invidiat pedagog a cel puțin trei prestigioase unități de învățământ superior care se bat literalmente pentru onoarea de a-l titulariza și înainta în grad (didactic, desigur, la ei se poate și „numai” așa), așadar cuvântul și autoritatea lui David Vichnar – profesor la Departamentul de Literaturi și Culturi Anglofone din cadrul Facultății de Științe Umaniste a Universității Caroline din Praga și la Facultatea de Litere a Universității Purkyně din Ústí nad Labem – sunt ascultate și respectate, în formă vorbită sau scrisă, în tot spațiul central-european slav, dar, prin intermediul traducerilor (adesea chiar ale sale), oriunde în lume se vorbește limba engleză și / sau există interes pentru literatura și cultura cehă. Nume grele ale literaturii (în special ale poeziei) cehe contemporane îi sunt recunoscătoare, în mare măsură, pentru celebritatea mondială pentru „simplul” fapt că-i datorează traducerea operei lor în limba engleză: ar merita menționați aici cel puțin Olina Stehlíková, Jozef Straka, Adam Borzič sau Jaromír Typlt, cu mențiunea că de ultimul – pe care am avut bucuria de a-l invita la București și de a-l traduce în limba română în cea de-a treia decada a lunii mai a.c. – îl leagă și o strânsă prietenie, bazată, în principal, pe erudiția ambilor literați și pe gustul lor comun pentru performance, poezia experimentală și modalitățile netradiționale de a o aduce în fața publicului. Iar în acest context, este momentul să amintesc că Vichnar este și directorul Microfestivalului Praghez, unul dintre cele mai dinamice, originale și apreciate evenimente de acest gen din arealul ceho-slovaco-polon, orientat, la fel ca și principalul său coordonator, spre ideea de performance și experiment poetic. Pentru a întregi (fără a emite pretenția de a-l „termina” sau „desăvârși”) portretul intelectual și artistic al celui căruia îi dedicăm aceste rânduri, să ne mai referim și la activitatea sa editorială (este redactor-șef al editurilor Litteraria Pragensia Books și Equus Press și colaborator al respectatei reviste Vlak) și publicistică (printre numeroasele și deosebit de interesantele titluri care au văzut lumina tiparului prin strădania lui Vichnar numărându-se, de exemplu, traducerea în cehă a romanului Mic-dejun la miezul nopții de Louis Armand, varianta engleză a textului experimental H de Philippe Sollers (tălmăcită din originalul francez) sau romanul dadaist O clipă de-a curmezișul creierului de Melchior Fischer (traducere din germană în engleză).
Mircea Dan Duță
…Vi
se pare, poate, că lipsește ceva din această enumerare fără pretenții
exhaustive (și, de fapt, fără niciun fel de pretenții, eventual în afara celor
documentare)? Nu ne vom prevala de definiția scurtă, cuprinzătoare și
sarcastică pe care Karel Čapek i-a dat-o criticului literar, în special, și
celui de artă, în general –„cel care vă
învață cum ar face el în locul vostru, dacă ar fi în stare” –, iar cei mai perspicace dintre
dumneavoastră au intuit deja ceea ce ar fi de așteptat să urmeze: într-adevăr,
criticul și teoreticianul literar David Vichnar nu le dă altora lecții din ceea
ce nici el nu știe, iar întâmplător – spre deosebire de numeroși alți confrați
în mod necruțător de avenit biciuiți de remarca lui Čapek – chiar știe foarte
bine despre ce vorbește și / sau scrie și, tot mai mult sau mai puțin
întâmplător, meșteșugul scrisului, mai precis al scrisului poetic, nu îi este
deloc străin. Mai precis, întreaga sa cultură teoretic și critic literară are
la bază, printre multe altele, și un filon creativ de mare originalitate și
consistență, un număr însemnat de texte poetice de o calitate remarcabilă și în
mod la fel de convingător conectate la filonul experimental și performativ al
poeziei ca și autorul lor. Ce anume l-a determinat pe Vichnar să se îndepărteze
încetul cu încetul de condiția de creator / poet convingător și de mare talent
și neîndoioasă perspectivă (poemele experimentale menționate mai sus le-a scris
la vârsta de nouăsprezece ani), pe măsură ce, înaintând în vârstă, se apropia,
la fel de convingător, de condiția de analist și cercetător al literaturii pe
care până nu demult nu se sfiise să o și creeze? Să fi simțit tânărul critic și
teoretician literar o incompatibilitate oarecare cu foarte tânărul poet din
urmă cu numai câțiva ani?
Oare Vichnar însuși recunoaște că nu se simte pregătit să răspundă la această întrebare, să analizeze cu detașare științific-obiectivă acest mister care-l privește atât de subiectiv și de atât de aproape? Un lucru este însă cert: la aproape cincisprezece ani după ce – se pare că nici el nu știe prea bine cum și de ce – a abandonat-o, Vichnar declară că dorește să se întoarcă înspre propria-i poezie: atât către aceea pe care a creat-o cu peste un deceniu și jumătate în urmă, cât și către aceea pe care-și propune să reînceapă a o crea. Iar poate că aceste aspecte nu sunt cu totul independente de faptul că, la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, distinsul autor, critic și teoretician a binevoit – și el, ca și Typlt – să-mi accepte invitația de a citi și a publica în România și, mai mult, de a „ceda” insistențelor mele de a-și scoate creația poetică din tinerețe de la o nemeritată naftalină. Se pare, într-adevăr, că, după mai mulți ani, Vichnar a acceptat să reînceapă să citească în public din propriile-i texte de-abia în mai 2019, la Cluj, și să le publice, în traducerea românească semnată de mine, în Tribuna clujeană. Am, așadar, dreptul de a presupune – riscând să mă înșel, aferent oricărei afirmații hazardate prin simplul fapt că nu a fost în niciun fel confirmată științific sau documentar, ci doar dedusă în mod speculativ – că acestui Anteu de mare forță al culturii cehe contemporane i-a priit contactul cu solul literar românesc.
Gheorghe Iova – fără titlu – 1969
Mai
jos, ilustrăm spusele noastre cu cinci dintre cele mai frumoase texte
experimentale de tinerețe ale lui David Vichnar, însoțite de câteva scurte
comentarii cu privire la inerentele dificultăți de gen cu care s-a confruntat
traducătorul:
1.
Primul și cel mai scurt dintre cele cinci texte, Dar a-l desfășura, a fost, în ciuda aparențelor, poate cel mai
dificil și cel mai incomod de transpus în limba română. În primul rând, fiindcă
infinitivul însoțit de puncte de suspensie în care se termină poemul este mult
mai puțin convingător și expresiv decât originalul cehesc: „dar a-l desfășura…”. Astfel încât, pentru a nu pierde complet atmosfera instituită
de această elaborată construcție lexical-fonetică din original, am fost nevoit
să-l „tratez”
într-o oarecare măsură, adăugând discret la final două cuvinte care să întărească,
și în cazul traducerii, efectul urmărit de autor:
„dar
a-l desfășura, MAI GREU…”
2.
Dincolo de excursul de rigoare în adâncurile tulburi ale culturii generale
acumulate pe la orele de latină din liceu și anii de început ai primei
facultăți (căci unde altundeva să citească bietul elev sau student român despre
cupa de cucută a lui Socrate?), poemul cu pricina este plin de capcane
lingvistice, care-i conferă un farmec deosebit în original, în schimb
reprezintă un coșmar iterativ pentru traducător. Să menționăm măcar motivul,
fundamental în poem, al otrăvirii ca trecere către o nouă formă de viață și
rolul esențial jucat aici de verbul
nalokat „a se înfrupta cu nesaț, a sorbi cu poftă”, dar fără a
exclude aici nici dimensiunea morbidă a descompunerii sugerate printr-o
metaforă cutremurătoare, dar de mare forță și originalitate: trezirea
daemonului în urma proceselor organice din „burta
însărcinată cu moartea”, așadar o naștere
echivalentă cu acceptarea – în niciun caz senină – a propriei morți pe care, în
numele asumării voluntare a chinului, acceptă, CA BĂRBAT, să o „nască”
pe post de daemon, „copil” blestemat și monstru paricid rezultat în urma
siluirii trupului mascul de către „femela” moarte (care are același gen și în originalul
ceh).
3.
Problematică a fost, în poemul Xxx,
tălmăcirea expresiei chodit psem, combinație
voit forțată a cel puțin trei sensuri colaterale: „a scoate câinele la plimbare”,
„a avea o depresie” și „a se lăsa pradă unei potențiale predestinări,
renunțându-se la orice formă de împotrivire sau de luptă”. Fără a reda în
totalitate complexitatea triplei metafore din original, varianta aleasă de
traducător cel puțin trimite – sper –, într-o oarecare măsură, la fiecare
dintre cele trei dimensiuni ale acesteia.
4.
Last, but not least, urmărind în paralel conținutul, semnificațiile și, foarte
important, aspectul grafic al poemului Sinusoidă,
cititorul va înțelege, fără îndoială, dificultățile pe care le-a întâlnit
traducătorul în încercarea de a reda „sinusoidele” și în varianta română a textului. Este de la
sine înțeles că, pe ici pe colo, a trebuit să „trădez” rigoarea de bijutier cu care autorul a gândit
împărțirea poemului în versuri în original, întrucât un cuvințel în plus sau în
minus la începutul sau în finalul versului riscă să-mi distrugă sinusoidele
românești…
Vă
urez, așadar, să vă bucurați cât mai deplin de frumusețea complexă a versului
lui David Vichnar, în speranța că artificiile și „chiuretajul” tălmăcitorul vă vor fi în mai mare măsură un sprijin
decât o piedică în acest scop.
⁂
Gheorghe Iova – fără titlu – 1969
ALE NATÁHNOUT…
DAR A-L DESFĂȘURA, MAI GREU…
Pokudradost,
takjednoduchou.
Jen smutek
prostoty
ne a ne dosáhnout.
Jako nit
jehloudvojuchou
lzejensvinout,
ale natáhnout…
De-i fericire,
să fie simplă.
Numai tristețea
simplității
de neatins rămâne.
Căci acul cu-ale lui urechi
firul îl poate
doar spre sine a-l strânge,
dar a-l desfășura, e greu…
HRA
JOC
A takstále zas a znovu,
a vždy o trochumarněji,
hrajeme spolu,
zamčeni v sobě jeden před druhým,
tu prastarou a prazákladní hru
kdo se smrti ve tmě bojí víc.
Și astfel, din nou și iar,
mereu mai mult cu-o picătură de zadar,
jucăm alături,
dar în sine ferecați,
străvechiul joc, de mult în legea firii,
de-acel care se teme cel mai mult
de moarte-n beznă.
Xxx
Xxx
Sanitkymajívětšinounaspěch:
naspěch v nich má samo umírání.
I tak však polovinu Země
pokrývají parkoviště.
Tiše jako přikázání Nepokradeš v hypermarketu,
kdy za všechno ukradené z košíku bližního
se zaplatí u jedné kasy.
Nechodíšpsem.
Pes chodí tebou.
În general, ambulanțele se grăbesc:
În interiorul lor, însăși moartea se grăbește.
Și așa o jumătate din suprafața Pământului
este acoperită de parcări.
Tăcut precum porunca Să nu furi
într-un hipermarket,
când pentru tot ce s-a furat din coșul aproapelui se plătește la o singură casă.
Nu plimbi câinele.
Câine te plimbă.
SOKRATES SE R. 399 PŘ.L. VE SVÉ CELE UTÁPÍ V ČÍŠI BOLEHLAVU
ÎN ANUL 399 Î.HR., ÎNCHIS ÎN CELULA SA, SOCRATE SE ÎNEACĂ ÎN CUPA DE CUCUTĂ
…teď pohlédl
až na bezedné dno
a plnými doušky
se nalokal
života
pak potají
s provinilým úsměvem
všech nevinných
ulil malou úlitbu
svému daimonion
a s břichem těhotným smrtí
ustlal se na dno své pryčny
pod hlavou naklepané svědomí
přikryt hlínou z malých mrtvolek
svých zalívaných pochyb
(co kdyby z něho přes noc
vyrostl strom?)
ještě než Asklépiův kohout
stačil ráno třikrát zakokrhat
byl Sokrates
třikrát a provždy
opravdově
živ
…acum a privit
până în adâncul cel fără de fund
și, cu sorbituri mari,
s-a înfruptat
din viață
apoi, în secret și
cu zâmbetul vinovat
al tuturor celor nevinovați,
el i-a oferit o mică degustare
daimonului său
și, cu burta sa însărcinată cu moartea,
s-a așternut ca un cearșaf pe fundul culcușului său de scânduri,
cu conștiința înfiptă sub cap cu lovituri de ciocan,
acoperit de noroiul micilor cadavre
și al îndoielilor sale stropite din belșug cu apă
(și dacă peste noapte din el
ar fi crescut un copac?)
chiar înainte să fi apucat cocoșul lui Asclepios
să cânte de trei ori în dimineața aceea,
Socrate era
de trei ori și pentru totdeauna
cu adevărat
viu
SINUSOIDA
SINUSOIDĂ
Slova jsou jako dráty
vždycky musejí být o něco
delší než je bezpodmínečně nutné
k dopravení onoho neviditelného čehosi
to kdyby náhle zamrzlo veškeré vedení takže
chlácholivý otazník by se napřímil ve vykřičník a uhýbavá
okrouhlost s níž se slova marně dotazovala zakřiveného času
zda je důstojnější sedět po pravici Boha nebo snad po levici Krista
by jim byla k ničemu a jako ruce milenců když se spolu loučí
nebo jako akrobat co žongluje s něčím navíc na co nestačí
by slova upustila ono cosi a dráty spadly na zem kde už
proti nim dávno červeně vykvetly cedule
s nápisy že je životu nebezpečné
teple se dotýkat čehosi
co únavou spadlo
na zem slova jsou
tedy jako zplihlé dráty
ale vždycky se na ně dá zabrnkat
o něco výš než si kdy troufla věčnost
prsty pokládat až za kobylku kde už hudba není
kde vládne jen němé bezčasí v jehož mléčných zubech
trne rozechvění které od sloupu ke sloupu od srdce k srdci
letí na rtech s polibkem v polibku s odpovědíže po levici Boha
a po pravici Krista je volno stačí jen přistavit si židli a sehnout
olysalou hlavu před nízkým futrem cizích mléčných galaxií
kam slova dnes vyřčená doletěla před miliony milionů let
kde nedotýkané dráty ucítily objetí vesmírného dna
že stačí jen se všemu poklonit naplakat do sklínek
přiložit do krbu a ze všech trapných otazníků
hlučných vykřičníků vyklíčí tečka
coby začátek další větycoby
začátek další bezeslovné
sinusoidy
Cuvintele ca niște cabluri
Trebuie să fie întotdeauna un pic
mai lungi decât ar fi strict necesar
doar pentru a transporta acel ceva invizibil
asta pentru cazul în care sistemul de transmisie ar îngheța brusc
mângâietorul semn de întrebare s-ar dezdoi în exclamație iar încovoierea
cea plină de îndoieli din întrebarea zadarnică a cuvintelor către timpul curbat
dacă-i mai mare cinstea de-a ședea la dreapta lui Dumnezeu sau la stânga lui Hristos
le-ar fi inutilă și la fel precum mâinile amanților fluturând în clipa despărțirii
sau precum acrobatul jonglând cu o farfurie mai mult decât ar fi în stare
cuvintele-ar scăpa din sine acel ceva iar cablurile ar cădea iar jos
le-ar fi-nflorit demult alături răvașe purpurii
ce spun că viața-n primejdie ți-o pui
dacă ți-atingi căldura de-orișice
ce-ar fi picat de oboseală
pe pământ cuvintele sunt
așadar ca niște cabluri fleșcăite
totuși la ele oricând poți zdrăngăni
mai ascuțit decât a cutezat vreodată veșnicia
degetele se plasează către capătul corzilor acolo nu mai este muzică
în schimb domnește doar o tăcută lipsă a timpului iar în dinții ei de lapte
mocnește un tremur care zboară de la o coloană la alta și de la inimă la inimă
purtând pe buze un sărut într-un sărut și răspunsul că atât la stânga lui Dumnezeu
cât și la dreapta lui Hristos locul este liber ajunge să-ți aduci un scaun să-ți apleci
creștetul pleșuv în fața scundului pervaz al ușii care dă către străine căi lactee
la care vorbele astăzi rostite au ajuns în zbor cu milioane de ani în urmă
unde cablurile neatinse au cunoscut îmbrățișarea adâncului cosmic
de-ajuns la toate să te-nclini să plângi în cupă
în sobă să le pui și semnele-ntrebării
penibile și-n larmă ale exclamării
or încolți cu chip de punct
pornind nou rost pornind
noua sinusoidă fără de
cuvinte
----------------------
-----------------------------
---------------------------------------
--------------------------------------------------
-------------------------------------------------- ------
-------------------------------------------------- ---------------
-------------------------------------------------- ----------------------
-------------------------------------------------- ---------------
-------------------------------------------------- ------
------------------------------------------------
---------------------------------------
-----------------------------
-----------------------
sau De ce avem încă dreptul de a crede în capacitatea de sinteză universală a filozofiei
Sobră, de o eleganță reținută, dar care nu poate să nu atragă atenția, erudită, energică, poliglotă, debordând de fantezie artistică și creatoare, dar impunându-și cu succes un mod de lucru ritmic și eficient și un spirit de ordine și organizare aproape neobișnuit pentru cultura din care provine (dar propriu celei care, în mare măsură, a adoptat-o), Martina Straková arată la prima vedere a orice, numai a poetă slovacă nu. Am prezentat mai jos multitudinea de diplome, masterate și doctorate pe care le-a absolvit cu succes până acum.
O serie întreagă de alte lucrări științifice de valoare comparabilă își așteaptă rândul la corectură, bun de tipar și publicare. Domeniile în care activează cu mare succes sunt filozofia (cu o atenție remarcabilă asupra filozofiei științei și a gândirii fizice contemporane), germanistica (oricât ar părea de ciudat, a publicat mai mult, fiind mai cunoscută în țările de limbă germană decât în cadrul propriei sale culturi), traductologia (tălmăcirile sale în și din germană fiind caracterizate de aceeași rigoare aproape matematică) și… da, poezia… Pe care, in spite of all, o scrie… adică nu o scrie în germană. În rest, creația literară a Martinei este pătrunsă de același spirit al ordinii în gândire, al construcției riguroase atât la nivel ideatic, cât și metaforic, și al unei complexe, dar extrem de judicios gândite succesiuni – pe variate și complexe dimensiuni – a elementelor. Aproape eseuri filozofice scrise în limbaj poetic, textele autoarei ni se dezvăluie cu respectarea pedantă, dar plină de farmec a tradițiilor retoricii clasice: tema este precizată în titlul poemului care, de obicei, reprezintă și primul vers al acestuia
slová zvlásočnievajú / spiralele cuvintelor se înalță dintre ierburile moarte,
„corpul” poemului constituie argumentația, succesiunea deducțiilor, structura în sine a textului filozofic, construcția intelectuală ale cărei reguli, pentru a nu cădea în păcatul de a plictisi, dar nici în acela al unei inutile împrăștieri noționale și ideatice, sunt adesea definite chiar sub ochii cititorului:
– chromozómy
rozvíjajúce sa do života
miazgy
dvíha sa vietor
kŕdľov slovných stvárnení
tvojich myšlienok
– pavučina vláknitých stoniek sukulentov
spája pohľadom neviditeľné
a jediná orchidea v obývačke
jednoducho je
– cromozomi
evoluând către stadiul de viață
limfatică
se pornește vântul
stolurilor de reprezentări verbale
ale gândurilor tale
– o urzeală fibroasă de tulpini suculente
țesând un peisaj al invizibilului
iar singura orhidee din camera de zi
pur și simplu este
urmând ca, de regulă, ultimul vers să puncteze rema, elementul nou pe care îl propune și îl oferă întreaga construcție (de o natură complexă, în același timp filozofică, poetică și metaforică), punctul culminant al discursului, scopul suprem în numele căruia a fost scris:
zdieľaním všadeprítomnosti
života
un mod de a vesti omniprezența
vieții
Așadar, să nu ne rămână
„decât” efortul de a urmări construcția și argumentația logică (cine-a zis?!) ale
discursului, apelând la tehnicile arhicunoscute și re(-re-re?)străbătând
drumurile bătute ale dezlegării carteziene a silogismelor și deducțiilor
formale de tip „p (nu) implică q”? Ar însemna să subestimăm erudiția și
fantezia autoarei. Întrucât, dacă „tehnica generală” de descifrare a unui text
(discurs filozofic, poem, eseu etc.) este – ok, formal și teoretic – cunoscută,
modalitățile specifice de aplicare ar putea să depindă de multe aspecte.
În primul rând, pentru a
descifra ar trebui să dispunem de mijloacele de înțelegere necesare, așadar să
beneficiem de o erudiție comparabilă cu aceea a autoarei sau de o tenacitate ieșită
din comun pentru a o suplini. Cititorului i-ar fi necesare, de exemplu, cunoștințe
de biologie marină (va vedea el mai târziu cum anume va utiliza, pentru
decriptarea mesajelor, nivelurile superioare ale sensurilor figurate și ale
interpretărilor):
frekvenci (…)
vnitřního echa
lastur a závitnic
podmořské říše
kde je vše (…)
dořekla ploutvemi
frecvența (…)
ecoului interior
al ghiocurilor și al cochiliilor spiralate
din tărâmul submarin
unde totul (…)
se precizează cu ajutorul înotătoarelor
de geometrie și de fizică (mecanică, acustică, electromagnetică, teoria undelor și a oscilațiilor etc.), dar și de deja amintitele conotații filozofice ale științelor naturale și exacte:
(…) duša odplýva
telo opúšťa aby uvoľnila
potenciál steradiánu
elektrický výboj
(…) som všetkým
(…)
steradiánom v jedinej sekunde
rýchlosti svetla
(…) sufletul
părăsește trupul spre a elibera
potențialul steradianului
descărcarea electrică
(…) sunt totul
(…)
steradianul în clipa unică a
vitezei luminii
de chimie și de tehnologie a interacțiunii haptice
sulfur
sa dotýka našich slnkom opálených tiel
na miestach
kde nám okruhliaky
vtláčajú svoj tvar (…)
hapticky
zakoreňujeme sa v najdôvernejších bodoch
/
sulfur
ne atinge corpurile arse de soare
în locuri
unde pietrele
își întipăresc pecetea formei (…)
interacțiune haptică
ne înrădăcinăm în punctele cele mai familiare (…)
de mitologie, dar și de anatomie feminină și mitologie
universală:
rodím sa zo svojej intímnej peny
v mušli
budem
krásnou sama pre seba
(…)
rozkvitnem
do svetla aury
ako Hildegard von Bingen
/
mă nasc din propria-mi spumă intimă
într-o scoică
voi fi
frumoasă numai pentru mine
(…)
voi înflori
în lumina aurei
precum Hildegard von Bingen
de geografie administrativă, locală și naturală (din nou,
în special marină), dar adesea asociată cu elemente de mitologie urbană:
svit lampášov
v antikvariáte
v
Terste
/
strălucirea
felinarelor
în
anticariatul
din
Trieste
sau
páperie
v dedine
Hrastovlje už
o malú chvíľu
vydáme sa na cestu späť
puf
în
satul Hrastovlje peste
puțin timp
vom
apuca pe drumul de întoarcere către
casă
dar și, așa cum am mai
amintit, capacitatea intelectuală și, mai ales, voința umană de a intra / de a se
lăsa antrenat în jocul (doar în aparență „secund”) al utilizării acestor noțiuni
și cunoștințe de natură formal „neliterară” – fie și (sau, dimpotrivă, mai
ales) nou acumulate tocmai în urma contactului cu textele Martinei Straková –,
pentru înțelegerea cât mai profundă a acestora. Întrucât a înțelege sau a
descifra metafore bazate pe motive „clasice” sau „convenționale” ale poeziei
(inclusiv contemporane) reprezintă, teoretic, o activitate / abilitate
abordabilă de către oricare iubitor sau cititor frecvent al acestui gen
literar, în schimb chiar și această categorie (formal privilegiată) de
receptori interesați ar putea avea pobleme în a rezona cu sau chiar a accepta
ca atare o metaforă bazată pe corespondența dintre frecvența undelor
electromagnetice sub apă și vibrația înotătoarelor sau a cililor unor ființe
marine microscopice, și / sau în a o accepta ca sugestie a unei forme
subliminale, în același timp profunde, complexe, dar și primitive, de
comunicare. În fond însă, Hic
Rhodos, hic salta. Dacă toate poeziile ar fi la fel ori s-ar descifra în
aceeași cheie, n-am mai resimți deliciul efortului decriptării. Totuși, șansa
„candidatului” este, în acest caz, structurarea de o complexă – în schimb, de-a
dreptul desăvârșită – ordine a construcției individuale a fiecăruia dintre
poeme. Este ca și când, după ce ar provoca, prin scrierea pe tablă a unei
probleme complicate de analiză matematică, autoarea-pedagog ar manifesta
generozitatea de a le oferi studenților-cititori și formula cu ajutorul căreia
se rezolvă respectiva „integrală” a tropilor și a semnificațiilor, de cele mai
multe ori reductibilă la o „simplă” sumă vectorială infinită sau infinit
numărabilă pe care aproape că o putem „aduna” termen cu termen. De exemplu, în
cazul de mai sus, cheia o reprezintă mișcarea oscilatorie electromagnetică,
respectiv mecanică / biologică, element comun undelor și înotătoarelor, care
devine suportul de transmitere a unor informații codificate, greu de împărtășit
și / sau recepționat în alt mod și condiționate în mare măsură de caracterul
periodic (de „du-te-vino”) al fenomenului. Prin extrapolare, poemul ne poate
purta cu gândul spre comunicarea încifrată – și altfel imposibilă – a două
suflete (-pereche, -gemene, dedublate, un suflet rupt în două sau două –
desigur, incomplete – jumătăți de suflet), trupuri, organisme, entități („chiar
și” ființe umane) aflate la mare distanță, în lumi diferite, universuri
incompatibile și a căror existență paralelă, concomitentă sau simultană
material este de neconceput, dar, la nivel mai abstract, chiar și între două asemenea
universuri, lumi, spații nedefinite sau greu de definit, la limită între
oricare două „obiecte” poetice imaginate de către autoare sau imaginabile de
către cititor, inclusiv un submarin și colonia de protozoare concret descrisă în
cea de-a treia strofă a poemului. Generalizând încă și mai mult pe schemele
străvechi ale simbolisticii elementare, am putea „citi” aici și o formă abstractă
a telefoniei (clasice sau mobile) sau a alfabetului Morse, ca forme de
comunicare convențional concrete (fiindcă le cunoaște toată lumea), dar esențial
abstracte, întrucât foarte puțini știu și înțeleg cu adevărat (fie și la
nivelul modelului – matematic sau uman – pe care ni-l alcătuim în minte în
același scop: al schematizării și simplificării fenomenului) principiul fizic
care stă la baza lor, noțiunile de undă și de oscilație și proprietățile fizice
care permit acestora să devină suporturi purtătoare ale informației transmise
la distanță.
În mod asemănător stau
lucrurile și în cazul complexei construcții logico-filozofico-poetice bazate pe
sulfur, trupurile
arse de soare, locurile întipărite cu pecetea formei pietrelor, interacțiuna
haptică și punctele familiare. Cheia sintezei vectoriale și a decriptării
poemului o găsim din nou în bazele științifice ale principiului interacțiunii
haptice și, prin extrapolare, a tot ceea ce înseamnă comunicare și schimb de
informație pe baza atingerii concrete, a contactului fizic / material, oricare
ar fi definiția de bază a acestuia – și este normal să ne imaginăm că va fi
complementară aceleia a comunicării (din poemele) anterioare, realizată la
distanță și bazată pe unde și oscilații mecanice sau electromagnetice.
Nu
vom intra în alte detalii, spre a-i lăsa cititorului plăcerea (sau chinul, în
funcție de propria selecție) de a decripta celelalte poeme ale Martinei
Straková sau de a le descoperi cheile către decriptare, pe care ingenioasa
autoare le-a integrat în chiar structura de bază a textelor. Ne vom mai mărgini
să adăugăm doar că, prin (aparentă?) excepție, dificultățile traducătorului au
fost, în acest caz, de natură asemănătoare cu problemele probabile ale
cititorului: spre a putea reda în limba lui „ceea ce a vrut poeta să spună” în
fermecător de complicatul original slovac, tălmăcitorul a avut nevoie mai întâi
să înțeleagă el însuși sensurile și mesajele complexe transmise de către
dominatoarea și – în ciuda aparențelor – omniprezenta voce auctorială. Iar
pentru aceasta, o recunoaște deschis, a avut nevoie (pe lângă reactivarea
propriilor amintiri din fizica, filozofia și teoria modelelor studiate în
preistoria anilor săi de liceu și în antichitatea primei facultăți) de un raft
întreg de lucrări și tratate de specialitate, Dicționarul slovac–român, Gramatica
academică a limbii slovace și Influența limbii germane asupra formării vocabularului
științific și de specialitate în cehă și slovacă fiind doar primele trei
dintre acestea.
*
I
bralo ma privinulo
k svojej podstate
ktorá je zrazu na dotyk
celkom hebká
vchádzam do spomienky
liečivej vône
kamiliek
túlam sa poľami
púpavy, ľubovníka, černice a čakanky
len aby som sa vrátila
pod náš luster
a znova objavila porcelán, čipky
a čaj
I
m-a cuprins m-a purtat
către sine
până la esență
care dintr-o dată este atât de aproape
atât de mătăsoasă
pătrund în amintirea
aromei tămăduitoare
a mușețelului
hoinăresc pe câmpuri
de păpădie, merișor, mure și cicoare
doar pentru a mă întoarce
sub candelabrul nostru
și a redescoperi porțelanul, ornamentele din dantelă
și ceaiul
II
slová zvlásočnievajú
– chromozómy
rozvíjajúce sa do života
miazgy
dvíha sa vietor
kŕdľov slovných stvárnení
tvojich myšlienok
– pavučina vláknitých stoniek sukulentov
spája pohľadom neviditeľné
a jediná orchidea v obývačke
jednoducho je
zdieľaním všadeprítomnosti
života
II
spiralele cuvintelor se
înalță dintre ierburile moarte
– cromozomi
evoluând către stadiul de viață
limfatică
se pornește vântul
stolurilor de reprezentări verbale
ale gândurilor tale
– urzeală fibroasă de
tulpini suculente
țesând un peisaj al invizibilului
iar singura orhidee din camera de zi
pur și simplu este
un mod de a vesti omniprezența
vie
III
v prílive plynutia
mimo čas
soľou sa číria okruhliaky
a spriezračnievajú mi vlny
aby som aspoň na chvíľu
dokázala dýchať
najvnútornejšími žiabrami
a nenápadne vplynula
do kŕdľov
neviditeľných tvorov
desaťtisíc
metrov
pod
hladinou
III
în fluxul curgerii
în afara
timpului
sarea
purifică pietrele
și îmi
limpezește valurile
ca să pot
respira
măcar pentru
o clipă
cu cele mai
ascunse dintre branhii
și să mă
pierd imperceptibil
printre
stolurile
de creaturi
invizibile
la zece mii
de metri
sub
oglinda apei
IV
zostáva mi rozlúštiť
frekvenciu
plynutia
pohybov
vôd
oceánov
vnútorného
echa
lastúr
a závitníc
podmorskej
ríše
kde je
všetko naznačené
sonárne
a
dopovedané plutvami
spočívam
v najhlbšom sústredení
kam sa
slová ani svetlo
nedostanú
inak
len
telepatickými výbojmi
IV
rămâne să mai descifrez
frecvența
curgerii
și a mișcării
apelor
din oceane
a ecoului interior
al ghiocurilor și al
cochiliilor spiralate
din tărâmul submarin
unde totul se sugerează
prin unde sonice
și se precizează cu
ajutorul înotătoarelor
reprezint
doar o formă de concentrare profundă
acolo
unde nici cuvintele nici lumina
nu
ajung altfel
decât
prin descărcări de unde telepatice
Martina Straková – foto Adorian Târlă
V
sulfur
sa
dotýka našich slnkom opálených tiel
na
miestach
kde
nám okruhliaky
vtláčajú
svoj tvar chodíme bosí
aby
sme opäť pocítili
že sme
stále živí
že nič
nie je predstierané
hapticky
zakoreňujeme
sa v najdôvernejších bodoch
kde
soľ znamená dreň
a voda
je matná a chladná
V
sulfur
ne
atinge corpurile arse de soare
în
locuri
unde
pietrele
își
întipăresc pecetea formei în tălpile noastre mergem
desculț
Miroslav Sosoi – poet, textier și prozator. Este adevărat că avem de-a face, în aparență („numai”?), cu o excelență pragmatică, cu o prezență (cel mult?) „profană” a unor enunțuri poetice care îi vor impresiona pe potențialii receptori ai poeziei postmoderne, cu un efect comparabil proverbialului purgatoriu poetic.
Din când în când, ascunse prin cine știe ce colțuri, își fac numărul (ingrat?) și își afirmă prezența (să o numim discretă?) porțiuni de versificație ostentativ cizelată, „poezioare” încărcate cu o provocatoare „înțelepciune” în dulcele stil „știți-voi-care” (întrucât, da, se contează, în mare măsură, pe complicitatea și inițierea cititorului avizat, educat, entuziasmat, încântat sau – treacă de la sine sau de la cine-o trece – saturat ori agasat de „cățeluș cu părul creț” și „te iubesc, dar nu pe tine”), totul înecat, fără urmă de condescendență, într-o ploaie de aparent epigonism obsedat (cum altfel?) de sine și de propria-i însemnătate și într-o avalanșă de pretinsă grafomanie nepăsătoare chiar și față de autoasumata-i stridență. Iar dacă ridică îndreptățite semne de întrebare faptul că „diamantele” provocator de șlefuite zgârie în loc de a străluci, la fel de adevărat este că și mediul formal toxic care le potopește este mult prea vizibil coroziv pentru a putea fi luat în serios pe post de substanță toxică.
Pe scurt, Sosoi provoacă – și o face fără urmă de condescendență sau intenție de compromis. Și, în ciuda oricăror aparențe, tocmai aceste ciocniri multidimensionale a contrariilor nici pe departe dialectice produc scânteile care dau strălucire textelor celui mai înverșunat dintre „antipoeții” underground-ului ceh contemporan. Din mijlocul întunericului arătat cu degetul, din dematerializarea agresiv-ostentativă a alegației „esteticului” într-o (in)”estetică a urâtului” la fel de convingătoare precum eprubeta de coca-cola care dizolvă cu furie în reclamele de televiziune măsele gata cariate, în scopul de a ne determina nu să nu bem coca-cola, ci să ne spălăm pe dinți cu Colgate, din toate aceste reacții voit și insuportabil artificiale țâșnește dintr-o dată lumina gestului poetic sui-generis. Sau, ținând seama de ceea ce scriam mai sus și de afirmațiile lui Sosoi că urăște cuvântul poet, să vorbim, mai degrabă, în cazul său, despre lumina unui gest antipoetic și, implicit, despre un antipoet. Și, trebuie spus, despre unul care-și dorește acest statut, tânjește după el. Să i-l dedicăm și să-i respectăm dorința. Dar să rămânem realiști: dacă lucrurile ar rămâne la stadiul descris mai sus, o atare formă de antipoezie, declarată și formulată în acest fel, nu va păcăli niciodată pe niciun critic literar: manifeste / manifestări similare de sfidare – sau logoree – romantică, necruțătoare vârtejuri (mai degrabă, taifunuri) de cuvinte, șocante și dezordonate bombardamente adesea mai degrabă sonore decât lexicale – de asemenea fenomene am avut parte nu numai o dată pe parcursul dezvoltării istorice a ideii de discurs literar.
Mașina neagră cu motor unu-punct-doi
Așadar, pentru ca noile monologuri antipoetice ale lui Sosoi să convingă în felul în care o fac este nevoie de mai mult – și aceasta, în principal, pe planul substanței pe care, de data aceasta, suntem obligați s-o numim poetică, fără a o mai răsfăța cu uzitatul anti al maniheiștilor de profesie: uriașa negare de către autor a contemporaneității în formele sale de manifestare sublime sau banale, eterne, perene sau de fiecare zi se combină, se contopește cu la fel de titanice imersiuni sau plonjeuri în poziții, atitudini, gesturi și expresii cotidiene, întregul proces trecând prin filtrul chinuitor, dureros și lipsit de condescendență al rebeliunii auctoriale – strălucitoare, nemiloase și la fel de ostentative precum tot ceea ce există în acest volum în planul construcției tematice și formale, dar cuceritoare printr-un unic și „simplu” argument: autenticitatea. După ce-și ridicase în cap publicul, critica și chiar principiile propriei sale creații prin acel potop de elemente pleonastic-provocatoare de la primul nivel al construcției textului și pentru a mai putea convinge la acest nivel, Sosoi avea o singură șansă: să nu privească înapoi, să „facă pe nebunul” până la capăt, ba mai mult, să identifice și să utilizeze în mod eficient un numitor comun convingător pentru toate trăsnăile aruncate în luptă până atunci. Și trebuie spus că a reușit cu brio, chiar dacă i s-ar putea reproșa că-i place să trăiască periculos ca („anti”)poet: găsit (sau lansat pe piață) în ultima clipă, elementul integrator (și, trebuie spus, probabil singurul) al dezordinii de până atunci îl constituie, o repetăm, ideea de rebeliune, identificarea rebelului-autor cu rebelul-personaj și, mai mult decât orice, capacitatea primului de a convinge că-l ia în serios pe cel de-al doilea, că se ia în serios pe sine, că, în sfârșit, ia ceva în serios „at all”, în cadrul acestui monolog ce părea făcut numai de dragul ostentației. În același timp însă, acest antipoet exploziv se comportă ca un beatnik tipic și, pe parcursul și în numele acestui road-movie mai ușor de acceptat ca atmosferă decât ca poveste, mai credibil ca road decât ca movie, luxurianta forță de nestăvilit a „mașinii negre unu punct doi” și a tânărului furios, element turbulent, după toate aparențele, al Boemiei și al Boemei de Vest, le-ar putea da lecții unor generații întregi de Allen Ginsberg și Lawrence Ferlinghetti. Poemul său antipoetic mustește de țipete, urlete, zbierete, proteste și neîntrerupte văicăreli, ale căror surse – în spiritul reacțiilor chimice contra naturii din motorul „unu-punct-doi” al paradoxurilor forțate – sunt nestăvilitele șuvoaie și asocieri ale imaginilor și impresiilor de tip iarmaroc, lunapark, benzinărie, periferie, autostradă, infern, purgatoriu de pe traseul Praga–Beroun, plictiseala pre- sau postapocaliptică a anarhiștilor din, desigur, inventata municipalitate Chodouň, leagăn al unei viitoare civilizații sau mormânt al uneia în curs de dispariție, dar, mai ales, mesajul curent al protestelor individuale, spiritul de travesti al sugeratului demonism romantic ce impregnează întregul volum și peisajul aproape vizual al murmurului colectiv, confuz al mulțimii anonime.
Franz Kafka – Bărbat în fața oglinzii
Prolog
Prolog
v pul pátý ráno zatim chteji všichni spát
i ptáci zatim držej hubu
- poslouchat spokojený-konejšivý výdechy manželek
a necekat na první vhodnou možnost
necekat
na první dobrou
ve všech tech bytech nad mojí hlavou se to tetelí jako
rozházený vajgly po terase
- nikdy me nenapadlo je sesbírat…
K cemu by to byloş
takhle neorganizovane rozesraný po zemi alespon dávali
patricnej prímer
tomu oduševnelýmu klidu spícího vežáku
v pul pátý ráno
kdy vztahy a sounáležitost pod všema perinama s novým
povlecním byly kompletní
kdy okna byly dokorán protože ranní vlaky prozatim
nebyly slyšet
a rincení kovovejch kol a tunovejch tendru nehrozilo…
vubec nic nehrozilo
kdyby to tak bylo naporád bylo by to tak správne
hloupá a bezduvodná radost s božím pricinením
kdybych se snad nekdy v pul pátý probudil
nasadte mi násilím roubík
a jako bezpohlavní otepi pripravte voteže a udidla
nažente zpátky – prokrista!
Za svojí ženou zpátky do stáje
abych jí do rozednení mohl taky, jako všichni ostatní
mohl bezezbytku naslouchat
a po probuzení
u terasy vežáku odhodit vajgla na zámkovou dlažbu
posetou stoletím
la patru jumʼate dimineaţa toată lumea vrea să mai doarmă
până şi păsările-şi ţin pliscul încă
- toţi vor să mai asculte răsuflarea mângâietoare a nevestelor
şi să nu aştepte până chiar s-o putea
să nu aştepte
pân-o veni ocazia
în toate apartamentele alea deasupra capului meu lumea se zbuciumă şi se rostogoleşte ca
nişte mucuri de ţigară împrăştiate pe terasă
- nu mi-a trecut niciodată prin cap să le strâng…
Ce rost ar avea?
aşa aruncate aiurea pe jos, de parcă le-ar fi căcat careva prin toată casa, cel puţin ofereau
o imagine sugestivă
pentru acel bloc-turn forfotind de viaţă
la patru jum’ate dimineaţa
ceasul împlinirii relaţiilor şi al împreunărilor sub toate plăpumile
nou înfăţate
când ferestrele erau larg deschise, pentru că trenurile de dimineaţă încă
nu se făceau auzite
şi lumea încă nu se simţea ameninţată de zdrăngănitul roţilor metalice şi al tenderelor cântărind câteva tone
de fapt lumea nu se simţea ameninţată de nimic
dac-ar fi fost aşa mereu ar fi fost exact aşa cum trebuie
o bucurie proastă inexplicabilă venită de la dumnezeu
daca s-ar întâmpla vreodată să mă trezesc la patru jum’ate
puneţi-mi zăbala cu forţa
înhămaţi-mă cu frâul şi dârlogii ca pe un mănunchi de cărnuri asexuate
şi mânaţi-mă pentru numele lui dumnezeu înapoi
la vaca mea înapoi în grajd
ca să fiu în stare ca tot omu’ s-o ascult negreşit
până s-o crăpa de ziuă
şi, după ce ne-om deştepta
lângă terasa blocului-turn, să arunc mucurile de ţigară pe pardoseala castelului
presarată cu praful veacului
I.
I.
stará ušlechtilá dáma ze mě nikdy nebude
a nikdo mě kurva nezastaví
jedu s mojí černou jedna dvojkou po štěrkový cestě
inkoustová noc
a kafky se srocujou na dominantním bouřkovým masívu
jedu z Prahy
hekticky vodpaluju první camelku
vůbec mě nenapadá proč to dělam
vůbec mě nenapadá proč to vlastně beru voklikou
neni nutný o tom přemejšlet
svatá trojice se mi zamilovaně komíhá – voběšená jako antoníček –
na zpětným zrcátku čelního skla
a nikdo jí kurva nezasastaví
benzín jsem doplnil a olej zkontroloval, můžu bejt v klidu
motor klidně a cyklicky končí a začíná,při sešlápnutí pedálu, svůj perpetum mobile algoritmů
a nikdo ho kurva nezastaví
…až na mě…
nikdy sem nebyl technicky zdatnej
stopař s desetidolarovou kytarou z prahy očividně propás svojí šanci
ryby v potoce - linoucího se podél jako dunivý mraky nad hlavou - si toho vůbec nevšimly
měl smůlu
ryby měly štěstí
jak sem chytal ryby…do prdele s otou pavlem
na konci cesty podél cesty vidim první světla
beroun…Beroun!
předměstí, vlakový nádraží utržený z řetězu, skatepark bez děcek a bohapustý továrny
tohle mě musí minout, toho nesmim nikdy litovat!!
a nikdo mě kurva nezastaví
křečovitě a intenzivně jsem semknul víčka a sundal nohu z plynu
šoupnul tam trojku
a dvojku jinam
zaryl jsem nehty do volantu
první pouliční lampy podél chodníku se závojema pavučin mi dodaly rozhřešení
rozehrály cyklickou stínohru míhající se patnáset metráků nade mnou
stínohra nikdy nepodmíní vzpouru „naser si foglare!!!>>**:::_>*.*>-lkhg!"
sem příčetnej a dodržuju padesátku ve městě
bosá šestinohá holka ignoruje noc a jde domů a nikdo jí kurva nezastaví
dodržuju svůj rytmus a netlačim na plyn
alespoň do tý doby než opustim hranice industriální části nočního
světovýho
a hlavně životního
berouna
…
lampy mě ozařujou jak vzteklý
a připomínaj mi hořící city Prague
kerý včera ve vteřině lehlo popelem
zvyšuju rychlost a s ní i impuls a další nekritickej abúzus sebezahledění krista
a nikdo
mě kurva
nezastaví
….
mraky duněj a já si říkám že se ta celá nebeská brána snad asi zbláznila
začínám si notovat s petrem kalandrou
ždímat kříž na krku, kterej se doteď líně válel na špinavým tílku
hrom zařval jako zvíře před čimkoliv
a Berounu se ve tmě začaly vzdalovat brzdový světla mý černý jedna dvojky
odjíždím
a myslim na prahu na tebe - na to abych nesundaval nohu z plynu
na to jak sem chytal ryby
na prázdný řeky
a plný
srdce
rozlitý nebem
hannibal ante portas
quo vadis
a
nikdo až ne tebe mě nemůže zastavit
n-o s-ajung în viaţa mea o babă stilată
și nimeni n-o să mă oprească dracu’ din drum
merg cu citroenul meu negru unu punct doi pe un drum cu pietriş
noapte neagră – cerneală
și ciorile se adună pe masivul ameninţător care domină drumul
plec din Praga
îmi aprind agitat primul camel
habar n-am de ce fac chestiile astea
habar n-am de ce o iau pe drumul ocolitor
nu-i nevoie să mă gândesc la asta
sfânta treime mi se bâţâie îndrăgostită – suspendată ca un tablou electric –
în oglinda retrovizoare a parbrizului
și nimeni n-o opreşte dracu’
am făcut plinu’ am controlat uleiu’, aşa că stau liniştit
când apăs pedala motorul îşi începe şi-şi termină liniştit ciclurile acel perpetuum mobile al algoritmilor
și nimeni nu-l opreşte dracu’
…numa’ eu…
nu le am cu tehnica nu le-am avut niciodată
un autostopist din Praga cu o chitară de zece dolari şi-a ratat şansa e clar
pârâul curge de-a lungul drumului ca şi norii tunători deasupra capului – peştii nu s-au prins de nimic –
a avut ghinion gagiu’
norocu’ peștilor
cum prindeam io pești p-aici… dă-l în curu’ mă-sii pe ota pavel
la capătul drumului de-a lungul drumului văd primele lumini
beroun… Beroun!
suburbii, gară ieşită din rând, skatepark fără copii și fabrici fără niciun dumnezeu
asta tre’ să mă ocolească, n-am voie să regret aşa ceva!!!
și nimeni nu mă opreşte dracu’
mi-am strâns pleoapele tare-tare și-am luat picioru’ de pe acceleraţie
am băgat într-a treia
și mai încolo am mai băgat și două de votcă
mi-am înfipt unghiile în volan
de-a lungul trotuarului primele lumini stradale cu perdelele lor din pânze de păianjeni m-au dezlegat de păcate
au început să ţeasă la o mie cin’s’te de metri deasupra mea un joc ciclic de umbre şi lumini
da’ p-ăia de se oftică oricum îi doare-n cot de el „suge-o
maistre!!! >>**:::_>*.*>-lkhg!”
aici îs corect și-o calc numa’ cu cin’zeci prin oraș
o fătuță de șase ani desculță o doare-n cot de noapte și se duce acasă și n-o oprește nici dracu’
îmi păstrez ritmu’ și nu calc pe accelerație
măcar până trec de zona asta industrială
a berounului nocturn
mondial
și mai ales
plin de viață
…
lămpile mă orbesc zici că-s turbate
mi-amintesc de Prague city orașul incandescent
care ieri pentru o clipă s-a tăvălit prin cenușă
măresc viteza și odată cu ea și impulsul și încă un abuz necritic al lui Hristos cel obsedat de sine
şi nu mă oprește
nici dracu’
…
tunete printre nori și-mi zic că toată bolta aia cerească tre’ să fi-nnebunit
încep să fredonez odată cu petr kalandra1
frâng în mâini crucea de la gât care până acum atârna leneșă pe maioul murdar
tunetul urlă ca un animal speriat de orice ar fi
iar luminile de frână ale citroenului meu negru unu punct doi se îndepărtează prin întuneric de Beroun
pe drum de plecare
mă gândesc la praga la tine – să nu-mi ridic piciorul de pe accelerație
cum am prins pește aici
în râurile goale de apă
și pline
de suflet
revărsate peste ceruri
hannibal ante portas
quo vadis
și în afară de tine nu mă oprește nici dracu’
1 Cunoscut muzician, chitarist, acordeonist și compozitor ceh (1950–1995).
II.
II.
Tvůj obličej si v průběhu měsíců autrovraků intenzivně
vtírám do pokožky sušim si s ním vlasy jako s hotelovým ručníkem
vtírám si ho do krku společně s lacinou kolínskou
a dny jsou tomu důkazem
a noci klekaj půlnocí
a čokli panáčkujou ostošest…
poskytnout si odpověď neni jednoduchý
je to pozoruhodná výzva zbabělče, říkám si
ale položit si otázku… hmm…
…
není nic snazšího
-pryč nedokážu zapomenout
když jsou hvězdy na dosah konečků prstů pravý ruky
přelejvám vodu a kalim železo
zamícham noc
a není nic snazšího
a všechno je na dosah
a všechno je na dosah
a všechno je na dohled
a lidi tu nejsou
postrádaj lidskostí
černá zebra a bílej dalmatin
červený sídliště a černej vraník
prorostlý maso je od kosti do těla do srdce rozbuší
divokej našláplej kabinet nebe
nejtlustší tepnou
aortou víry
je václav je václav je václav svou sv.Terezou?
když ručička tachometru mý rozpustilý a černý jedna dvojky
hapruje hapruje jen tak tak na stovce
a kontrolka nádrže na rudo na rudo do ruda svítí
kurva fix mám kliku, tak stáhnu vokýnko
v dálce jsou neony
září jak vzteklý v prosklený kabině benzíny
do dálky přede mnou
vycházej v zástupech svědkové Jehovovi a tvrději že jejich kánon je právě ten správnej
naser si říkám si
není nic snazšího než sloužit otázkou
Praha lehla popelem
Beroun mi uplynul a byl zahalenej dýmem z prahy a z prahy se doutná
ten černej kouřovej oblak před kerym prchám v mý černý jedna dvojce ovšem není hlavním důvodem
mý křížový výpravy doprostřed doprostřed
a i kdyby jo
mám před tim oblakem hodinovej náskok
nějak se žije
a není nic snazšího než posloužit otázkou
kolik mám času
Odată cu trecerea lunilor peste cimitirul de mașini, îți împlânt
cu putere chipul în pielea mea și-mi șterg pletele cu el, de parc-ar fi un prosop de hotel
îmi masez gâtul cu el și cu niște apă de colonie ieftină
și zilele îmi sunt dovada pentru asta
și nopțile îngenunchează de miezul nopții
și jigodiile se gudură de nu se poate…
nu-i ușor să-ți dai un răspuns
e o provocare remarcabilă pentru un laș, îmi zic,
dar să-ți pui o întrebare… hmm…
…
nimic nu-i mai ușor
– departe fiind, nu reușesc să uit
când stelele sunt la îndemâna degetelor mâinii drepte
torn apa și călesc fierul
amestec noaptea
și nimic nu este mai ușor
și totul este la îndemână
și totul este la îndemână
și totul este la vedere
și aici nu sunt oameni
și-au pierdut umanitatea
o zebră neagră și un dalmațian alb
cartiere de blocuri roșii și o cioară neagră
carnea străină crește de la os înspre trup înspre inimă
va induce palpitații
în cabinetul sălbatic și supraponderal al cerului
în cea mai groasă venă
în aorta credinței
oare václav oare václav oare václav să fie propria lui sfântă Tereza?
când acul kilometrajului mașinii mele negre unu punct doi în curs de descompunere
mai-mai că bate spre sută
iar ledul de control strălucește roșiatic roșiatic până la roșu, semnalizând că rezervorul este gol
ce noroc pe mine, să-mi bag, deci cobor geamu’
în depărtare sunt neoane
septembrie se oglindește ca turbat în cabina de sticlă a benzinăriei
aflate departe înaintea mea
răsar în gașcă martori ai lui Iehova susținând că tocmai canoanele lor sunt cele adevărate
cacă-te pe toate astea îmi zic
nimic nu-i mai ușor decât să-ți pui o întrebare Praga a sucombat sub cenușă
am lăsat în urmă Berounul acoperit cu fumul de la Praga Praga duhănește
mă refugiez în mașina mea neagră unu punct doi dar nu acesta e principalul motiv
pentru cruciada mea către centru, către centru,
și chiar dacă ar fi
tot am un avantaj de o oră înaintea acelui nor
cum-necum se trăiește
și nimic nu este mai ușor decât a-ți pune o întrebare
cât de mult timp am la dispoziție
III
III
Z rádia hlásej zprávy
dým postupuje a překračuje už i hranice předměstkých
částí nejstarších čtvrtí velkoměsta
v místech postižených mrakem - lidi žijou stejně jako
předtim
zdá se že jedinej limitující faktor je
že se z pavlačů nedá zahledět na noční nebe nad hlavou
krajináři si lámou hlavy
lidi si lámou srdce
já bych nejrači lomil rukama a vazem
ale svůj vaz mam přikurtovanej bezpečnostím pásem do
sedačky ze kerý leze molitan
a ruce sto let zkamenělý na volantu mý černý jedna dvojky
se zkurvenou poloosou
pro jistotu se zhruba každejch pět minut mrknu do
zpětnýho zrcátka
abych věděl
a potvrdil si, že ničemu a nikomu neujíždím
a že mě nikdo a nic nemůže zastavit
„dobejvám tě už moc dlouho!!!”
srdce se nekrčí ale řve! řve po okrajích táhnoucích se lesů
po okrajích horizontů který už po dvě hodiny nehodlaj
zmizet
a
nic se přede mnou neschovává
vše je na dohled
přede mnou
jako na dlani
pomalu projíždím kolem dubových alejí
zvědavý větvě
bez nočních ptáků
vytvářej panickou chodbu směrem doprostřed
spokojenej zvuk motoru a světla rentgenující rudou tmu a
malý rudý vesnice hypnotizujou
unaveným
korintským
způsobem
Korintským
rudý světlo holejm větvím dubů a jabloní odjakživa
dodávalo pachuť první lásky
zkolený zezádu pod onim stromem na „Edmonda”
ale Dantes…to mě poser
loveckou pušku na jeleny mam a to ze mě nedělá o nic
menšího chlapa
přemejšlim že by bylo dobrý ti zavolat
hned na další benzíně skočim do kabinky a nervózně
vytočim na tom posraným ciferníku
i tvoje číslo
já si tě bejby vyvolam
a nikdo mě kurva nezastaví
když budu mít
jak doufam
dostatek drobnejch
…
s podlomeným zdravím a sýpajícím dechem ti pošlu do
sluchátka
svoje nejhlubší touhy
a odhodlaný srdce
do ucha
…poslouchat o tom „jak sem ti líbal kotníky” sní přece
každá
i když se nechce
a je to laciný – Je to laciný!
…budeš si mě představovat v kabince u motorestu
se sluchátkem u ucha a cígem v koutku
vopřenej o pneumatiku mý černý jedna dvojky
…
zkusim tě přemluvit aby ses rozjela TAM vlakem za
mnou
mám nabídku která se nevodmítá lásko
když na tebe počkam na nádraží
…
máš přece svý důvody
víš to dobře
naše city prague city lehlo popelem
a já sem rozjetej
a skoro nikdo mě nemůže zastavit
…
přesvědčený svojí pravdou
jsou bezesporu i ty čoklové kerý na mý auto ceněj zuby
skrz rozšklebený železa oplocenejch samot
když pomalu projíždim vesnicema
a zpívám si
sbohem armádo
La radio se transmit știrile
fumul avansează pătrunde în zonele suburbane
ale unora dintre cele mai vechi cartiere ale metropolei
în locurile afectate de norul de fum oamenii trăiesc la fel ca
înainte
singurul factor limitativ pare să fie
faptul că din balcoane nu se poate vedea cerul nopții de deasupra capului
peisagiștii își bat capetele
oamenilor li se rupe inima
personal aș prefera să-mi rup mâinile și gâtul
dar gâtul meu imobilizat de centura de siguranță
este legat de scaunul din care se scurge umplutura
iar mâinile mele împietrite de un veac pe volanul mașinii mele negre unu punct doi
cu o nenorocită de semiaxă oscilantă
pentru siguranță la fiecare cinci minute mă uit în
oglinda retrovizoare
ca să mă asigur
și să-mi confirm că nu fug de nimeni și de nimic
și că nimeni și nimic nu mă poate opri
„te asaltez de prea multă vreme!”
inima nu se lasă umilită, ci urlă! țipă de-a lungul lizierelor pădurilor ce se întind pe traseu
la marginea orizonturilor, care nici după două ore n-au de gând
să dispară
și
nimic nu se ascunde de mine
totul este la vedere
în fața mea
ca-n palmă
merg încet pe lângă aleile străjuite de stejari
ramurile curioase
fără păsări de noapte
creează un coridor de panică înspre zona centrală
sunetul mulțumit al motorului și farurile care radiografiază întunericul roșu
micile sate purpurii hipnotizează
în vechiul
stil
corintic
obosit
corintic
lumina purpurie printre ramurile goale ale stejarilor și ale merilor
a adăugat dintotdeauna gustul amar de primă iubire
înghesuit sub copacul acela în dreptul inscripției „Edmond”
dar dacă-i vorba de Dantes1… mă cac
am pușcă de vânătoare pentru cerbi și asta nu mă face deloc
mai scund
mă gândesc c-ar fi bine să te sun
la următoarea benzinărie mă năpusesc în cabina telefonică și apăs
nervos pe cifre
formez și numărul tău
beibi te chem să vii la mine
și nici dracu’ nu mă poate opri
dacă am la mine
așa cum sper
destul mărunțiș
…
cu o sănătate franjuri și cu respirația șuierătoare îți transmit în
receptor
dorințele mele cele mai profunde
și hotărârea de neclintit a inimii mele
toate astea pentru urechea ta
…în fond orice
fată visează să audă fraze de tip „cum ți-am sărutat gleznele”
chiar dacă nu vrea să recunoască
și e o chestie ieftină – E o chestie ieftină!
…îți vei imagina cum stau în cabina telefonică de la motelul de lângă autostradă
cu receptorul la ureche și țigara în colțul gurii
rezemat de cauciucul mașinii mele negre unu punct doi
…
încerc să te conving să sari în trenul către
mine
fără bilet de întoarcere
iubito am o ofertă de nerefuzat
te aștept la gară
…
doar ai motivele tale
știi bine
sentimentele noastre prague city totul e cenușă
sunt pornit pe chestia asta
și aproape nimeni nu mă poate opri
…
convinse de adevărul lor
sunt fără îndoială și jigodiile care rânjesc la mașina mea
prin fierul scălâmbăit al singurătăților îngrădite
când merg încet prin sate
și cânt
adio armată
1 Transcripția „fonetică”, fără diacriticele franțuzești, a fost intenția autorului, pe care am menținut-o și în cadrul traducerii.
Franz Kafka – Femeie șarpe
IV.
IV.
Vykradači hrobů sou dávnou minulostí a trnem v oku zbytečnejm egyptologům…
…historie, tak jak jí známe dnes
nás naučila si tohohle bohulibýho řemesla nevážit
a vůbec…
dívat se na něj skrz svý buclatý prstíky
„vykrmený zmrdi” řikam si…
„nevěděj vo čem je život. možná v sušici se pár lidí nad chemickejma baňkma přiučilo
tomu správnýmu fílingu života” uvědomuju si, že jsem sám
kriticky odpočítávám malý žlutý značky podél silnice
který pravidelně oznamujou v jaký vzdálenosti je nejbližší gasstation
…cena zvolání se rovná dvaceti čtyřem korunám..
nasázim to tam v tý ocelový telefoní budce
přijedu přesně na čas…
a vytočim číslo třiadvacet hodin od mýho úprku z metropole
uslyším první a druhý a třetí zazvonění…
na čtvrtý obvykle zvedáš sluchátko
…začneš horečně dejchat
už teď tě slyšim ty krávo…
budeš hysterická
celá zjihlá a rozjitřená že se z prahy doutná
že všechno shořelo
a že všechno zmizelo
že se není už vo co kurva vopřít
je jenom ten den
a noci beze mě…
budeš vzdychat
já ti budu naslouchat jako ve zpovědnici
jenomže já nejsem ten co umí poskytnout vodpovědí…
umim chlácholit a urovnávat věci o kterejch nemám páru
…nakonec se mi to ale přece povede, zlato
to vim už teď.
přesvědčím tě – přijeď za mnou…
nesmíš se nadejchat kouře…to je u prdele že máš kvalitní respirátor…
na to serou víš? všechno akorát ty zmrdi jenom vodfláknou…
je to jejich zdravotnická lobby… jejich výrobky stojej za píču…
jsou kvalitní natolik aby tě nezabili ale jen oslabiliudrželi při životě
a ty si byla nucená si koupit další drahej zbytečnej sráč…
viď že mi rozumíš? hodná holka… no tak přijeď…
…motor jedna dvojky nádherně kolísá v přímý úměře pustý noci…
…sákra jo, vim moc dobře co jí řeknu
budu taktickej a klidnej
vim že mě miluje
pokud neskončila v tý pražský výhni.
rozum tahle holka moje milá měla vždycky
připadala mi něco jako pokřivenej robinson krůzo ale já
sem nebyl jejím černým pátkem
já mám dodneška svou černou jedna dvojku
kerá je mým vostrovem
mým zázemím
v kerým podezřele prchám
ne před kouřem po pražský vohňový apokalypse
to že je z metropole voharek je mi uprdele
…
mým úkolem je odtáhnout tě z města
vyčerpat úhonem
úkroky sem s tebou už kolikrát zkoušel na žofíně když
sme si posílali dopisy na vltavu
směrem k mostu legií
kde se mlčelo
kamenný klekání tak si jim řikala
…psaníčka andílkům…
to sou momenty který mě v pravdě boží prozřetelnosti přesvědčujou
že tě musim vykoupit…
…
noc kolem mý černý jedna dvojky ševelí a já vidím
že kapky po čelním skle
zanechávají
pavučiny ustrnulých dní
a já si pořád notuju
sbohem armádo.
čerpací stanice… tak už jí vidim
já to říkal! Říkal jsem to přece!!! nic se mi nevyhne
a nikdo mě kurva nezastaví
…jedna ruka na volantu…
druhá ruka projíždí mastný vlasy na travoltu…
vytahuju cíga a zapalovač
zapalovač se chytá až napotřetí
…první šluk
výdech…
na cestě od tebe
abych tě slyšel
když ručička tachometru
nepřestává klesat
a já tě ani v nejmenším
nepřestávám milovat
Jefuitorii de morminte fac parte dintr-un trecut îndepărtat şi stau ca un ghimpe în ochii inutililor egiptologi…
…istoria, aşa cum o ştim astăzi,
ne-a învăţat să nu respectăm acest merituos domeniu să ne uităm la ea printre degetele noastre bondoace
„scârbe îngrăşate”, îmi zic…
„habar n-au cu ce se mănâncă viaţa. poate numa-n satuʼ ăla prăfuit cu panarama aia de liceu de chimie să mai fi rămas câțiva gorobeți de-au învățat ca lumea filinguʼ vieții aplecați peste eprubete” îmi dau seama că sunt singur
număr în sens descrescător de-a lungul șoselei micile marcaje galbene
care informează ritmic la ce distanță e cea mai apropiată gasstation
…prețul apelului este douăzeci și patru de coroane.
intru în cabina telefonică din oțel
ajung exact la timp…
formez numărul la douăzeci și trei de ore după ce am evadat din metropolă
aud primul și al doilea și al treilea apel…
de obicei răspunzi după cel de-al patrulear
…începeți să gâfâi ești agitată
acum te aud vaco…
ești isterică
de frică te-ai înmuiat toată ți-ai amintit că praga fumegă că totul a ars
că totul a dispărut
că nu mai există niciun punct de reazem
e numai ziua asta
și sunt numai nopțile fără mine…
vei suspina
te voi asculta ca la spovedanie
dar nu sunt eu cel care poate da răspunsuri…
știu să consolez pot să mușamalizez lucruri de care nu am habar
…dar până la urmă tot îmi iese cum vreau, scumpo
știu de pe acum chestia asta…
te voi convinge – hai la mine…
n-ai cum să respiri prin fumul ăla… aparatuʼ de respirat e de căcat oricât ar fi de bun…
doar știi că se cacă pe noi, nu? scârbele alea îi trag rasol, numai să le iasă produsele…
firmele de medicamente fac lobby, asta-i tot… produsele lor sunt de rahat…
calitatea lor constă numai în faptul că nu te omoară doar te slăbesc și te mențin în viață asta-i tot
iar tu ai fost obligată să cumperi un alt rahat scump și inutil …
mă-nțelegi, nu? ești fată bună … hai, vino…
…motorul mașinii mele unu punct doi alunecă minunat, direct proporțional cu pustietatea nopții…
…la dracuʼ da, știu foarte bine ce o să-i spun
voi aplica o tactică potrivită și voi fi calm
știu că mă iubește
dacă n-a mierlit-o în pârjoluʼ ăla din praga.
mândruța asta a mea a avut întotdeauna minte
mi s-a părut întotdeauna că seamănă cu un fel de robinson crusău deformat
numai că eu
nu eram vineri al ei cel negru nici vinerea ei neagră
eu până-n ziua de azi am mașina mea unu punct doi
care-i insula mea
teritoriul meu
în care evadez ca un suspect
nu fug de focul apocalipsei pragheze
mă doare-n cur că metropola s-a făcut jăratic
…
treaba mea e să te scot din oraș
să desăvârșesc distrugerea
de-atâtea ori am exersat cu tine pași și mișcări laterale pe Insula Sofiei1
când
ne trimiteam scrisori pe Vltava
către Podul Legiunilor2
unde domnea tăcerea
le numeai îngenuncherea pietrelor
…scrisorele către îngerași…
aceste momente m-au convins în virtutea adevărului providenței divine
că trebuia să te răscumpăr…
…
în jurul mașinii mele negre unu punt doi noaptea șoptește iar eu văd
că picăturile care cad pe parbriz
lasă în urmă
pânzele de păianjen ale zilelor încremenite
iar eu fredonez în continuare
adio armată.
stația de benzină… uite, o văd!
am zis! doar am zis! nimic nu-mi scapă
și nimeni nu mă oprește dracului
…cu o mână pe volan…
cealaltă mână mi-o trec prin părul gras à la travolta…
scot o țigară și bricheta
bricheta se aprinde de-abia a treia oară
…primul fum
îl expir…
pe drumul tău dinspre tine
ca să te aud
atunci când acul tahometrului
scade fără încetare
iar eu nu încetez nicio clipă
să te iubesc
1 Insulă pe râul Vltava, situată în dreptul Teatrului Național din Praga. 2 Pod peste Vltava în apropierea Insulei Sofia, denumit astfel în cinstea Legiunilor Cehoslovace, forțe armate compuse, în principal, din cehi și slovaci, care au luptat împreună cu puterile Antantei în timpul Primului Război Mondial. Scopul lor a fost de a câștiga sprijinul aliaților pentru independența Boemiei și Moraviei de la Imperiul Austriac și a teritoriilor slovace din Regatul Ungariei, care alcătuiau împreună Imperiul Austro-Ungar.
V.
V.
gemblování s kýblem zlosti
víc než jinak v nemilosti
gemblování s dvojkou citu
litr štěstí parazitů
gemblování za zenitem
v městech štěstí atomkrytem
milovat tě někde smím tu
pod tvou střechou z eternitu
joc găleata de mânie
în dizgrație cad se știe
joc doi deca de iubituʼ
fericituʼ parazituʼ
joc o litră la zenituʼ
buncăr anti-bombă-hașuʼ
te-oi iubi eu prin orașuʼ
sub tavan de eternituʼ
VI
VI
před třemi měsíci jsme seděli u stolu
a ne ze zcela zřejmýho důvodu si uhýbala svým hadím pohledem
stáčela si se někam dovnitř aby tě snad nebylo přes dlouhejch černejch plášť řasů vidět
kouřila si čibuk a každej výdech dýmu tě neutěšeně celou pohlcoval
tu tvojí kouřovou auru jsem si zamiloval asi jako kdokoliv jinej
když přede mnou na stole dominantně vyčnívaly kytky z vázy a za ní byl jen tvůj oblak
a karikatury frází o tvojí víře
o tvojí lásce
a velkej šedej dusivej oblak dýmu kterej tak indiskrétně prozrazoval tvojí siluetu mladýho těla
…
nebyl jsem šťastnej když si se rozhodla přestat
ta zpráva nebyla na místě…
…když si mi svý rozhodnutí před třemi měsíci oznámila
neměl jsem v tu chvíli k tomu co dodat
ale naprosto přesně si vybavuju ten pohled z okna u stolu
venku byla ta vláknitá adventní atmosféra mládnoucí prahy
a miliony rozpustilejch světlíček ve voknech šťastnejch rodin z protějších domů
působily dojmem že se všechno pálí na řeřavý uhlíky
a že všechno spaluje žár tvý rezolutní volby.
vánoční světlíčka a jiný světelný ozdoby
v momentě začaly celou ulici přetavovat z adventních věnců v magmatickej lávovej masiv
apokaliptycký vize tvý pokoušený víry
když sis jí jako naivní děvče limitovala do mojí dagerotypie kterou sem ti před léty věnoval
poněvadž jsem dost dobře věděl jak miluješ ty dnes již nevšední hlouposti
neměl jsem pro tvoji volbu tehdy vyspělejší pochopení…
rozhodl jsem se, stejně jako ty dnes - uhýbat pohledem,
uhýbat otázkou
a začal jsem se smát a zlehčovat situaci.
ve finále když jsem z tebe slezl a odhrnul spocenej pramen vlasů z levý tváře
ženy která to nevzdává, alespoň takový sem měl tehdy o tobě mínění
a políbil tě na bílý chloupky který ti neorganizovaně rostly podél ušních boltců
si s těžkým výdechem zašeptala moje jméno… začalo se vznášet a zastavilo se až u stropu…
já to tvý neopětoval
učesal jsem se a vyšel ven do vánočních ulic.
venku na čerstvým studeným vzduchu se silinice
společně s mým žaludkem začala kroutit a vymlouvat abych se vrátil
a přiznal jmelí který sem ti zapomněl věnovat
společně s polibkem
ale tehdy jsem ještě nevěděl
že praha díky tvojí vášni
jednou lehne popelem
nastoupil jsem do svojí černý jedna dvojky
a snažil se pochopit proč se, navzdory svý touze, vůbec nevracim
přestal jsem přemejšlet.
šedý myši na kapotě auta začali tancovat kankán
v uších mi rezonovala divoká karnevalová muzika ze starejch oprejskanejch kolotočů
a z kazetovýho slotu rádia který přerývavě šumelo a nevycházela z něj žádná logická melodie
se valila černozlatá cukrová vata
konečně jsem otočil klíčkem zapalování a všechno rázem přestalo
jen do hlubokýho ticha v prázdný hořící ulici
někdo znovu zašeptal moje jméno
usadilo se někde vysoko nad září prskavek a pouličních světel
a já jsem polohlasem řekl to tvoje
…zařadil jsem jedničku
přidal plyn
a rozjel se směrem
směrem domů…
odată acum vreo trei luni în timp ce stăteam la masă
și din motive nu foarte clare ți-ai ferit privirea de șarpe
te-ai sucit te-ai învârtit și ai intrat undeva unde nu puteai fi văzută te ascundeau pelerinele lungi ale genelor negre
trăgeai dintr-o lulea și de câte ori suflai fumul acesta te înfășura într-un voal de tristețe
la fel ca toți ceilalți m-am îndrăgostit de aura ta fumegândă
atunci când florile din vaza de pe masă se înălțau semețe dominând peisajul din fața mea iar dincolo de ele se afla doar norul tău de fum
și niște caricaturi de fraze despre credința ta
despre dragostea ta
iar norul mare cenușiu înăbușitor trăda indiscret silueta trupului tău tânăr
…
nu m-am bucurat când ai decis că e cazul să se termine
acest mesaj nu-și avea locul acolo…
…acum trei luni când mi-ai adus la cunoștință această hotărâre
în clipa aceea n-am avut ce să spun
dar îmi amintesc perfect ce se vedea pe geamul de lângă masă
atmosfera densă a pragăi întinerite în perioada adventului
și milioanele de luminițe dispersate în ferestrele familiilor fericite din clădirile de peste drum
dădeau impresia că lumea se perpelea pe cărbuni incandescenți
și că dogoarea hotărârii tale ferme transforma totul în scrum.
într-o clipă beculețele de Crăciun și alte decorații luminoase au început să topească toată strada și să remodeleze coronițele de advent într-un masiv magmatic de lavă1
viziune apocaliptică a ispitirilor credinței tale
pe care fată naivă ce erai ai limitat-o la dagherotipul meu ți-l dăruisem cu ani în urmă
pentru că știam destul de bine cât de mult ții la asemenea prostii care azi reprezintă niște rarități
pe atunci n-am fost în stare să-ți înțeleg alegerea într-un mod mai matur…
și am preferat, la fel ca tine azi, să-mi feresc privirea,
să ocolesc problema
și am început să râd pentru a detensiona situația.
la sfârșit când m-am dat jos de pe tine și am îndepărtat o șuviță transpirată de păr de pe obrazul stâng
al femeii care nu renunță niciodată (cel puțin asta credeam eu atunci despre tine)
și ți-am sărutat firele albe de păr care-ți crescuseră de-a lungul lobului urechii,
atunci mi-ai șoptit numele gâfâind din greu…
iar el a început să plutească și s-a oprit pe tavan…
eu nu ți-am repetat gestul
m-am pieptănat și am ieșit pe străzile împodobite pentru Crăciun.
în aerul proaspăt și rece de afară strada a început să se răsucească odată cu stomacul meu voia să mă determine să mă întorc
să regăsesc smocul de vâsc pe care uitasem să
ți-l dăruiesc
odată cu sărutul
dar pe atunci încă apoi nu știam
că din cauza pasiunii tale
într-o zi praga avea să se transforme în cenușă
m-am urcat în mașina mea neagră unu punct doi
și m-am străduit să pricep de ce, în ciuda dorinței, n-aveam de gând să mă întorc
apoi am încetat să mă mai gândesc la asta.
pe capota mașinii șoareci cenușii au început să danseze can-can
în urechi îmi răsuna muzica sălbatică de carnaval de la o roată cu călușei scorojiți
iar din locașul radioului care hârâia cu întreruperi și nu scotea din el nicio melodie normală
se revărsa vată de zahăr negru-aurie
într-un final am reușit să întorc cheia în contact și toate ciudățeniile s-au oprit dintr-o dată
numai în tăcerea profundă a unei străzi pustii cuprinse de flăcări
cineva mi-a șoptit din nou numele
acesta s-a statornicit undeva sus deasupra scânteilor strălucitoare și a luminilor stradale
iar eu ți-am rostit numele cu jumătate de gură
…am intrat în viteza întâi
am accelerat
și am pornit către
către acasă…
1 Pleonasm intenționat al autorului.
VII.
VII.
v dásních loňskýho podzimu se usadily moje vzpomínky na tebe
nevím vůbec jakým způsobem – vzhledem k anatomii času a těla
ale letos v tom černomodrým předjaří jsem si všiml
že kromě hnědejch chuchvalců vlasů
se z hřebenu začal sypat taky hvězdnej prach
když jsem to prvně uviděl tak jsem se vyděsil a začal si projíždět vlasy jako smyslůzbavenej
na vteřinu jsem zkamněl a nahmatal mrazivou kometu těsně nad zátylkem
paradoxně mě to uklidnilo jako jizva znovu jsem se tedy pokusil učesat
Znovu a zase znova…nedařilo se mi docílit efektu negerskýho clinta eastwooda
Nedávalo to žádnej lidem známej všepokrývající smysl - poznal jsem tě v přeci v létě a každej moc dobře ví co to znamená
časová úsečka lomená uměrou a odpovědná citům. „ty můj blázínku”
vložila si svůj pohled a ústa slov do mejch očí
výjmečně jsem se zase spletl v něčem co je každýmu zřejmý
výjimečně podmínkou jsem se zopakoval šel jsem k zrcadlu a znovu se pokusil učesat. protentokrát trochu jinak
zůstal jsem stát ve zlatejch mokasínech na šumavským mechu pod korunama modřínů
kde svítily hvězdy nad zataženou oblohou…
ubíhající cestou daleko od Prahy. Oklepal jsem si ptáka a zapnul poklopec nastoupil jsem do káry a vytáhl mapu…
zdálo se že nejbližší benzína je 8km daleko já už dojížděl rezervu
nemůže se stát že bych měl neštěstí ve štěstí…
vteřinou zařazuju rychlost a pedál pokládám až na podlahu
kola podhrabujou štěrk
černá jedna dvojka se zakroutí jako černá mamba
a jede si sama od sebe pro svý nezbytný suroviny k životu
klopim vodku
vidim světla
în gingiile toamnei trecute
s-au statornicit amintirile mele despre tine
habar n-am în ce fel –
având în vedere anatomia timpului și a trupului
dar anul acesta în timpul primăverii timpurii în negru și albastru
am observat
că pe lângă smocuri încâlcite de păr castaniu
din pieptene se scutură și praf de stele
când am observat asta pentru prima dată, m-am speriat și am început să-mi cercetez părul de parcă eram ieșit din minți
pentru o clipă, am împietrit și am simțit o cometă înghețată exact deasupra grumazului
în mod paradoxal, m-a liniștit de parc-ar fi fost o cicatrice
am încercat din nou să mă pieptăn
iar și iar… dar n-am reușit să-mi fac părul să arate ca al negrilor sau în stil Clint Eastwood
chestia asta nu avea niciun sens atotcuprinzător pe care oamenii să-l fi cunoscut vreodată: doar te-am cunoscut vara și toată lumea știe foarte bine ce înseamnă asta
un interval de timp frânt în proporții exacte și corespunzător sentimentelor. „tu nebunul meu drag”
ți-ai ațintit privirea și buzele cuvintelor în ochii mei
în mod excepțional am făcut o confuzie acolo unde lucrurile le sunt clare tuturor
în mod excepțional am îndeplinit condiția de a repeta ceea ce mai făcusem o dată și am încercat din nou să mă pieptăn. de data aceasta un pic altfel.
am rămas pe loc încălțat în mocasini de aur
pe mușchiul din pădurile din munții Šumava1 sub
coroanele zadelor
acolo unde deasupra văzduhului tulbure străluceau stelele…
urmându-mi în fugă calea ce mă îndepărta de
Praga.
mi-am scuturat cardanuʼ mi-am închis șlițuʼ
m-am urcat în mașină și-am scos harta…
cea mai apropiată stație de benzină părea a fi la 8 km distanță iar eu îmi consumasem toate rezervele
nu se poate să am parte de nenoroc în noroc…
am nevoie de câteva secunde ca să intru în viteză apăs pedala până la podea
roțile împroașcă pietrișul de pe jos
mașina mea neagră unu punct doi se cambrează ca un șarpe mamba negru ca și ea și pornește cu de la sine putere în căutarea materiilor indispensabile supraviețuirii
duc fiola la gură golesc votca
văd lumină
1 Masiv muntos din sud-vestul Boemiei, la granița cu Austria și Germania.
Franz Kafka – Alergător
VIII.
VIII.
Voči z plexiskla a kabát z výčitek
z něj kapsy šeptaj a bonzujou
že srdce je nahlas a všechny budí
a proto nemůže z nás nikdo spát
maj voči z plexiskla a jazyk z prdele…
Všechny nás dožene.
Black friday rule johnne silvere ty mi snad rozumíš
vždyť ty máš taky falešný voko
Ochi din plexiglas și palton plin de reproșuri
buzunarele lui șoptesc, toarnă și bârfesc
cică inima face scandal și-i trezește pe toți
și dʼaia nimeni dintre noi nu poaʼ să doarmă.
au ochi de plexiglas și limbi scoase din cur…
Flăcăuʼ ne prinde pe toți din urmă.
Black friday rule john silver sper că tu mă-nțelegi
doar și tu ai un ochi artificial
IX.
IX.
jeptišky se mi procházej a klaněj sobě navzájem mezi prsty
hledaj tam jablka spadaný z petřínskýho kopce jako v parku v Leidenu pode mnou… vidim je vidim je když konečně přišlo jaro a smráká se
přichází bouřka
obklopuje celej kopec
a zvoní zvony z Marekerku
modrá obloha a detonační údery ze zvonice kostela navozujou dojem soudný hodiny
můj výskyt zde je nevysvětlitelnej
odbývá sedmá hodina
za mnou prochází francouzskej pár sladce a zamilovaně spolu diskutujou se silným štrasburským přízvukem
a jedinýmu čemu v tuhle chvíli rozumim z jejich rozpravy a jazyka je „kafka”
vlaštovky dál nečinně lítaj těsně nad zemí když přichází první jarní bouřka
cejtim vodu z nebe
z voblohy cejtim šeříky a tvoje dlaně
cejtim vzálenost která nás dělí cejtim se fajn
…
totenwald
totenstadt
totenkopf
…
măicuțele merg printre degetele mele și se-nchină una la fața celeilalte
caută acolo merele căzute de pe dealul Petrin
și asta fac și în parcul din Leiden1
care se află sub mine… le văd
le văd când în sfârșit vine primăvara la primăvară și se înnorează
vine furtuna
înconjoară întregul deal
și sună clopotele din Marekerk2
cerul albastru și loviturile tunătoare care se aud din clopotniță creează impresia că a venit judecata de apoi
apariția mea aici este inexplicabilă
bate de ora șapte
în spatele meu se plimbă un cuplu francez sunt dulci și
îndrăgostiți vorbesc cu un puternic accent de Strasbourg
și singurul lucru pe care îl înțeleg în acest moment din discuția și din limba lor este „kafka”,
rândunelele continuă să zboare leneș foarte aproape de pământ când vine prima furtună de primăvară
simt apa venită din cer
din văzduh simt
liliacul și palmele tale
simt distanța care ne separă
mi-e bine
…
totenwald
totenstadt
totenkopf
…
1 Oraș în Olanda. 2 Celebră catedrală protestantă din orașul Leiden.
X.
X.
tancovala rudá s vránou
u stromu pod pátou bránou tancovala liška s volem
dej bůh štěstí je tu kolem tockstein jindřich…
tancovali rudou nocí
polkou o nejistých krocích
tancovala žena s mužem
tancovala žena s mužem
zápal plic
horečka a dýchavičnost
a i přesto
všechno můžem
všechno můžem
nakonec - a i přesto - přeze všechno - kurva mladej…
všechno můžem…
tancovali prahou v září
praha hoří rudou září
roșu negru dans cu artă
la copac a cincea poartă
vulpea dans cu bou-n fine
e pe-aici – dă doamne bine –
tockstein jindřich…
au dansat noapte de foc
polka pași incerți pe loc
dans bărbat și cu femeie
dans bărbat și cu femeie
cu aprinderi de plămâni
fierbințeală și dispnee
însă totuși
tot se poate
se pot toate
pânʼ la urmă – însă totuși – orice-ar fi – ce dracu-s tânăr…
le putem face pe toate…
praga dans răpciune ce e
praga roșie foc scânteie
XI.
XI.
jednou ráno vstaneš a bude se to zdát jako sen z
uplynulý noci
jasná a zřetelná vzpomínka na něco
na co se už téměř dávno zapomnělo
otevřeš dveře do vnitrobloku a ucítíš teplý opečovávání
starejch zahrad a jejich květináčů s maceškama matný a
zahalený jako sen z uplnulý noci
jako teplej déšť v létě kterej tak snadno donutí sténat
uschlý křoví a starý klestí z parapetů
jednou ráno vstaneš sám od
sebe a nikdo jinej tě nevzbudí
otevřeš vokno do vnitrobloku a uvidíš bubny andělů tu
pitomou dekoraci sousedčinýho vokna
studený kamenný nožičky a polámaný kadeře amorků
během uplynulejch mokrejch let který si taky prožil
polámanej výhled z vokna jako sen uplynulý noci jseš po
ránu rozlámanej a aby toho nebylo málo
ten pitomej kamennej buclatej fakan co přilít z nebe ti
míří bouchačkou přímo do xichtu
automaticky zvedneš ruce a zanadáváš si do kurev…
podmíněnej reflex nemusí bejt vždycky věrným přítelem
co ti podá pomocnou ruku sebezáchovy a pud sebeúcty
když ucejtíš nejistotu
stejně jako ten vohranej sen z uplynulý noci kterej
korzoval nad ránem s prvníma ptákama
kterej se vytratil ve vzduchoprázdnu ale přesto ti zůstal
viset vědomím natolik zřetelně asi tak důstojně jako mý dopisy
jednou se ráno probudíš celej zpocenej a rozcuchanej a
všechno se to bude zdát
jako zlej sen po dobrým tejdnu
kterej tě nechává vyčkávat jako divokou kočku krčící se
v suchý trávě v příkopě
divokou kočku číhající ptáky – ty ranní ptáky roztrhat je na kusy a zažít tichý ráno vochcat
buben amorovi
natáhnout se sousedce na klín
nechat se hladit a krmit smetanou
usínat sousedce na klíně
a příst sladce do ticha
vnitrobloku nechát si zdát sen
když Praha ztichla
vteřinou
když konečně usneš
a bude se ti zdát sen z uplynulý noci o prvním
polibku mon amour
într-o dimineață te vei trezi și vei avea senzația unui vis
al nopții care a trecut
amintire clară și deslușită a unor lucruri
demult uitate
deschizi ușa către curtea din spatele blocurilor și simți cu câtă căldură sunt îngrijite
bătrânele grădini și ghivecele cu panseluțe simți asta ca pe
un vis neclar și cețos al nopții care a trecut
ca pe o ploaie caldă de vară căreia îi este atât de ușor să stârnească
murmurele tufișurilor uscate și ale bătrânilor arbuști de pe pervaz
într-o dimineață te trezești cu de la sine
putere și nu te trezește nimeni altcineva
deschizi ușa către curtea din spatele blocurilor și vezi îngerașii
decorațiuni stupide de la fereastra vecinei din față
piciorușele reci din piatră și buclele dărăpănate ale amorașilor
de-a lungul anilor mustind de umezeală petrecuți aici
peisajul descompus pe care îl vezi din fereastră este ca visul nopții trecute toată
dimineața ești pulbere și de parcă asta n-ar fi de ajuns
puradeluʼ ăla imbecil din piatră aterizat din cer își
ține praștia îndreptată direct spre mutra ta
ridici mâinile în mod automat și te-njuri singur de pizda mă-tii…
reflexul condiționat nu este întotdeauna un prieten loial
care oferă o mână de ajutor instinct de autoconservare și sentimentul respectului de sine
atunci când te-ncearcă nesiguranța
la fel ca visul zdrențuit al nopții trecute care
te-a bântuit dis-de-dimineață odată cu zborul primelor păsări ale zilei care
a dispărut în neant, dar tot a rămas în tine
suspendat în conștiința ta la fel de limpede și de demn ca și scrisorile mele
o dată într-o dimineață te vei trezi transpirat tot și ciufulit și
totul ți se va părea
un vis rău după o săptămână bună
ceva ce îți oferă un răgaz precum o pisică sălbatică ghemuită
în iarba uscată dintr-un șanț
o pisică sălbatică pândind păsările – păsările dimineții
pe care le va sfâșia în bucăți și apoi va freca menta toată dimineața
ca un amoraș
care se întinde în poala vecinei
se lasă mângâiată și adăpată cu smântână
adoarme în poala vecinei
și toarce dulce în liniștea
curții din spatele blocurilor și-și programează visul preferat
când peste Praga s-a lăsat tăcerea
în clipa aceea când în sfârșit vei adormi
și vei avea din nou visul nopții trecute despre primul
sărut mon amour
XII, za pět dvanáct
XII, douăsprezece fără cinci
rozběhlá a tenká červená linie
tak si sám sebe představuju na mapě prahy
infrastruktura tu slouží jen jako opěrnej systém nočních
spojů pod teplý křídla
funkci cívky mi otec vysvětloval už když sem byl malej
ale nikdy sem jí nepochopil
zaseklá páska videokazety
jako u prvních filmů a představení s bogartem
vyrvu jí ven a začnu si pod stropním světýlkem auťáku projíždět její obsah jako na diapozitivech
„polibek
lokna
rameno…
hovořící ústa a vysvětlující posunky a gesta
semknutí rtů, semknutí jejích víček
nesmělý odseknutí
hřející úsměv
ruce na volantu a její dlaň na koleni řidiče”….to je
přece takovej škvár!
…
seru na to
vždyť ten snímek znám přece nazpaměť
slyšim ty dialogy každej den pořád dokola protože se rád posloucham i když nejsem původcem myšlenky kýčovitá
scéna o úniku před stereotypem velkoměsta a strach z upřímnosti a fatalitě snů
kdo tyhle snímky točil a jaký měl pro to důvody mě
nezajímá
mám ale tu pásku
kterou znám nazpaměť
je z nitrocelulózy
hoří rychlejš než papír.
Škrtám –
a pozoruju škvařící se hodinu a půl stopáže
nenaplněnýho citu
kterej byl tolika párům satisfakcí
…obřadní výjimečnost…
…
Musim si začít odpouštět
na břevnově zvoní čtyři odpoledne
zvony dunějí až sem, přes velkej kopec plnej světelných křižovatek.
je to líný odpoledne jako ožralá matka která se rozhodla
změnit směr svý svědomitosti a odložit boha na hřebík.
asi jí nikdo nikdy nevysvětloval jaká je funkce cívky
motýli dál bezstarostně lítaj nad chomáčema
svlačců ničeho si nevšímaj
seděj přede mnou na keřích a
civějí jeden na druhýho zatřesu
větví a panstvo se rozletí každej
z nich do nebe na jinou stranu
aby se z dálky viděli navzájem
ca pe o linie roșie subțire și în continuă mișcare
așa mă imaginez pe harta pragăi
aici infrastructura servește doar ca un sistem de sprijin pentru liniile
de noapte sub aripi calde
tata mi-a explicat funcțiile bobinei încă de când eram mic
dar nu le-am înțeles niciodată
și nici de ce se mototolea banda casetei video
ca la primele filme și spectacole cu bogart
am smuls-o din casetă și am început să-i cercetez conținutul la lumina becului din mașină de parcă m-aș fi uitat la niște diapozitive
„sărut
coate
umăr…
guri care vorbesc gesturile care explică
buzele lipite, pleoapele ei lipite
o reacție timidă
un zâmbet cald
mâinile pe volan și palma ei pe genunchiul șoferului” …ce rahaturi, nene!
…
daʼ mă doare-n cur
oricum filmuʼ ăsta-l știu pe dinafară
iar dialogurile le aud tot timpul mereu în fiecare zi că tare-mi place să mă ascult, chiar dacă nu sunt autorul ideii scena aia
chicioasă despre evadarea din stereotipul metropolei și despre teama de sinceritate și de fatalitatea viselor
cine a filmat imaginile astea și ce motive a avut asta nu mă interesează
dar am aici o bandă
pe care o știu pe dinafară
e din nitroceluloză
arde mai repede decât hârtia.
îi dau foc cu bricheta –
și observ cum se transformă în scrum o oră și jumătate de film
despre sentimente neîndeplinite
care a oferit atâtor cupluri atât de multă satisfacție
…excelență ceremonială…
…
trebuie să-ncep să-mi iert păcatele
clopotele mânăstirii břevnov1 bat de ora patru după-amiază
clopotele se aud până aici, peste un deal întreg plin cu intersecții luminoase.
este o după-amiază leneșă ca o mamă matolită care s-a hotărât
să-și schimbe radical principiile și să-l pună în cui pe Dumnezeu.
probabil că nimeni nu i-a explicat vreodată funcțiile bobinei
fluturii continuă să zboare fără griji peste smocurile de flori de rochița-rândunicii nu observă nimic
stau în fața mea pe tufișuri și
se chiombesc unii la alții scutur
ramura și dumnealor își iau zborul către cer
fiecare în altă direcție
ca să se poată vedea unul pe altul din depărtare
1 Celebru așezământ monahal situat în cartierul cu același nume din Praga, cândva localitate de-sine-stătătoare, situată pe drumul străbătut de personajul principal către orașul Děčín din Boemia de Vest.
XIII.
XIII.
To ta Helʼpa…
sou tu tři možnosti
„dunaj
dunaj
dunaj
dunajʼʼ
…shit to sou čtyry
„aj to širé more”
(věčnost? Už je nalezena! Je to nebe slévající se mořem)
prej rimbaud
ale ne…je to zabedněnost sosoii
a pompa vznášejících se šlágrů
a šílenejch čardášů se zlomenýma
srcema a srdcem moc velkým pro dvě
těla …jsou tedy tři
a není těžký uhodnout kdo nebo co je ten
třetí políbit tě během tance
na „loveckej nůž”
…
…
…
…
…
…
jak moc je to všema písněma našeho světa dennodenně vohrávaný
tim snadněji ti podlíham mlčením
a štěstím skrz prasklou nebeskou bránu uprostřed života
napůl
„potěšeně moje”
když praha shořela pod naším polibkem
Colo-n Helʼpa1…
deci am trei posibilități
„dunărea
dunărea
dunărea
dunărea
…shit – stăi bre că-s patru
„și maria cee mari”
(veșnicia? A fost deja descoperită! E cerul vărsându-se-n mare)
cică de la rimbaud citire
ei pe dracuʼ… e sosoi cap de
lemn
și fastul șlagărelor care răsună peste tot
și al ceardașurilor nebune pline de inemi
frânte și de-o inimă pre mari pentru doaouă
trupuri… na că-s trii amuʼ
și nu-i greu de ghicit cine sau ce este ăla
al treilea de te pupă-n toiuʼ jocului
pe „cuțituʼ de vânătoare”
…
…
…
…
…
…
câte cântece se cântă pe lumea asta a noastră și câte spun ele despre ea…
o să-mi fie cu atât mai ușor să-ți cedez
prin intermediul tăcerii
și al fericirii străbătând poarta crăpată a raiului către miezul vieții
la jumătate
„dragostia mè”
când praga ardea sub sărutul nostru
1 Subiectul poemului XIV este un cunoscut ceardaș slovac intitulat Colo-n Hel’pa (oraș și regiune la poalele munților Tatra Mică). Textul abundă în citate din acest cântecel, prezentate, desigur, în limba slovacă. Singura soluție pentru traducător spre a reda cel puțin atmosfera poemului a fost transpunerea citatele slovace în graiul românesc vorbit în Moldova.
XIV.
XIV.
když přijde léto do dejvic
čas plyne pomaleji než by se mohlo zdát
když přijde léto do dejvic
čas není svým vlastním pánem jako v kterýkoli jiný
roční období
nikdo se tomu línýmu rozčarování
nediví a ani se mu nevyhne
vyvolává to dojem že teplo a úžeh
si začínají pohrávat nejenom se zdravým úsudkem
lidskýho rozumu
ale že formujou i samostatnou náladu a náladovost
jedotlivejch dnů, týdnů
potažmo i měsíců.
Rozčleněný nebe se barví do
zelena oranžova
a kolem pátý odpoledne mívá mléčnou barvu
a to je prosím pěkně jasno a bez mráčku
není úplně zřejmý jestli mi ten filtr různých barviček,
scének a epizod
promítá do očí někdo úplně jinej
a tim způsobem o to víc posvátnej…
…někdo odjinud…
nebo je to pouze má neschopnost provést rutinní
hygienu
a alespoň… alespoň se zbavit ospalek
lásek a vzpomínek a patřičně si opláchnout obličej
čerstvou vodou
…
když si to líně během červencovýho odpoledne
vykračuju po evropský třídě
a vítr sílí… zvedá se poryv teplýho vzduchu a ženy si
přidržujou sukně
a soused od naproti preventivně naráží klobouk do
čela, přes čtyřproudou silnici s kolejema uprostřed
která mě v opačným směru doprovází
letí rudej šátek
jako znamení semaforů ke kterejm jsem jako spousta
z nás zatím ještě nedošel
celý tyhle zřetelný reálie
který tak silně bijou v tepnách a aortách celý říčný
metropole
jsou pozorovaný přes filtr línýho letního času před
znamením stůj
…všichni ti andělé se na to mravenčení jistě dívají
s milým úsměvem
když je zvou ve všech
barech starýho
a novýho města na kávu a trdelník
já bych nebyl ani nemohl bejt výjimkou když už se
musím rozloučit…
…na našem prahu přemítam jestli jsem ti nezapomněl
něco říct
nebo toho neřekl až moc
ničeho nelitujou a jejich spokojený tváře a rozdaný růže
mluví za vše
a já nejsem a ani nemohu bejt výjimkou u
našeho stolu kouřim cigaretu
a nechávám prahu lehnout popelem a přetvařuju se jako
by mě to vůbec nezajímalo
…přesvědčuju jako kdykoliv jindy sám sebe a prdelatý
amory
a zcela vědomě strkám do skleničky která se v okamžiku
řítí k zemi
zlomena v pase na tisíc
střepů slunce zasvítí dovnitř
ať v tvým srdci vidím rozzářenej kaleidoskop
ve kterým je i nadcházející
večer bez epizod
bez scének
bez nucenejch scénářů a
výjimek jen splynutím
když pod letním sluncem
den co den
od dejvic po vršovice praha hoří jako šílená
než přijde léto do dejvic a praha lehne popelem
než přijde soumrak
se všechno zacelí
když přichází déšť
který nebyl
când vine vara în dejvice1
timpul curge mai încet decât pare
când vine vara în dejvice
timpul nu mai este propriul tău stăpân, așa cum se întâmplă în alte anotimpuri
pe nimeni nu surprinde această dezamăgire
leneșă nimeni nu se ferește de ea
cea care creează senzația de căldură și de insolație
toți încep nu numai să se joace cu judecata sănătoasă a minții omenești
dar și să creeze înseși dispoziția și capriciile fiecăreia dintre zile, săptămâni
sau chiar luni.
Cerul segmentat se colorează în
verde în portocaliu
și în jurul orei 5 după-amiaza capătă o culoare lăptoasă
și asta chiar dacă este senin și nu-i nici urmă de nor
nu este foarte clar dacă acest filtru al diverselor culori, scene și episoade
îmi este proiectat în ochi de către altcineva
altul decât mine și de aceea mult mai sfânt…
…cineva venit din altă parte…
sau dacă este vorba doar despre incapacitatea mea de a-mi face igiena de rutină
pentru de a scăpa cel puțin… cel puțin de urdorile
iubirilor și ale amintirilor și de a-mi clăti așa cum trebuie fața cu apă rece
…
când plimbarea mea leneșă din după-amiaza de iulie
mă aduce pe Bulevardul Europei
iar vântul bate mai tare… se formează rafale de aer cald și femeile își țin fustele ca să nu se ridice
iar pentru orice eventualitate vecinul de peste drum își înfundă pălăria pe ceafă, peste bulevardul cu patru benzi și linii de tramvai pe mijloc, care mă însoțește în sens opus,
zboară o eșarfă roșie
ca o lumină de semafor la care, precum atâția alții dintre noi, încă nu am ajuns
toate aceste aspecte distincte ale realității
care pulsează atât de puternic în arterele și aortele
metropolei riverane
sunt observate prin filtrul timpului leneș al verii din fața inscripției stai
…în mod sigur toți acei îngeri contemplă acest furnicar cu un zâmbet condescendent
atunci când sunt invitați la o cafea
sau la un cozonac secuiesc în toate barurile
din orașul nou și din orașul vechi
în pragul despărțirii, eu nu sunt și n-aș putea fi o excepție…
…stau în prag și mă gândesc dacă n-am uitat să-ți
spun ceva
sau dacă nu am spus prea mult
ei nu regretă nimic iar chipurile lor mulțumite și trandafirii oferiți
spun totul
iar eu și nu sunt și nu pot fi o excepție
fumez o țigară la masa noastră
și las praga să zacă în cenușă și mă prefac că nici nu mă interesează
…mă conving, la fel ca întotdeauna, pe mine însumi
și pe amorașii ăia cu cururi bucălate
și împing în mod conștient paharul într-o clipă
se prăbușește la pământ
spărgându-se într-o mie
de cioburi soarele strălucește către interior
ca să văd în inima ta văd un caleidoscop incandescent
care conține și seara
viitoare lipsită de episoade
de scene
de scenarii forțate și
excepții doar prin contopire
când zi după zi
praga arde de parcă a înnebunit sub soarele de vară
din dejvice până în vršovice2
înainte ca vara să vină în dejvice iar praga să zacă în cenușă
înainte de a se lăsa amurgul
totul se va îmbrăca într-o piele nouă
atunci când vine ploaia
care încă nu a fost
1 Cartier praghez pe drumul spre Aeroportul internațional „Václav Havel”, către care duce Bulevardul Europei, menționat, și el, în acest poem. Și această porțiune de traseu este parcursă de eroul poemelor în drumul său simbolic către Boemia de Vest. Mai trebuie menționat că, în folclorul și tradiția urbană locale, cartierul Dejvice are o conotație erotică tradițională. 2 Cartier praghez situat diametral opus față de Dejvice în raport cu centrul istoric al metropolei.
Epilog
Epilog
je mi zde už každej
roven mezi slovem
mezi řečí
mezi řádky
zatancuju šachy s
bohem mezi námi
krok stranou je tahem
vpřed posunem zpátky
aici fiecare-ntru
cuvinte mi-e egal
întru vorbă
printre rânduri
printre noi
dansez șah cu domnul
o mutare-i pasul lateral
mutarea-nainte-i gestul înapoi
Pentru întâia oară publicăm un material total bilingv, în care atât studiul introductiv, cât și poeziile sunt prezentate atât în limba română cât și în limba cehă. Mulțumim Jarmilei Horáková, care a tradus studiul lui Mircea Dan Duță. După studiul pe care-l publicăm succesiv în română și cehă, urmează poeziile lui Petr Borkovec în cehă și română. (FITRALIT)
Încă de la primele volume, a fost clară orientarea autorului către versul meditativ, motive legate de natură, cântecul popular și tradiția creștină, precum și strădania sa către o poezie echilibrată, inclusiv din punctul de vedere al rimei și al ritmului.De altfel, trebuie spus că virtuozitatea lui Petr Borkovec în acest domeniu se poate observa nu numai în cadrul poemelor care respectă întru totul metrul clasic (Lujer creț dintr-o gâlcă din pântecul tău / mădularul mi-a prins, priponit să-mi rămână. / Uite, Milek din sat se apropie de noi – / sub un braț duce-un stup și-un lăstar într-o mână), dar și prin rimele interioare, efectele aliterative, eufonice și încântătoarele corespondențe sonore „întâmplătoare” (de fapt, foarte atent studiate și plasate, cu o precizie matematică, exact acolo unde le este locul), care ne atrag atenția pe parcursul unora dintre poemele sale (Te ating doar puțin / cu mâna ce nu mi-o simt. / Pe coasta dealului crapă mugurii de lupin, / noi mergem la culcare. / Tulpini de lupin, gâturi flămânde. Să le dăm ceva de mâncare). „Jocul” intelectual cu (și de-a) cuvintele – prețios, delicat, rafinat, dar, în același timp, extrem de bogat, complex și dedicat ideii de responsabilitate auctorială în raport cu sensurile transmise – trimite, mai ales în contextul unei religiozități sincere, însă în niciun caz exacerbată țipător, ci impunând mai degrabă printr-o convingătoare onestitate și o fermecătoare discreție, spre identificarea și delimitarea precisă (nu însă și „didactică” sau „cazonă”) a lumii propriei poezii, în principal prin intermediul definirii expresiei auctoriale specifice, originale, inconfundabile. Dar cu „îndrăzneala” se poate merge și mai departe – materialul „de lucru”, elementele de metapoezie pot fi poetizate ele însele, pot deveni, din instrument, „produs finit”, din remă, temă și din argument, subiect: La groapa de gunoi, copacii stau alături de ritmurile poeziei, / solul de sub pietre se surpă cu tot cu înțeleptele cugetări. / Lasă. Aici amalgamul primăverii / acoperă hotarul inundațiilor de anul trecut./ Încă se umflă, apoi se întipărește. / Totul arată ca o scenă din războiul junglei. / Privește: sticle arini primii lăstari un iepure / în hexametri însoriți câmpurile. Uneori, aceste elemente stilistice pot fi agrementate cu o atitudine contemplativă în raport cu existența, marcată de strădania de a intui întregul organic și sufletesc al vieții prin prisma a ceea ce poetul definește sau identifică drept elemente componente ale sale, sau cu uzul inspirat al neologismelor, într-o echilibrată complementaritate cu temele mai degrabă tradiționale specifice autorului.
O altă tendință prezentă în creația lui Petr Borkovec este observarea sensibilă a realității (obiective, „inițiale”, „Wahrheit”) și a procesului transformării sale, în urma procesului de filtrare prin sensibilitatea subiectivă auctorială, în realitate subiectivă, ficțională, „Dichtung”, având drept efect descrierea lirică a lucrurilor, chipurilor și „obiectelor” poetice, ceea ce, pentru o vreme, l-a integrat pe Borkovec în tendința lirismului obiectiv, specifică celei de-a doua jumătăți a anilor ’90 ai secolului trecut, și reprezentată, printre alții, de nume precum Petr Hruška sau Petr Motýl. Prin intensificarea, pe această bază, a dimensiunii estetice a tematicii, autorul realizează, în fapt, trecerea către tendința, specifică etapei actuale din creația sa, de înțelegere a lirismului ca element sui-generis al coloraturii subiective, specifice textelor sub formă de jurnal sau reportaj, apărute în timpul stagiilor de creație care i-au fost oferite autorului de-a lungul timpului.
De mare interes pentru creația de început a autorului
este limbajul utilizat, un vocabular cu aparențe arhaice, cronicărești, dar în
cadrul căruia Borkovec nu se sfiește să inventeze cuvinte. Pentru tălmăcirea
acestui gen de verbiaj, am ales limbajul cronicăresc de tip Grigore
Ureche, care, la fel ca și acela utilizat de autor, prezintă o
surprinzătoare disponibilitate creativă (cuvinte apărute printr-un proces de „pură
invenție” gestionat de autor), dar și combinativă (cuvinte compuse sau sintagme
care dau senzația de a fost fi nou-apărute în cursul însuși al discursului
poetic sau al aparentei discuții). Caracterul arhaic este subliniat și de o
aparent surprinzătoare asemănare (cel puțin la nivelul melodicității versului,
dar și al lexicului) cu vechile colinde ardelenești de Crăciun, care abundă în
participii urmate de acel străvechi „ŭ“ românesc „mut“ sau „șoptit“, păstrat în limbă, sub diferite forme (ce-i
drept, mai ales în cadrul / la finalul numelor proprii), până la începutul
secolului al XX-lea (v. Dimitrie
Pompei/Pompeiŭ). Cred că asocierea acestui ritm interior cu structura
lexical-gramaticală mai sus menționată reprezintă, în mare măsură, nu numai principiul
creativ al muzicalității specifice poemelor din perioada de tinerețe a lui Borkovec,
ci și o solidă bază de pornire pentru construcția unui eșafodaj al traducerii.
Nu sunt convins (deși numeroși cercetători au venit cu argumente solide în
acest sens) că acest participiu arhaic ardelenesc este de origine slavă,
întrucât argumente cel puțin la fel de serioase susțin originea sa latină. În
acest caz însă, l-am ales drept unul dintre elementele-cheie ale traducerii,
întrucât paralela (atât de evidentă, încât aproape că ar putea fi numită
similaritate) cu verbiajul de un arhaism stilizat al lui Borkovec o impune:
Pe
de o parte, verbul cehesc la persoana a treia formează trecutul fără ajutorul unui
auxiliar, ceea ce duce cu gândul la participiul românesc arhaic „+ŭ“ despre care scriam mai înainte, uneori asimilat unui perfect compus cu auxiliarul „înghițit“
de verbul de conjugat (cf. venit-au –
venitŭ, ca exemplu din text v. v. Rok
bez otav Horký – An făr’ de-otăvi
Dogoritu, ceea ce în exprimare standard, fie și arhaizantă, ar fi trebuit –
sau ar fi putut – să sune anul fără otavă
a dogorit), alteori cu „simplă”
valoare adjectivală (v. zahnilým listím slepená – orbită de frunziș
putregăitu, „normal“ orbită de frunzișul
putregăit), adesea
substantivat (v. V dosahu ptáci spí /
zahleděni do krotkého – Paserile
durmind în coprinsul uităturii / pironite-ntru dumesnicitu = „cel blând“,
„cel îmblânzit“, „cel domesticit“).
Pe
de altă parte, am vorbit deja despre ritmul interior al poemelor impus, ce-i
drept, în mare măsură de jocul accentelor în limba cehă (formal întotdeauna pe
prima silabă, dar, în fapt, mutându-se pe cuvântul / elementul lexical anterior
atunci când avem de a face cu o asociație de tip cuvânt monosilabic + cuvânt
„lung“, adică având cel puțin trei silabe), dar și de alegerea complexă, meșteșugită
și, așa cum confirmă chiar el, intenționată de autor a succesiunii cuvintelor,
ceea ce, printr-o sinteză-alchimie complicată, specifică lui Borkovec, duce la
acel joc al accentelor, lungimilor de silabe, contrapunctelor și sincopelor
având drept rezultat o muzicalitate specifică și inimitabilă, pe care mi-am
asumat riscul de a o asocia străvechilor colinde ardelenești: Není nám dáno
/ uhlídati mince v mechanikách / není
nám dáno / té divé zvěře / drůbeže
kašpaří / a lesů – Ci nu
ni-i nouă dat / paralele a le veghea-n
mihānii / ci nu ni-s nouă date
/ sălbatice dihānii / ori al paiaței
păsăret; să observăm
pentru comparație: Vine hu-hulpea ghe la mu-munche
/ cu omăt până-n
jă-jărunche / E brăna-brăna
do-brăna / N-are ru-n-are rupchio-așa / Straie
rupche-e-e-n cot;o privire sumară este suficientă pentru
a constata apropierea aproape până la similitudine a jocurilor de sincope și
contrapuncte (în sens muzical) cu acelea din fragmentul ales din originalul
ceh, ceea ce, repet, conjugat cu elementele de structură lexicală descrise mai
sus, se constituie într-o bază ofertantă și convingătoare pentru ca traducerea
să utilizeze și alte elemente din structura colindului.
Iar
dacă în materie de ritm și muzicalitate traducătorul poate, într-o anumită
măsură, să jongleze cu variantele și s-o aleagă pe aceea care i se pare cea mai
potrivită, în schimb, în ceea ce privește dimensiunea semantică a textelor,
aici nu prea este loc de interpretare: arhaismele trebuie traduse prin arhaisme,
iar dacă, eventual, autorul le-a inventat făcându-le să sune ca atare,
traducătorul nu are de ales, trebuie să aplice aceeași metodă: Je tak / poněvač řekli: – Ast fel va fi / căci în ăst fel grăit-au
(cu mențiunea că poněvač este o
combinație de arhaism autentic, regionalism și licență auctorială pornind de la
forma literară poněvadž = căci, fiindcă, întrucât, pentru a cărui redare în limba
română singura variantă de o forță comparabilă cu a originalului este, cred,
aceea aleasă în traducerea propusă, așadar în
ăst fel, care, dacă nu întruchipează în totalitate ideea de licență
auctorială, în schimb subliniază, sper, suficient de convingător caracterul
arhaic și regional al originalului);
un alt exemplu ne este oferit tot de poemul Iunie iulie:U těla splavu /
vysvlékáš se / sama ryby chtít – Alăturea de-al stăvilarului trup / t-ei
despuia / singură peștii spre-a-i pofti; de menționat aici utilizarea în
limba română a infinitivului prepozițional (t-ei
despuia / singură peștii spre-a-i pofti) în locul conjunctivului obișnuit
în asemenea situații, impusă de construcția cu totul neobișnuită, pretențios-arhaică
(dar, trebuie spus, de un farmec deosebit) a originalului (vysvlékáš se / sama ryby chtít), așadar un infinitiv exprimând
scopul, dar neanticipat de vreo prepoziție specifică; de asemenea, forma
arhaică, într-o oarecare măsură regională, în niciun caz aparținând limbii
literare t-ei despuia este impusă de
forma puțin obișnuită vysvlékáš se
din limba cehă, menită a sublinia nu numai caracterul acțiunii, ci și faptul că
ea va fi dusă până la capăt („te vei dezbrăca în pielea goală / complet“).
Nu pot încheia acest articol fără a menționa entuziasmul afirmației unei bune prietene, o scriitoare letonă foarte respectată în țara ei, care, în urma unei discuții aprofundate (în limba engleză) asupra traducerii poemelor lui Borkovec, a exclamat că ar dori să învețe limba cehă „fie și numai“ pentru a putea citi în original creația acestui autor. Îi dau dreptate fără urmă de îndoială: traducerea lui Borkovec în limba română este un eveniment, traducerea lui Borkovec în orice limbă străină este un eveniment, dar, în ciuda oricăror eforturi și a cunoașterii oricât de profunde a limbii, traducătorul poate oferi doar o reflexie a originalului într-o oglindă curbată în mod specific. Or, riscând să debitez un truism pe care, la nevoie, mi-l asum, repet și aici: nicio reflexie în nicio oglindă nu se compară cu originalul. Dacă nu credeți, învățați limba cehă spre a-l citi pe adevăratul Petr Borkovec.
Notă: Poemele prezentate aici au fost preluate din antologia de autor în limba română Țara Interioară, apărută în 2017 la Editura Școala Ardeleană, în traducerea semnatarului acestor rînduri. Adresăm respectuoase mulțumiri lui Petr Borkovec și editurii pentru permisiunea de a utiliza aceste texte.
*Născut pe 17 aprilie 1970 în localitatea Louňovice pod Blaníkem, care a devenit unul dintre laitmotivele prezente în creaţia sa, poetul, traducătorul şi jurnalistul Petr Borkovec face parte în acest moment, alături de Kateřina Rudčenková şi Petr Hruška, din „triada neoficială” a celor mai cunoscuţi, a celor mai traduşi şi – ceea ce nici în ţara lui nu este de neglijat – a celor mai bine vânduţi poeţi cehi contemporani. (S-ar pune problema dacă „triada” n-ar putea fi îmbogăţită şi cu un alt nume greu al poeziei cehe contemporane, Ivan Wernisch, devenind astfel „patrulater”. Discutăm însă despre un altfel de înţelegere a poeziei, a rolului şi a însemnătăţii acesteia în viaţa culturală şi în „banala” existenţă de zi cu zi.) Autorul a studiat limba şi literatura cehă la Facultatea de Ştiinţe Umaniste (Litere = „Filozofická”) a Universităţii Caroline din Praga. Poemele sale au fost traduse în aproape toate limbile europene, iar volume din creaţia sa au apărut, printre altele, în Austria şi Italia. Petr Borkovec a tradus în principal poezie rusă din secolul al XX-lea (printre altele, şi din creaţia poeţilor ruşi din emigraţie).
Dintre publicaţiile autorului, să amintim cel puţin volumele de poezie Aşternând tăcerea (Pražská imaginace, 1990), Schit, oracol şi teatru de păpuşi (Mladá fronta, 1991), Galerie (Mladá fronta, 1994), Din trei cărţi = Aus drei Büchern (Buchwerkstatt Thanhäuser, 1995 – traducere în germană), Între fereastră, masă şi pat (Český spisovatel, 1996), Muncilecâmpului (Mladá fronta, 1998), Feldarbeit: Gedichte (Edition Korrespondenzen, 2001 – traducere în germană), A. B. A. F. (Opus, 2002), Needle-book (Paseka, 2003), Nadelbuch: Gedichte (Edition Korrespondenzen, 2004 – traducere în germană), Interiorul ţării (Fra, 2005) Amselfassade. Berlin-Notate (Friedenauer Presse, 2006 traducere în germană), Caietul berlinez / Adnotări din Saint-Nazaire (Fra, 2008), From the Interior: Poems 1995–2005 (Seren, 2008 – traducere în engleză), O propoziţie (Revolver Revue, 2011) Poezii de dragoste (Fra, 2012, republicată sub titlul Ivan Wernisch, în semn de omagiu pentru marele poet), Liebesgedichte (Edition Korrespondenzen, 2014, traducere în germană), antologiile Peisajele graţiei divine. Antologie de lirică religioasă cehă din secolul al XX-lea (1994), Volum cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a lui Ivan Slavík (1995). De asemenea, autorul a tradus din creaţia lui Eschyl (Oreste – împreună cu Matyáš Havrda), Sofocle (Oedip rege – împreună cu Matyáš Havrda), Vladimir Nabokov, Vladislav Khodasevici, Iuri Odarcenko, Evgheni Rein, Zinaida Gippius, Georgi Ivanov, Joseph Brodsky, precum și din poezia coreeană clasică.
Petr Borkovec este laureat al premiilor Jiří Orten (1994 – pentru volumul Galerie), Hubert-Burda-Preis and Norbert-C.-Kaser-Preis (2001 – pentru traducerea în germană a volumului Muncile câmpului), Tomáš Hrách 2002 – pentru traducerea Oreste, împreună cu Matyáš Havrda) şi prestigiosul premiu Josef Jungmann pentru traducerea unei părţi din creaţia lui Vladislav Khodasevici.
Tradice a inovace na jazykové a myšlenkové úrovni v tvorbě Petra Borkovce
překlad do češtiny Jarmila Horáková
Už od prvních sbírek bylo zřejmé, že autor se orientuje na meditativní básně, motivy spojené s přírodou, lidovými písněmi a křesťanskou tradicí a zároveň usiluje o vyváženou poezii i z hlediska rýmu a rytmu.
Proto je nutné poznamenat, že Borkovcovo mistrovství v této oblasti lze pozorovat nejen v rámci básní, které zcela dodržují klasické metrum (Z hlízky ve tvém lůně vzcházel, / úponkem mi vázal úd. / Mílek se k nám od vsi blížil – / v podpaží úl, v ruce prut.), ale i ve vnitřních rýmech, aliteracích, eufoniích a půvabných opakováních „náhodných“ znělých hlásek (ve skutečnosti při bližším zkoumání zjistíme, že jsou s matematickou přesností umístěny přesně tam, kde mají být), které přitahují naši pozornost v některých jeho básních (Sáhnu na tebe rukou, / ve které nemám cit. / Lupiny na stráni puknou, / půjdeme spát. / Hladové krky lupin. Něco jim dát.). Intelektuální „hrátky“ se slovy a na slova, velmi jemné a rafinované, ale zároveň velmi hojné, komplexní a zcela oddané myšlence autorské odpovědnosti ve vztahu ke sdělovaným významům vedou v kontextu upřímného, ale nikoli přehnaně zdůrazňovaného, náboženského cítění, které spíše působí svou přesvědčivou čestností a okouzlující zdrženlivostí, k identifikaci a přesnému vymezení (nikoli však „didaktickému“ nebo „rigidnímu“) světa vlastní poezie prostřednictvím nalezení specifického, originálního a nezaměnitelného autorského jazyka. Ale můžeme jít „odvážně“ dále – „pracovní“ látka, metapoetické prvky mohou být samy poetizovány, mohou se z nástroje stát „hotovým produktem“, z tématu je réma a z argumentu subjekt: Na skládce stojí stromy vedle meter, / podloží kamenů se válí s pořekadly. / Nech to. Slepenec jara / tu potahuje okraj loňské záplavy. / Ještě to trčí, a už otisk. / Celé jak záběr z pralesní války. / Dívej se: láhve olše první pruty zajíc / v zasluněných hexametrech pole / podloží kamenů se válí s pořekadly / v zasluněných hexametrech pole. Někdy mohou být tyto stylistické prvky zpestřeny kontemplativním postojem ve vztahu k bytí, poznamenaném úsilím uchopit organický a duševní celek života prizmatem toho, co básník definuje nebo identifikuje jako své kompoziční prvky nebo úzus inspirovaným neologismy, a stvořit z něj vyvážený celek s tradičními tématy, která jsou pro autora typická.
Další tendencí v Borkovcově tvorbě je citlivé sledování
reality (objektivní, „prvotní“, „Wahrheit“) a procesu jejích proměn, které jsou
filtrovány subjektivní autorskou citlivostí do subjektivní, fikční reality
„Dichtung“, jejímž výsledkem je lyrický popis věcí, tváří a básnických
„předmětů“, což ho na určitou dobu zařadilo do proudu objektivního lyrismu,
který je charakteristický pro druhou polovinu 90. let minulého století a jeho
představitelé jsou, mezi jinými, básníci Petr Hruška nebo Petr Motýl. Autor
tímto zintenzivněním estetického rozměru tématiky vlastně uskutečnil přechod k současné
fázi své tvorby, jinými slovy k vnímání lyrismu jako prvku sui-generis subjektivní barvitosti, jež je typická pro texty ve
formě deníku nebo reportáže napsané na tvůrčích pobytech, které absolvoval.
Velmi zajímavý je v autorově počáteční tvorbě použitý
jazyk, archaické a starobylé výrazy, v jejichž rámci si však Borkovec vymýšlí
nová slova. Pro překlad této vrstvy jsem zvolil jazyk moldavských kronikářů ze
17. století (Grigore Ureche a další), kteří stejně jako český autor překvapují
svou kreativitou (nalezneme slova, která si autor vymyslel zcela nově, ale i
výrazy složené nebo celé fráze, které působí dojmem, že byly nově objeveny při
poetickém diskurzu nebo zdánlivé diskusi). Archaický charakter je zdůrazněn i
zdánlivě překvapivými podobnostmi (minimálně na úrovni melodičnosti verše, ale
i v použitých výrazech) se starými sedmihradskými vánočními koledami, které v
příčestích oplývají tím starobylým rumunským „ů“ („němým“ nebo „šeptaným“),
které se v jazyce zachovalo v různých formách (je pravda, že hlavně v rámci /
na konci vlastních jmen) až do začátku 20. století (viz Dimitrie Pompei/Pompeiů). Myslím, že souvislost tohoto vnitřního
rytmu s výše uvedenou lexikálně gramatickou strukturou představuje do značné
míry nejen kreativní princip hudebnosti typický pro Borkovcovo rané období, ale
i solidní východisko pro přístup k překladu. Nejsem přesvědčen, že toto
archaické sedmihradské příčestí je slovanského původu, ačkoli četní lingvisté
předložili důkazy na podporu této teorie, protože minimálně stejně zásadní
důkazy existují i pro teorii o jeho latinském původu. V tomto případě jsem si
ho však vybral jako jeden z klíčových prvků pro překlad, protože paralela (tak
zřejmá, že by se téměř dala nazvat podobností) s Borkovcovými stylizovanými
archaismy si o to přímo říká:
Na
jedné straně české sloveso ve třetí osobě tvoří minulý čas bez pomocného
slovesa, což nás přivádí k rumunskému archaickému příčestí s „+ů“, o které jsem
psal dříve, někdy asimilované složeným minulým časem (perfect compus) s pomocným
slovesem „pohlceným“ významovým slovesem (srovnej venit-au – venitů, například v textu Rok bez otav Horký – An făr’
de-otăvi Dogoritu, což by v běžném jazyce, bez archaizace, mělo nebo mohlo
znít anul fără otavă a dogorit),
jindy s „prostým“ významem přídavného jména (viz zahnilým listím slepená – orbită de frunziş putregăitu, „normálně“
orbită de frunzişul putregăit), často
substantivizovaného (viz V dosahu ptáci
spí / zahleděni do krotkého – Paserile
durmind în coprinsul uităturii / pironite-ntru dumesnicitu = „krotký“,
„ochočený“, „domestikovaný“).
Na
druhou stranu jsem už hovořil o vnitřním rytmu básní daném, pravda, do značné
míry hrou s přízvukem v češtině (formálně vždy na první slabice, ale ve
skutečnosti stěhujícím se ve slově / na předchozí lexikální prvek, když máme co
do činění s vazbou jednoslabičného slova s „dlouhým“ slovem, které má minimálně
tři slabiky), ale i komplexním mistrným a záměrným (jak přiznává i sám autor)
řazením slov, což v komplikované alchymistické syntéze, pro Borkovce typické,
vede k oné hře s přízvuky, délkou slabik, kontrapunktů a synkop, jejímž výsledek
přináší specifickou a nenapodobitelnou hudebnost, kterou jsem se odvážil v rumunštině
spojit se starými sedmihradskými koledami: Není nám dáno / uhlídati mince v mechanikách
/ není nám dáno / té divé zvěře
/ drůbeže kašpaří / a lesů – Ci nu ni-i nouă dat /
paralele a le veghea-n mihānii / ci nu
ni-s nouă date / sălbatice dihānii
/ ori al paiaţei păsăret; a pro srovnání: Vine hu-hulpea
ghe la mu-munche / cu omăt până-n jă-jărunche / E
brăna-brăna do-brăna
/ N-are ru-n-are rupchio-aşa / Straie
rupche-e-e-n cot;krátká ukázka je postačující pro
konstatování blízkosti až téměř podobnosti hry synkop a kontrapunktů (v
hudebním slova smyslu) v úvodním úryvku z českého originálu, což, opakuji,
spojeno s prvky z výše popsané lexikální struktury vytváří bohatý a přesvědčivý
základ pro překlad, který využívá i další strukturální prvky koledy.
Pokud
ve věci rytmu a hudebnosti může překladatel, do určité míry, žonglovat s variantami
a vybírat si tu, která se mu zdá nejvhodnější, pak v oblasti sémantického
rozměru textů příliš velký prostor nemá: archaismy by měly být přeloženy
archaismy a pokud si je autor případně vymyslel a daná slova jen archaicky
znějí, překladatel nemá na výběr, musí použít stejnou metodu: Je tak / poněvač řekli: – Ast fel va fi /
căci în ăst fel grăit-au (musíme uvést, že výraz poněvač je kombinací skutečného archaismu, regionalismu a autorské
licence, která vychází ze spisovné formy poněvadž
= căci, fiindcă, întrucât. Při převodu do rumunštiny jeho jedinou
variantou, funkčně srovnatelnou s originálem je, myslím, výraz použitý v
navrhovaném překladu, tedy în ăst fel,
které pokud zcela neztělesňuje autorskou myšlenkovou licenci, tak alespoň
zdůrazňuje, doufám, dostatečně přesvědčivě archaizující a regionalizující
povahu originálu); jiný příklad nám nabízí báseň Červen červenec:U těla
splavu / vysvlékáš se / sama ryby chtít – Alăturea de-al stăvilarului trup /
t-ei despuia / singură peştii spre-a-i pofti; tady bychom se zmínit o
použití v rumunštině infinitivní předložkové vazby (t-ei despuia / singură peştii spre-a-i pofti) místo konjunktivu,
který je v těchto situacích obvyklý. Je dán zcela neobvyklou konstrukcí,
záměrně archaickou (ale je nutné dodat, že velmi půvabnou) originálu (vysvlékáš se / sama ryby chtít), takže
infinitiv vyjadřuje účel, ale nepředchází ho žádná specifická předložka; stejně
tak archaická forma, do jisté míry regionální, která se nevyskytuje ve
spisovaném jazyce t-ei despuia
představuje funkční ekvivalent k méně obvyklé formě vysvlékáš se v češtině, která má zdůraznit nejen povahu činnosti,
nýbrž i skutečnost, že bude dovedena až do konce („svlékneš se donaha /
úplně“).
Nemohu tento článek zakončit bez zmínky o nadšeném vyjádření jedné dobré přítelkyně, velmi uznávané lotyšské spisovatelky, která po zasvěcené diskusi (v angličtině) o překladech Borkovcových básní prohlásila, že by se chtěla naučit česky „jen a pouze“, aby si mohla přečíst v originále tvorbu tohoto básníka. Dávám jí plně za pravdu: překlad Borkovce do rumunštiny je událost, překlad Borkovce do jakéhokoli cizího jazyka je událost, ale navzdory veškerému úsilí a jakkoli hluboké znalosti výchozího jazyka může překladatel nabídnout pouze odraz originálu ve specificky pokřiveném zrcadle. A s rizikem toho, že to bude znít banálně, znovu opakuji: žádný odraz v jakémkoli zrcadle se s originálem nedá srovnávat. Jestli mi nevěříte, naučte se česky, abyste si mohli přečíst toho pravého Borkovce.
Poznámka:
Citované básně jsou převzaty z autorovy antologie v rumunštině Ţara
Interioară (Vnitrozemí), která vyšla v roce 2017 v nakladatelství Şcoala Ardeleanăv překladu autora
těchto řádků.Tímto děkujeme Petru
Borkovcovi a nakladatelství za svolení s použitím básníkových textů.
Básník, překladatel a novinář Petr Borkovec se narodil 17. dubna 1970 v Louňovicích pod Blaníkem, které se staly jedním z leitmotivů jeho poezie. V posledních letech tvoří spolu s Kateřinou Rudčenkovou a Petrem Hruškou „neoficiální trojici“ nejznámějších, nejpřekládanějších a nejprodávanějších současných básníků, což není k zahození ani v jeho vlasti. (Otázkou je, jestli by „trojice“ neměla být obohacena o další těžkou váhu současné české poezie, Ivana Wernische, čímž bychom z ní udělali „čtveřici“. Hovoříme však o jiném chápání poezie, její role a významech v kulturním životě a v každodenní „banální“ existenci). Autor vystudoval bohemistiku na Filozofické fakultě Univerzity Karlovy v Praze. Jeho básně byly přeloženy téměř do všech evropských jazyků a výbory z jeho tvorby vyšly mj. v Rakousku a Itálii. Petr Borkovec překládá hlavně ruskou poezii 20. století (mezi jinými tvorbu ruských exilových básníků).
Z autorových publikací uveďme
alespoň jeho sbírky: Prostírání do tichého (Pražská imaginace,
1990), Poustevna, věštírna a loutkárna
(Mladá fronta, 1991), Ochoz (Mladá
fronta, 1994), Ze tří knih = Aus drei Büchern
(Buchwerkstatt Thanhäuser, 1995 –
překlad do němčiny), Mezi oknem,
stolem a postelí (Český spisovatel, 1996), Polní práce (Mladá fronta, 1998), Feldarbeit: Gedichte
(Edition Korrespondenzen, 2001 – překlad do němčiny), A. B. A. F. (Opus,
2002), Needle-book (Paseka, 2003), Nadelbuch: Gedichte (Edition
Korrespondenzen, 2004 – překlad do němčiny), Vnitrozemí (Fra, 2005) Amselfassade. Berlin-Notate (Friedenauer
Presse, 2006 překlad do němčiny), Berlínský
sešit / Zápisky ze Saint-Nazaire (Fra, 2008), From
the Interior: Poems 1995-2005 (Seren, 2008 – překlad do angličtiny), Jedna věta (Revolver Revue, 2011) Milostné básně (Fra, 2012, znovu vydána
pod titulem Wernisch, na počest
velkého básníka), Liebesgedichte (Edition Korrespondenzen, 2014, překlad
do němčiny). Je přítomen v antologiích Krajiny
milosti. Antologie české duchovní lyriky XX. století (1994) a Sborník k pětasedmdesátinám Ivana Slavíka, (1995). Autor také
přebásnil Aischylovu trilogii Oresteia a
Sofoklovu tragédii Král Oidipús (obojí
s Matyášem Havrdou). Překládal poezii Vladimira Nabokova, Vladislava Chodaseviče, Jurije Odarčenka,
Jevgenije Rejna, Zinaidy Gippiusové, Georgije
Ivanova, Josifa Brodského a básně starých korejských
mistrů.
Petr Borkovec je laureátem cen: Jiřího Ortena (1994 – za sbírku Ochoz),
Huberta Burdy a Norberta
C. Kasera (2001 – za německý překlad sbírky Polní
práce), Tomáše Hrácha (2002 – za
překlad Oresteia, spolu s Matyášem
Havrdou) a prestižní ceny Josefa Jungmanna za překlad části díla Vladislava Chodaseviče.
Červen červenec
Kleká se
Iunie iulie
Bate de vecernie şi de îngenunchere
V dosahu ptáci spí
zahleděni do krotkého
U těla splavu
vysvlékáš se
sama ryby chtít
Je tak
poněvač řekli:
Není nám dáno
uhlídati mince v mechanikách
není nám dáno
té divé zvěře
drůbeže kašpaří
a lesů
nežli se pohne
oprýskanost anděla
a kývne pes
Poněvač řekli:
A nejsou dána
pod sněhem záda betlémů
a zuby orlojí
nejsou nám dána
ta kopí házená
ta kopí vytrhaná
v temnotách nepokojů
Je tak
U těla splavu
vysvlékáš se
sama ryby chtít
Já v kuchyni spím
shrabán v neodestlaném
Paserile durmind în coprinsul uităturii pironite-ntru dumesnicitu
Alăturea cu-al stăvilarului trup
t-ei despuia
singură peştii spre-a-i pofti
Ast fel va fi
căci în ăst fel grăit-au
Ci nu ni-i nouă dat
paralele a le veghea-n mihānii
ci nu ni-s nouă date
sălbatice dihānii
ori al paiaţei păsăret
şi codri
pân’ s-o burzului
cea îngerească scorojeală
şi cânele-o da semn de învoială
Căci în ăst fel grăit-au:
Şi nu ni-s nouă date pre supt omăt
spinări de viclaimuri
neci de la orologiu crestături
ci nu ni-s date
neci suliţa cea zvârlită
neci suliţa cea smulsă
în întunericimea grea de neastâmpăr
Ast fel va fi
Alăturea de-al stăvilarului trup
t-ei despuia
singură peştii spre-a-i pofti
Ci io în cuhne-s adurmit
ghem pe neaşternute
Srpen
August
Rok bez otav Horký
spáč zív Zdvíhá se hlína
Řeklas: Zvěř která
přichází ode mne k tobě
oslepla žízní
odejdi do míst našich loží
do jména Zavláčení
vlož záda do puklin
a sni tak zhluboka
dokud se neoplní vodou
pak dávej od svých ramen
pít
jako žena
a přece ne tak
prohlédlou nasyť solí
od svých spánků
a dobře odejdi
neboť napojena půjde za tebou
neboť nasycena půjde za tebou
neboť
o žízni a hladu
k tobě se přimkne
a tebe zas obklopí
můj pastýři
miláčku pastýři
An făr’ de-otăvi Dogoritu
adormitu căscatu Ridicu-s-au ţărna.
Fost-ai grăindă: Dihania ce
de la mine la tine purcede
de-nsetoşare orbit-au
te-ndreaptă către cel meleag unde culcuşurile ni-s
şi cătră vorba Reveneală
spinarea să ţi-o-ndeşi în plesnituri
şi-n vis te-afundă fără preget
până le-o năpădi şi împle apa
apoi de lângă umeri
setea să adapi
precum muierea
dară încă osebit de dânsa
Pre iscodita tu cu sare
de la tâmpla-ţi s-o-ndestuli
şi-apoi pleacă-mpăcat
căci adăpată şi de tine priponită ea după tine va purcede
căci mulţămită-ndestulată ea după tine va purcede
căci
de foame şi de sete
ea lângă tine se va cuibări
şi-n schimb cu drag te va cuprinde
păstorul meu
tu drag păstorul meu
Září
Septembrie
Vlci se vypařují k nebi. Zřetelná
lovná sunutí. A ještě zbývá
té nedaleké poutě Řeklas:
V podtělí této zimy je jméno Sbohem
jež sněhu náleží
jej vezmi a k sobě vlož
a nazvi mne jím
neboť jsem toho hodna
neboť ti v jednostejném
umírám
a zachována jsem
neboť jsem toho hodna
neboť ti v jednomsamém
zůstávám a opouštím tě
jej vezmi
a nazvi mne tak
zadržiteli pláče.
Croiescu-şi lupii cale cătră ceruri Predesluşite
bejenii de sălbăticiuni Ci încă mai rămas-a
nu departe cea cale a străiniciei Fost-ai grăindă:
Ci în supt trupu-aiastei ierni adastă vorba Bun-rămas
omătului frântură
cu tine cată a o loa şi-n tine a-o-mplânta
cu-ăst nume-apoi să mă numeşti
căci vrednică-s de dânsul
căci întru tot acela unul
mor
şi-s îngropată
căci vrednică-s de dânsul
căci într-acela unul
ţi-oi rămâne şi te-oi părăsi
cu tine cată a o loa
cu-ăst nume-apoi să mă numeşti
tu cel ce-mpiedici plânsul.
Listopad
Noiembrie
Všech
řekla Marie Veselkova
Svatejch
řekla eště
Řez jelenem
je šňořen
maceškami z krepového papíru
cpán mahonem
a zvolna zapouštěn
v mém sousedství
Láme se chvoj
Všech
řekla Marie Veselkova
Du svítit
řekla eště
Malé schoulené holky
sbírány
plná stráň je jich
rozplakávány bušením honců
a v slzách fařeny
k hloučkům příbuzných
Klade se chvoj
Všech
řekla Marie Veselkova
Svatejch
řekla eště
De toţi
grăit-a Măria lu’ Veselitu
Sfinţii
grăit-a iară
Odor din corn de cerb tăiatu
cu pansele
de hârtie creaţă garnisitu
cu mahon înţesatu
şi-n preajmă-mi
cu linu răsăditu
Ram de ceteni frântu
De toţi
grăit-a Măria lu’ Veselitu
Mă’c s-aprinz
grăit-a iară
Copiluţe zgribulite
adunate
de dânsele-i coasta plină
lăcrimate de alduitu de oieru cirezaru
şi-n lacrămi de suflet date
la pâlcuri de rubedenii
Ram cu ceteni aşternutu
De toţi
grăit-a Măria lu’ Veselitu
Sfinţii
grăit-a iară
Prosinec
Decembrie
Z posedů schází sníh
okus jej
Na dvorku kohout křídly škube
sám sobě krev
až hnědé peří lítá
Ve stromech černá jablka
Prosinec začal
okus jej
Prosinec začal začal den
je pondělí
hodina jitřní otvírá se
minuta nová nyní
A z posedů sníh schází
pustý
a slova
po stopách těžkých srn
k slavnosti Obklopení
už už by vyrazila
ale ústa
krví a peřím
zahnilým listím slepená
hlasu nevydají
tělo se do sebe choulí
hodiny kruhy opisují
a nelze si na nic vzpomenout
De pe-nălţimi omătul se scoboară
cată-a-l gusta
Cocoşu-n ogradă aripile-şi jupoaie
şi sieşi sânge-şi varsă
şi-n jur plutesc fulgi brun-roşcaţi
În pomi cernite merele
Purces-au decembre
cată-a-l gusta
Decembre purces-au purces-au ziua
zi de luni
ceas din zori deschidu-se
numaidecât minuta nouă
De pe-nălţimi omătul se scoboară
deşertu
ci vorbele
pre urma ciutelor greoaie
la praznicul Împresurării
mai-mai c-ar fi agiunsu
dară gura
de sânge şi de fulgi
orbită de frunziş putregăitu
de fel nu glăsuieşte
ci trupu-n sine se chirceşte
ceasurile-şi croiesc făgaş rătundu
şi-uitate-s toate cele
Poetul și traducătorul ceh Petr Borkovec în dialog cu poetul de limbă cehă și traducătorul Mircea Dan Duță, într-o seară caldă și liniștită de septembrie 2018, în Cișmigiu, peripatetizând despre poezie și traducerea literară atât de mult iubite de către ei.
Mircea Dan Duță:Se
presupune că noi, poeții, ar trebui să fim spontani. Ce părere aveți, este
adevărat?
Petr Borkovec: Dacă poeții sunt spontani? Uneori da, uneori
nu… Personal, câteodată nu sunt prea spontan.
M. D. D.: Nici eu. Și tocmai de aceea mă simt un pic complexat. Mai spontan sunt mai degrabă ca traducător. Dar dumneavoastră?
P. B.: Și eu la fel. Sunt mai spontan când se vorbește despre
traduceri decât despre poezie. Mai ales că, atunci când se vorbește despre
traduceri, se poate vorbi foarte mult și despre poezie, dar nu despre a mea.
M. D. D.: Este adevărat, doar că
despre poezie este foarte greu de vorbit, mai ales când cel care se exprimă o
scrie el însuși. Și asta, fiindcă are senzația fie că se laudă prea mult, fie
că, dimpotrivă, este prea critic la propria sa adresă. În schimb, când se vorbește
despre traduceri, este altceva. NU vorbiți despre propria dumneavoastră poezie,
ci despre a altcuiva, lucrați oarecum cu materialul clientului.
P. B.: Este adevărat. Și asta, pentru că, atunci când vorbesc
despre traduceri, pot să mă exprim mai liber, pot, de exemplu, să explic cum
anume traduc un iamb în limba cehă sau pot să abordez problematica prezenței
rimei în poezie și, dintr-o dată, mă simt acasă, pot să dau exemple din propria
mea poezie, fără a avea senzația că vorbesc – sau, cel puțin, că vorbesc în mod
exagerat – despre mine însumi. Când vorbesc în public despre poezia mea,
rareori se întâmplă să nu mă repet, să spun ceva ce nu am spus deja cândva. În
schimb, când vorbesc despre traduceri, se întâmplă să găsesc ceva nou de spus,
ceva ce nu mi-a mai trecut prin cap până atunci. Și aste este bine.
M. D. D.: Este foarte interesant și
trebuie să recunosc că nu m-am gândit niciodată la aceste detalii. M-am limitat
la a constata că-mi este pur și simplu mai ușor să vorbesc despre traduceri
decât despre poezie, mai ales despre poezia proprie, fără să intru în detalii. Și,
fiindcă v-ați referit la traducerea iambilor sau a troheilor în limba cehă,
profit pentru a vă întreba ce anume vi se pare mai important în traducerea
poeziei: sensul, conținutul sau forma? Sau cum anume faceți pentru a găsi un
echilibru între aceste elemente în procesul de realizare a traducerii?
P. B.: Cred că aceasta este o problemă a fiecărui traducător. Și
a dumneavoastră, și a mea, și a oricui altcuiva care s-ar apuca să traducă (nu
numai) poezie. Cred că, atunci când vă decideți să traduceți un autor, trebuie
să porniți la drum cu gândul că îl veți transpune, traduce, „trece pe malul
celălalt”, transfera dintr-o cultură în cealaltă oarecum în totalitate, cu
totul, ca pe un întreg. Ca și când l-ați putea traduce cu totul într-o clipă.
Desigur, asta nu se poate, dar se poate face ceva în acest scop. Și, din
punctul meu de vedere, primul pas, fie că fac o antologie de autor, fie că
traduc integral un (singur) volum semnat de autorul respectiv este să-l cunosc în
totalitate, să citesc tot ce a scris. Abia după aceea mă decid pentru o
strategie anume în așa fel, încât să nu ajung în situația de a traduce fiecare
poezie în alt mod. Al doilea pas este ca, dacă fac o antologie de autor, să
stabilesc structura finală a antologiei înainte de a începe traducerea
propriu-zisă. Nu mă simt bine, de exemplu, când am început deja să traduc și
sunt nevoit să adaug alte poezii la antologie. Pasul al treilea este un studiu
detaliat a ceea ce se scria pe vremea aceea atât în literatura din care provine
autorul respectiv, cât și la noi. De pildă, dacă mă decid să traduc un autor
rus, voi studia în amănunt ceea ce se scria în țara lui pe vremea când a trăit,
ceea ce se scria la noi pe vremea aceea, dar și ceea ce se scrie acum atât în țara
lui, cât și la noi și, element foarte important, ceea ce se scria DESPRE el și
epoca lui atunci și acum, atât în țara lui, cât și la noi. Și poate că elementul
cel mai important e să studiez cu multă atenție traducerile din autorul
respectiv apărute până la momentul când m-aș apuca eu de această activitate. Eu
nu sunt genul care să pretindă că nu vrea să cunoască acele traduceri pentru a
nu se lăsa influențat de ele. Cred că a gândi astfel este cea mai mare greșeală.
Întrucât, dacă cineva a tradus înaintea mea același autor și a făcut-o mai bine
decât mine, la un nivel la care eu, prin forțe proprii, nu m-aș putea ridica,
consider că este de preferat să învăț, să preiau de la traducătorul respectiv
elementele care pot îmbunătăți calitatea traducerii pe care o voi face. Nu mă
interesează o așa-numită „originalitate” cu orice preț în materie de traducere,
nu țin neapărat să vin cu ceva ce n-a mai apărut la nimeni până acum.
Petr Borkovec și Mircea Dan Duță Peter Sragher
M. D. D.: Absolut de acord. Este
absolut necesar să cunoaștem ceea ce s-a făcut, ceea ce s-a întâmplat înaintea
noastră în materie de traducere a unui anumit autor, să integrăm în propria
noastră tentativă de traducere elementele care au determinat calitatea
traducerilor anterioare. Ceea ce, desigur, nu însemnă a le copia, a le plagia,
nu se pune problema în acest fel. Procedez exact în același fel atunci când
traduc poezie cehă, slovacă sau polonă, cu mențiunea că-mi limitez cercetarea,
dacă o pot numi în acest fel, la perioada poeziei contemporane, fiindcă asta
traduc în cea mai mare parte. Ce-i drept, acum câțiva ani, atunci când, așa cum
a menționat astăzi doamna prof. univ. Anca Irina Ionescu (1), s-a publicat la
Editura Universității din București o Antologie
de poezie cehă veche, am fost nevoit,
pentru a traduce, de exemplu, poemul Culorile toate în limba română, să citesc, să studiez volume întregi de poezie cehă
din epocă, precum și studii, analize și referințe critice apărute de atunci și
până acum cu privire la această literatură creată atunci, cu atâtea secole în
urmă, în Boemia. Mai mult, noi, cei care am alcătuit acea Antologie, n-am avut șansa de a ne inspira din alte
traduceri, n-am avut modele, întrucât poezie cehă veche nu se mai tradusese
niciodată în limba română. Astfel încât am fost nevoiți, pe de o parte, să ne lăsăm
în voia propriei inspirații, pe de altă parte să căutăm paralele cu alte limbi
romanice în care aceste texte fuseseră deja traduse: franceza, italiana etc. Și
nici măcar aceste traduceri în limbi înrudite nu erau prea multe. Iar în
asemenea situații, mai ales când este vorba despre literatură veche, personal
consider că trebuie acordată prioritate sensului și conținutului. Sau cel puțin
așa procedez eu. Și aceasta, pentru că trebuie să „traduc” mai întâi din ceha
veche în ceha contemporană, din ceha contemporană în româna contemporană, iar
din româna contemporană într-o română arhaică. În aceste condiții, fiind vorba
practic despre o triplă traducere, cred că lucrul cel mai important este să
redăm pentru cititorul contemporan de o altă limbă, cultură și naționalitate
ceea ce voiau propriu-zis să spună autorii cehi ai acelor vremuri. Așadar, în
primul rând, sensul, conținutul. Și de-abia pe urmă strădania de a „lustrui”,
de a cizela traducerea în așa fel, încât să sune așa cum poate se vorbea în limba română pe vremea când au
fost scrise poemele respective. Pe scurt, în asemenea situații dau întâietate
sensului și conținutului în raport cu forma. Și în acest context sunt absolut
de acord că există senzația aceea despre care vorbeați, că puteți da gata totul,
transpune, „transfera” autorul respectiv dintr-o cultură în alta instantaneu,
într-o clipă. Acesta este un reflex al perfecționismului, al dorinței ca
respectiva traducere să fie desăvârșită atât pe planul conținutului, cât și pe
acela al formei și al traducerii figurilor de stil. De asemenea, în contextul
transpunerii formei dintr-o limbă în alta, v-ați referit mai înainte, cu titlu
de exemplu, la traducerea iambului în cehă. Cred că este foarte dificil atât la
traducerea în, cât și din cehă, având în vedere că în cehă accentul cade
întotdeauna pe prima silabă a cuvântului sau pe prima silabă a așa-numitului
grup lexical accentuat (2). Așadar, ținând seama și de numărul mare de cuvinte
cu două silabe, se poate spune că „cehii vorbesc în iambi”, că ritmul limbii
cehe este „aproape iambic”. Din aceste motive, este foarte greu de tradus din
cehă în română sau invers un poem în ritm iambic. Pe de o parte, pentru că,
spre deosebire de cehă, accentul în limba română este variabil, poate cădea pe
oricare dintre silabele unui cuvânt; pe de altă parte, pentru că melodia,
muzicalitatea cehei este cu totul diferită de aceea a românei. Ca atare,
traducerea versului în formă fixă între aceste două limbi reprezintă o
adevărată provocare.
Peter Sragher / M. D. D.: Ați
simțit vreodată că, traducând un poem scris de altcineva, îl alterați, îl
transformați până la distrugere, întrucât integrați în traducere prea multe elemente
personale, care vă caracterizează ca autor, prea mult din autorul care sunteți?
P. B.: Aceasta se întâmplă aproape automat. Dar o traducere
despre care aș spune sau aș simți că este mai mult „a mea” decât a autorului
inițial – de fapt, nici n-aș considera-o traducere. Ar fi altceva, aș putea,
eventual, s-o valorific drept parafrază sau așa ceva, dar recunosc că nu e un
stil de a traduce pe care să-l respect prea mult. Cum vorbeam mai înainte, este
de dorit atingerea unui anumit echilibru prin rezultatul muncii de traducere, un
echilibru nu numai între formă, sens și conținut, ci și între amprenta autorului
original și mine ca traducător. Dacă simt că această din urmă formă de
echilibru nu există, atunci înseamnă că ceva nu este în ordine și că poate este
cazul să mă întorc asupra traducerii. Să mă întreb, de exemplu, dacă are o
însemnătate atât de mare faptul de a transpune iambii dintr-o limbă în alta,
sau dacă este cazul să dau întâietate sensului / conținutului și așa mai
departe. Dacă această situație ar apărea, de exemplu, în procesul de traducere
a unui poet precum Iosif Brodski (3) – să zicem, una dintre elegiile lui –, ar
fi, desigur, momentul să mă întreb cărora dintre aceste elemente ar trebui să
le acord prioritate, sensului / conținutului sau formei, și cât de important
este să mențin în traducere ritmul iambic, sau dacă pot să mă abat puțin de la
el în traducere, eventual unde anume pot să fac acest lucru și unde nu etc. De
fapt, așa cum am spus deja, acestea sunt decizii care trebuie luate înaintea
demarării lucrului la traducerea propriu-zisă, în așa fel încât „intervenția”
mea ca traducător să nu fie mai pregnantă decât amprenta autorului. De exemplu,
dacă de la bun început decid că menținerea ritmului iambic, în combinație cu
conținutul, reprezintă un aspect esențial în procesul traducerii unei elegii a
lui Brodski, atunci nu mă voi abate pe tot parcursul lucrului la traducere de
la această regulă. Dar, repet, ea trebuie instituită de la bun început. Dar aveți
dreptate în ceea ce privește însemnătatea primordială a sensului în general, ca
medie statistică. Dacă m-ar întreba cineva dacă dau întâietate formei sau
sensului în general, aș spune, desigur, că dau întâietate sensului, lucrurilor
pe care le-a spus autorul, fiindcă nu pot să spun altceva decât ceea ce a dorit
el să spună numai fiindcă rimează. Mai ales că la noi există tradiția de a ne
strădui să traducem la nivelul originalului, ceea ce înseamnă să transpunem și
ritmul, și metrica, și ritmul interior ale originalului, pe cât posibil, în
limba cehă. În așa fel, încât traducerea să fie ea însăși o poezie frumoasă în limba
cehă. Este, de exemplu, cazul autorilor traduși de poetul suprarealist ceh Vítězslav Nezval (4), dar și al multor
altora. Trebuie să fim însă foarte atenți la acest aspect, iar traducătorul
modern trebuie să cântărească cu mare grijă și, în final, să dea întâietate conținutului față de formă, nu
să-l trădeze pentru a crea în traducere o poezie care „sună bine”. Da, aceasta
este adevărat.
Și care este părerea ta,
Mircea?
M. D. D.:Desigur, pe de o
parte sunt de acord. Dar aș vrea să menționez următorul aspect: dacă am senzația
că acea combinație dintre ritm, rimă / formă, sens / conținut și – dacă există
(fiindcă poate fi sau nu prezentă ca atare) și are un rol însemnat în cadrul
întregului – muzicalitatea textului nu reușește nici pe departe să exprime
complexitatea textului luată în integralitatea ei, cred că este esențial să
facem ceva în acest sens.
P. B.: Desigur, este vorba despre echilibrul menționat de mine
la început: trebuie să evaluăm cu grijă ce anume este cu adevărat important.
Desigur, dacă melodia textului sau anumite jocuri de cuvinte, efecte
aliterative etc. sunt elemente de mare însemnătate în cadrul respectivei poetici,
trebuie să mă străduiesc să le redau, măcar în parte, și în traducere, nu pot
lăsa lucrurile așa.
M. D. D.: Desigur. Instrumentaliștii
sau simboliștii nu pot fi traduși altfel.
P. B.: Evident.
M. D. D.: Sau să menționăm un caz
mult mai apropiat de vremurile noastre. Am tradus și am publicat în Revista de traduceri literare (5) o excelentă autoare poloneză, în același
timp poetă, performer, rapper – câte puțin din toate acestea. Se numește Weronika
Lewandowska, iar poezia, la propriu și la figurat, și-o cântă și și-o dansează.
Este însă valabil și reciproc: atât la nivelul cuvântului, cât și al conținutului
/ sensului și al compoziției, poezia este excelentă, rezistă, pur și simplu, și
„numai” ca poezie. Am citit originalele polone și traducerile englezești. Luate
singure, acestea reprezintă o excelentă poezie existențială, dar ritmul și
efectele aliterative din original au dispărut complet. Ca atare, la traducerea
în limba română, m-am găsit în situația de a fi nevoit să sacrific câte ceva,
pentru ca varianta română măcar să amintească prin ceva de muzicalitatea
originalului, fiindcă este evident că nu o putea exprima în totalitate. Am
optat pentru o formă de compromis, nu știu dacă a fost cea mai bună soluție, dar
pe aceasta am identificat-o atunci, și anume: în mod clar, nu puteam sacrifica
sensul, dar puteam să-l redistribui în cadrul poemului; nu se punea problema să
renunț la vreuna dintre ideile prezente în poem, nu se punea problema să elimin
ceva la nivelul sensului, dar puteam să mut o idee sau o metaforă din versul al
doilea în versul al cincilea, de exemplu, spre a face loc și unor elemente de
aliterație sau melodicitate care să le sugereze, măcar, pe cele din original.
P. S.: O altă întrebare: ce anume
simțiți, ce senzație aveți atunci când vă auziți poemele citite într-o altă
limbă?
P. B.: Sincer vorbind, nu trăiesc acest eveniment cu o intensitate deosebită. Iau lucrurile din perspectivă practică: mai ales când este vorba despre un poem în formă fixă, sunt conștient din proprie experiență că, spre a traduce opt versuri cu rimă și ritm dintr-o limbă în alta, este necesară o muncă intensă și complexă care durează în jur de opt ore, astfel încât, cunoscând, tot din proprie experiență, ce înseamnă entuziasmul și atașamentul față de opera unui autor pe care îl traduci, le respect și mă bucură, desigur, atunci când ele se manifestă față de creația mea. Dar, rămânând între aceleași limite ale pragmatismului, eu știu ce conțin versurile acelea, oricum ar suna, în orice limbă, fiindcă eu le-am creat, astfel încât nu pot vorbi despre un sentiment deosebit pe care l-aș trăi. Desigur, dacă este vorba despre o limbă pe care, măcar într-o oarecare măsură, o cunosc, pot constata, să zicem, că traducătorul a transformat un vers de douăsprezece silabe într-unul de zece și sunt conștient că a procedat astfel din motive legate de tradițiile și cultura limbii-țintă, pentru ca textul să fie mai inteligibil pentru cititorul de acolo. Evident, în asemenea cazuri mă interesez de aceste aspecte mai degrabă practice, îi pun niște întrebări traducătorului pe această temă, dar nu trăiesc vreun fior interior specific sau ceva asemănător. Desigur, este plăcut să-ți auzi textele într-o limbă străină… Dar cam atât. Cred că o manifestare mai intensă ar reprezenta pentru mine o anumită formă exagerată de egocentrism.
M. D. D.: Este ciudat… La mine, este
un pic altfel. Desigur, reprezint un caz mai ciudat, întrucât scriu în altă
limbă decât în aceea maternă, chiar dacă nu sunt singurul în această situație.
P. B.: Într-adevăr, mai sunt…
M. D. D.: Da, și există destui
străini care scriu în limba cehă, am mai discutat despre asta. Doar pentru scopurile
interviului îi amintesc pe Jelena Čirić
din Serbia, Alena Jensterle Doležalová
din Slovenia, vietnameza Bo Thu Trang,
blogger și autoare care scrie într-o cehă perfectă (6), poetul bosniac Adin Ljuca, scriitorul bilingv
(ceho-german) Jindřich Mann și așa
mai departe. Așadar, fenomenul nu este nici pe departe unic, dar nici obișnuit.
Ca atare, este evident că, scriind într-o altă limbă decât aceea maternă, cel
mai mult vă bucură atunci când vă citiți sau ascultați creația în original, în
limba în care o scrieți. Sunt conștient, desigur, că acest sentiment se poate interpreta
ca o formă de egoism.
P. B.: Da, se poate interpreta astfel.
M. D. D.: Un alt aspect important aici
este faptul că niciodată nu-mi traduc propria creația, în nicio limbă. Nici măcar
în română, nici în engleză, nici în franceză. Mă las întotdeauna pe mâna
altcuiva, las pe altcineva să mă traducă. Mai mult, trebuie să recunosc că, mai
ales atunci când cunosc limbile-țintă, este foarte greu ca traducerile cuiva să
mă mulțumească. Și, ca să răspund la întrebare, voi menționa cazul excelentelor
mele traducătoare în franceză și sârbă, Jana Boxbergerová, respectiv Danijela
Trajković și Jelena Čirić cu care, pentru comparație, mă înțeleg și colaborez
la fel de bine precum cu traducătoarea mea în română, care mă cunoaște de optsprezece
ani. Sunt, așadar, foarte mulțumit de felul cum Jana, Jelena și Danijela îmi
traduc textele în franceză și sârbă, iar atunci când le ascult sau le citesc,
trăiesc un sentiment de reală recunoștință și admirație la adresa
profesionalismului și conștiinciozității cu care se apleacă asupra lor, li se
dedică, le interpreteză, le transpun.
P. B.: Dumneavoastră sunteți un caz special, vă puteți bucura
de traducerile textelor dumneavoastră în limbile respective, pentru că le înțelegeți
foarte bine. În ceea ce
mă privește, nu există
nicio limbă în care să…
M. D. D.: Rusa, nu?
P. B.: Da, însă chiar și rusa… Eu nu pot să mă bucur de
traducerile textelor mele în rusă așa cum dumneavoastră vă bucurați de
traducerea poeziilor dumnavoastră în română, având în vedere că, scriind în
cehă, sunteți tradus chiar în limba maternă. Acesta este un al doilea aspect.
Fiind vorba despre un limbaj poetic, eu, de exemplu, nu înțeleg o mulțime de
cuvinte din traducerile textelor mele în limba engleză, astfel încât, repet,
cazul dumneavoastră este cu adevărat deosebit.
M. D. D.: Uneori, apar și situații
ingrate. Dacă știți limbile în care sunteți tradus, este posibil să observați
eventuale erori pe care traducătorul le face și – mai ales când este o persoană
la care țineți și când sunteți conștient de eforturile pe care le-a făcut
pentru a vă traduce textele – vă vine greu să-i atrageți atenția că a greșit, să-i
spuneți: ascultă, aici e o problemă, trebuia să fie genul feminin sau mai știu eu
ce. Să vă dau un exemplu. Traducătoarea mea într-o anumită limbă din fosta Iugoslavie,
altfel o profesionistă desăvârșită, o traducătoare excelentă, n-a înțeles, la
un moment dat, că un personaj căruia eul auctorial se adresa într-unul dintre textele
tălmăcite de ea nu era iubita, ci fiul acestuia. Și a construit întregul text
al traducerii plecând de la această ipoteză: că eul auctorial se adresa femeii iubite,
în timp ce acesta îi vorbea, de fapt, fiului său și, mai mult, la un moment dat,
se referea la fiul acestui fiu, atunci când avea să fie el însuși un bărbat
matur. Ca atare, întregul sens al textului a fost schimbat, iar rezultatul a
fost un poem superb în limba-țintă, dar care nu mai era al meu. Menționez că nu
vorbesc acea limbă, dar atâta cât să știu că forma la trecut a participiului se
termină în „a” și nu în „l” sau în „o”, înțeleg. Și, având în vedere că o prețuiesc
în mod real pe autoarea tălmăcirii, atât ca traducătoare, cât și ca autoare (ea
fiind, în același timp, și o talentată și sensibilă poetă), mi-a venit foarte
greu să-i semnalez acest derapaj, să-i spun că ajunsese pe cu totul alte
meleaguri și că munca trebuia refăcută din temelii. A trebuit însă s-o fac,
întrucât nu puteam lăsa lucrurile așa, n-ar mai fi fost textul meu. Ce-i drept,
a vărsat câteva lacrimi, dar și-a înțeles repede eroarea și a corectat
lucrurile.
P. B.: Desigur, așa trebuie să fie. În acest sens, ceea ce mi
se pare minunat la activitatea de traducere este atunci când traducătorii
tratează traducerea ca pe o variantă. Și, da, într-un fel, este într-adevăr o
variantă. Este vorba despre un anumit sentiment de limitare care apare uneori.
Nu știu dacă dumneavoastră l-ați trăit, dar mie mi s-a întâmplat: aveți
traducerea în față, sunteți conștient că nu este cea mai bună variantă, dar, în
același timp, aveți senzația că mai mult nu puteți, că ați dat tot ce se putea,
că nu o mai puteți îmbunătăți, orice ați face. Vă loviți de limitele capacităților
dumneavoastră, constatați că mai departe nu se poate, nu mai merge. Și cred că
asta i se întâmplă fiecărui traducător. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte,
este ceea ce spuneam mai înainte: să oferi traducerea ca pe o variantă, nu ca
pe aceea definitivă – pur și simplu, aceasta este varianta mea, asta am făcut /
reușit eu. De aceea, cred că traducătorul n-ar trebui să se teamă să-și publice
tălmăcirile alături de originale sau să-și facă griji că mai există și alte
variante de traduceri, apărute înaintea lui, în care alți tălmăcitori au
rezolvat altfel anumite chestiuni, cuvinte sau expresii problematice. De asemenea,
cred că traducătorul n-ar trebui să se cramponeze de un anumit autor, cel puțin
eu nu pot să sufăr chestia asta. Chiar dacă, desigur, e neplăcut să constați că
altcineva traduce din același autor în paralel cu tine, dar ar trebui să fii
capabil să treci peste asta. Pe urmă, se mai poate întâmpla, mai ales în cazul
unui autor contemporan, ca acesta să-i spună traducătorului: uite ce e, aici ai
făcut o greșeală fundamentală. Traducătorul nu are dreptul să se poarte față de
traducere ca față de un text propriu, să se simtă jignit și așa mai departe.
Ci, dimpotrivă, să facă ceea ce trebuie. Personal, îmi place când traducătorul
își observă traducerea ca pe o posibilitate / variantă, când admite că ceea ce
oferă el este doar o posibilitate, „varianta mea”, „așa văd eu lucrurile”,
„admit că există și alte variante de traducere”. Ceea ce în activitatea de
traducere din Cehia nu se prea respectă: să zicem că cineva face o antologie
dintr-un anumit autor, originalele nu sunt prezente în antologie, anumite lucruri
se pot interpreta în trei feluri, dar toată lumea acceptă, „înghite” chestia
asta, toți sunt convinși că citesc creația originală a poetului tradus. Pe
scurt, toată lumea trebuie să fie conștientă de faptul că traducătorul,
activitatea lui sunt foarte importante, dar că, în același timp, rezultatele
muncii sale nu sunt definitive, trebuie luate ca niște posibilități, versiuni,
variante. Tocmai de aceea, am apreciat la lansarea de astăzi faptul că volumul
este bilingv, ceea ce reduce într-o anumită măsură gradul / posibilitatea de
interpretare. Sigur că orice traducere este, până la urmă, o interpretare a
textului original, dar există modalități (caracterul de antologie de autor al
volumului propus, faptul că este biling etc.) de a reduce puțin această relativizare.
M. D. D.: Da, este adevărat. Și, tocmai
de aceea, regret că acest aspect ne-a scăpat atât la antologia dedicată lui Petr Hruška (7), cât și la traducerea
volumului Răposatele de Radek
Fridrich, ambele volume cuprinzând numai traducerile în limba română, fără
originale. Ce-i drept, au intervenit aici și factori independenți de noi,
oricât ar fi de penibilă referirea la ei, dar finanțarea primită pentru
tipărirea acestor cărți a fost pur și simplu prea mică pentru ca ele să fi putut
apărea în formă bilingvă, mai precis aceasta s-ar fi putut realiza numai prin
înjumătățirea tirajului, ceea ce însă contractul semnat inițial nu permitea.
Revenind la ceea ce discutam: sunt conștient, desigur, că
probabil v-am cam agasat cu telefoanele și cu e-mailurile și pe dumneavoastră, și
pe Hruška, și pe Fridrich, dar m-am lovit de situații
precum cea descrisă de dumneavoastră mai devrme, adică de propriile mele
limite, de momente când cunoștințele mele nu mai erau suficiente, și atunci era
absolut esențial să mă consult cu autorii, să aflu chiar de la ei „ce anume
voia să spună poetul”. Ca traducător, nu-mi pot permite să improvizez, să creez
altceva, să scriu o nouă poezie. În traducere, trebuie să apară ceea ce a dorit
autorul, nu altceva.
P. B.: Da, este obligația traducătorului să facă acest lucru și
este absolut firesc ca el să se consulte cu autorul. A-și refuza acest procedeu
este ca și când și-ar interzice să utilizeze dicționarul.
P. S.: Sunteți capabili să vă
traduceți propriile poeme în alte limbi? Dacă da, în ce mod? dacă nu, de ce?
P. B.: Dacă îmi pot traduce textele eu însumi în alte limbi?
Păi, în cazul meu, răspunsul e foarte simplu: nu, fiindcă nu vorbesc nicio
limbă atât de bine încât să pot traduce în ea ca limbă-țintă. Acesta este
adevărul. Nu știu nicio limbă atât de bine încât să o pot face limbă-țintă a
traducerilor mele. N-aș îndrăzni așa ceva.
M. D. D.: Iar răspunsul meu îl știți.
Nu mă pot traduce pe mine însumi. Aș fi prea subiectiv, aș avea în permanență
senzația că ar suna mai bine dacă aș pune „asta” în loc de „asta” – iar de
subiectivismul acesta mă tem.
P. B.: Poate că nu faceți acest lucru din teama că ar ieși un
alt poem?
M. D. D.: În principal, din această
cauză. Tocmai de asta mă tem. Ar ieși altceva. Cum a spus Petr aici, o
parafrază, o aluzie la textul inițial sau mai știu eu ce. N-ar mai fi textul
meu inițial. Traducătorul trebuie să aibă mintea limpede, să fie obiectiv, nu
are voie să se „îndrăgostească” de textul pe care-l traduce. În timp ce autorul,
vrând-nevrând, este, orice și oricine ar spune, măcar un pic îndrăgostit de
ceea ce a scris. Sau, eventual, să urască ceea ce a scris.
P. B.: Da, și asta se poate. Sau există și varianta ca autorul
să nu se traducă în totalitate, să nu lucreze singur la traducerile propriilor
sale texte.
M. D. D.: Există și această posibilitate. Dar cred că o doză de subiectivism tot rămâne. Îi admir pe cei care reușesc s-o evite. Un mare prozator român, Caius Dobrescu, reușește acest lucru și-și traduce textele în mod obiectiv și fără greșeală. Repet, îl admir pentru asta. Eu nu reușesc.
(1) Interviul-convorbire (la care a participat cu întrebări și Peter Sragher, președintele Fitralit) a fost realizat pe 12 septembrie 2018, seara, în Parcul Cișmigiu, zi în care avusese loc în București, la Biblioteca Universitară „Carol Iˮ, și prezentarea publică a antologiei de autor Țara interioară, cuprinzând poeme din toate volumele semnate până acum de Petr Borkovec. La eveniment, au participat autorul, doamna prof. univ. Anca Irina Ionescu, renumit și respectat boemist român, și traducătorul antologiei, Dan Mircea Duță. (Fitralit) (2) Aceasta înseamnă un cuvânt monosilabic + un cuvânt compus din cel puțin trei sau patru silabe. În asemenea situații, accentul cade pe cuvântul monosilabic de la început, în general o prepoziție. (3) Iosif Brodski (1940–1996), poet, eseist și critic literar rus emigrat în Statele Unite, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1987. (4) Vítězslav Nezval (1900–1958), poet, prozator și traducător ceh, unul dintre întemeietorii poetismului și personalitate marcantă a suprarealismului ceh. (5) Revista de traduceri literare (www.fitralit.ro/revista) cu apariție lunară online. (6) Ce-i drept, este născută și educată în Cehia. (7) Automobilele se îmbarcă pe vapoare, antologie de autor din creația poetului ceh Petr Hruška (Junimea-Scriptor, 2017), Răposatele, volum al poetului ceh Radek Fridrich(frACTalia, București, 2018), ambele titluri în traducerea lui Mircea Dan Duță. Atât Fridrich, cât și Hruška se numără, alături de Borkovec, printre cei mai respectați autori contemporani din Cehia.
Mă străduiam – într-un articol de relativ mare întindere, apărut tot în revista FITRALIT – să numesc și să ordonez, conform unei priorități, desigur, discutabile (în măsura în care orice tentativă de clasificare, categorizare sau chiar teoretizare suferă de această boală și poate fi pusă lejer sub semnul întrebării – de exemplu, printr-o simplă răsturnare a ipotezelor și reconstrucție a raționamentelor pornind de la premise contrarii), acele elemente de care sugeram că ar trebui ținut seama în primul (și într-al doilea, și într-al treilea etc.) rând, în încercarea de a transpune un text poetic din limba-sursă într-o (oarecare) limbă-țintă.
Printre factorii pe care îi aminteam în acest context, se numărau (nu neapărat în aceeași ordine): sensul („ce a vrut poetul să spună”), forma („ce expresii frumoase a folosit el”), stilul („cum a făcut el chestia asta și ce bine i-a reușit”), eventualele efecte aliterative și alte aspecte ale lucrului cu elemente de natură fonetică („cum sună poezia”), rime interioare, exterioare, muzicalitate („ce și cu cine rimează la sfârșitul versurilor și prin[tre] ele” + „cântecul din poezie”), elemente de natură și compoziție grafică ale textului și de așezare în pagină („cum arată poezia [tipărită] când ne uităm la ea”), fragmentarea sau fluiditatea textului („cum stau versurile pe rânduri și cum curg ele unul după altul”) și, nu în ultimul rând, ritmul interior al textului, element aproape imposibil de definit, explicat și teoretizat, specific fiecărui autor, fiecăruia dintre volumele sale, ba poate chiar fiecărei poezii și fiecărui text în parte. Și, fiindcă reprezintă un element atât de dificil, nu ne este foarte ușor nici să îl echivalăm în mod formal printr-o definiție „școlărească”. De altfel, de cele mai multe ori, el este trecut discret cu vederea în orele de literatură atât la nivel de școală generală, cât și de liceu. Singura tentativă de referire „pe înțelesul elevilor” la ritmul interior al poeziei din partea unui pedagog de gimnaziu sau de școală secundară de care îmi amintesc în acest moment fiind aceea a unei tinere învățătoare din modestul (și adormitul, ar spune unii), dar, în mod sigur, fermecătorul orășel morav Uherský Brod: slečna učitelka „do’nișoara”, cum o numeau copiii, care le vorbea acestora despre „cum dansează poezia”. Și trebuie spus că, în felul ei, s-a bucurat de succes: în pauzele care urmau după orele respective, o mulțime de elevi se adunau pentru a dansa ostentativ în fața cabinetului de literatură cehă. Pornind de la acest aspect de natură oarecum pitorească și admițând în mod deschis și fără înconjur că ritmul interior reprezintă, probabil, elementul cel mai dificil de tradus dintr-o limbă în alta în cadrul procesului de traducere a textului poetic, m-am hotărât să utilizez această referire și în titlul materialului de față. Ce-i drept, nu fără o oarecare nostalgie după vremurile când eram co-realizator al proiectului CITESC POEZIE, dar și din motive mai puțin emoționale, legate pe de o parte de plasticitatea comparației imaginate de „do’nișoara”, pe de altă parte de una dintre dimensiunile esențiale ale poeziei lui Dawid Mateusz (tânăr și extrem de talentat autor polonez, de mare forță și valoare, prezent la București la acest început de toamnă la Festivalului Națiunilor Centenare organizat de Muzeul Național al Literaturii Române din București), constând tocmai dintr-un bogat, complex și, în principal, aproape intraductibil ritm interior. Să fim bine înțeleși: nu am o problemă cu transpunerea ritmului interior în cadrul procesului de traducere a textului poetic (ceea ce nu înseamnă că acest lucru mi-ar reuși „fără probleme”, și nici măcar că mi-ar reuși întotdeauna, ci doar că, în principiu, nu mă feresc de o atare „provocare” profesională). De exemplu, în cazul poeziei de sorginte aproape clasică a slovacului Martin Chudík, am ales respectarea cât mai scrupuloasă a ritmului exterior, care impunea în mod aproape automat restaurarea – și regăsirea – în cadrul traducerii a ritmului interior al originalului. Poezia polonezei Weronika Lewandowska, purtătoare a unui ritm interior – determinat, în mare măsură, de multipla formație de poet, performer, slammer și artist plastic a autoarei –, am transpus-o în limba română cu concursul redistribuirii elementelor de sens din cadrul textului, dând întâietate „felului în care sună și dansează poezia” și, la nevoie, inventând o „coregrafie” și o muzicalitate – evident, nu identice, dar în mod sigur corespunzătoare originalului. Ceha arhaică a cehului Petr Borkovec m-am străduit să o echivalez printr-o română arhaicizantă, cu o vechime (reală sau sugerată) comparabilă. Sonoritatea exotică a experimentelor lexicale ale suprarealistei Petra Strá putea fi transpusă, desigur, numai în „produse” corespunzătoare, confecționate special pentru această ocazie în limba română. Tăietură dureroasă, disecție necruțătoare a realității sociale contemporane, dar și incizie lipsită de orice urmă de complezență în rănile sângerânde ale propriului destin, aspecte ce caracterizează versul concentrat până la durere al inegalabilei Jana Orlová, și-au revendicat aproape de la sine un minimalism echivalent și un sarcasm pe măsura în limba română. Etc. etc. Așadar – ce-i drept, cu destulă bătaie de cap –, soluții se pot găsi. Cu toate acestea, sunt nevoit să-mi asum o carență însemnată din acest punct de vedere în cazul lui Dawid Mateusz, fapt pe care l-am realizat de-abia după ce l-am văzut prezentându-și poezia la București: dacă, în traducerile din creația lui Dawid anexate acestui articol, cunoscătorul de limbă polonă nu va găsi (sper…) erori esențiale din punct de vedere „filologic”, în schimb dimensiunea ritmului interior mi-a scăpat practic în totalitate, întrucât, în momentul când efectuam traducerea, încă nu îl văzusem niciodată pe autor „la treabă”. Dawid nu-și „citește” – nici măcar nu și-o recită – poezia, ci, pur și simplu, și-o „cântă” și și-o „dansează” (la propriu), plimbându-se printre spectatori, comunicând cu ei în mod spontan (în limba engleză, desigur), apelând la mișcări cu un ritm specific și „incantații” la limita dintre poezie, improvizație și muzică, oscilând, desigur, în fază cu evoluția „coregrafică”. În mod evident, toate acestea reflectă un ritm interior extrem de bogat și de complex al poeziei lui Mateusz, al cărui unic „defect” constă în faptul că, neînsoțit de lectura muzical-coregrafică a propriei poezii de către autor, este foarte greu identificabil în textul propriu-zis, chiar dacă – și o subliniem chiar și cu riscul de a ne repeta – el devine evident pe parcursul acestui proces. În treacăt fie spus, dacă ar fi asistat la ineditul spectacol performativní al lui Dawid Mateusz, „do’nișoara” și-ar fi văzut visul cu ochii, întrucât poezia – și poetul – ar fi dansat literalmente în fața ei, confirmându-i ingenua găselniță „pedagogică”. Mai mult, ar fi putut constata, odată cu spectatorii bucureșteni prezenți în grădină Muzeului Național al Literaturii Române din Capitală, procesul de re-creare „în direct” a ritmului interior de natură „strict literară” al poeziei, pornind de la premise de sorginte în mod evident ne- (în cel mai bun caz, meta-) literară. Un privilegiu rarisim, pe care ni l-a oferit spectacolul plin de nerv artistic și originalitate al autorului polonez.
Iată mai jos câteva exemple de nuanțare a traducerii, în urma vizionării acestui veritabil show de autor:
Mălini
De când locuiesc în zona turnului de apă,
ies din casă numai ca să tund mălinii.
MĂLINII (insistența autorului-recitator pe acest cuvânt sugerează că mălinii sunt personajul principal al poemului; pe de altă parte, se pare că avem de-a face cu niște mălini, deși încă necunoscuți cititorului, totuși familiari autorului; toate acestea m-au determinat să optez pentru forma articulată)
DE CÂND TRĂIESC (nuanță mai subiectivă, mai apropiată sufletește autorului decât inițialul locuiesc) ÎN JURUL TURNULUI (fragmentare a textului diferită de aceea sugerată în volum, impusă de ritmul recitatorului)
DE APĂ, IES (nuanță mai subiectivă decât inițialul ies din casă; poate fi vorba aici și despre o ieșire simbolică, o ieșire din sine, din limitele impuse copilului care era atunci) NUMAI (fragmentare a textului diferită de aceea sugerată în volum, impusă de ritmul recitatorului) CA SĂ TUND MĂLINII.
(DIN POEMUL MĂLINII)
Pe atunci, știam despre Vistula doar atât, că trebuia să existe
(provenind, de exemplu, din ramuri sau din arcade) soluții
la fel de eficiente precum usturoiul. Ghici: cine și a cui moarte a
ales-o – a surorii ei mai mici?
PE ATUNCI, (fragmentare a textului diferită de aceea sugerată în volum, impusă de ritmul recitatorului)
…… (marcarea unei pauze mai lungi și deosebit de expresive)
TOT CE ȘTIAM (expresivitatea pronunției impune concentrarea expresiei de la varianta inițială știam despre Vistula doar atât; din același motiv a fost eliminată virgula) DESPRE VISTULA ERA CĂ (fragmentare a textului diferită de aceea sugerată în volum, impusă de ritmul recitatorului și de accentul pus de el pe încheierea versului în mod neconvențional, cu prepoziții sau conjuncții,)
TREBUIA SĂ FIE PE UNDEVA
(DE EXEMPLU, PORNIND DE LA RAMURI ORI DE LA ARCADE)
REZOLVĂRI ALE PROBLEMELOR
CU EFICIENȚA USTUROIULUI.
ACUM GHICEȘTI CINE A ALES MOARTEA SURORII EI MAI MICI ȘI A CUI
A FOST ACEASTĂ MOARTE? (variantă mai puțin fragmentată, impusă de fluiditatea mișcărilor autorului în timpul prezentării poemului)
(DIN POEMUL PERSPECTIVE)
Adoarme
pe bancheta din spate a unui autobuz – indiferentă
față de orice fel de conținut
față de tot ce naște și moare fără ochi.
ADOARME PE
ULTIMA BANCHETĂ DIN PARTEA DIN SPATE A (fragmentare impusă de tendința autorului de a accentua cuvintele monosilabice neconvenționale prin care încheie versurile în timpul performance-ului – din nou, variantă diferită de aceea prezentă în volum)
AUTOBUZULUI ȘI ESTE (în original, verbul NU, dar insistența autorului pe adjectivul indiferentă pare să impună aici un element verbal, dacă limba-țintă îl admite)
INDIFERENTĂ LA TOT CE ÎNSEAMNĂ CONȚINUT
FAȚĂ DE TOT CE SE NAȘTE ȘI (din nou, o reîmpărțire convențională a textului în versuri și implicit redefinirea ritmului interior, impusă de ritmul în care autorul își prezintă poezia)
MOARE
FĂRĂ OCHI. (variantă mai puțin fragmentată, impusă de fluiditatea mișcărilor autorului în timpul prezentării poemului)
(DIN POEMUL COLIND)
Concluzia este evidentă: felul în care un artist își prezintă (descrie, citește, cântă, dansează etc.) opera este parte a acesteia și a procesului de creație. Și, înainte de a demara orice proces de traducere, transpunere, analiză critică sau „simplă” comentare a operei, este absolut necesar să luăm cunoștință de acest aspect. L-am tradus pe Dawid Mateusz fără a-l „vedea”, fiindcă nu am avut unde (autorul este mai degrabă zgârcit cu înregistrările proprii pe YouTube sau în alte medii asemănătoare), astfel încât, omenește vorbind, nu aveam cum să iau cunoștință de ritmul interior de sorginte aproape „eminamente muzical-coregrafică” al poeziei sale. În schimb, din punct de vedere strict profesional, aceasta rămâne o carență a procesului de traducere, pe care consider firesc să mi-o asum.
Acest site folosește „Cookies“. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. SETĂRI COOKIEACCEPT
Confidențialitate și Cookies
Rezumat
Acest site folosește Cookies pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați. Dintre acestea, cele clasificate ca fiind necesare sunt stocate în browser deoarece sunt esențiale pentru funcționarea de bază a site-ului. De asemenea, sunt utilizate Cookies terțe. Acestea din urmă vor fi stocate doar cu acord. Aveți opțiunea de a renunța, dar acest lucru poate avea un efect negativ asupra experienței de navigare.
Cookies necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Sunt incluse cele care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate. Acestea nu stochează nicio informație personală.
